Părerea criticului
După 36 de ani de la filmul original consacrat în pop culture, mult așteptatul sequel Beetlejuice este cât de "Tim Burtonesque" se poate!
Săptămâna trecută, noul Beetlejuice a avut premiera la Festivalul de Film de la Veneția, unde a fost primit cu păreri în general pozitive de fani și critici, iar weekendul acesta apare și la noi în cinema.
Beetlejuice Beetlejuice Beetle... Fanii filmului din '88 al lui Burton știu prea bine ce urmează dacă îmi termin fraza. Fantoma absurdă și impertinentă, interpretată cu atâta dezinvoltură de Michael Keaton, urmează să fie invocată și să ne creeze probleme. Sau după spusele protagonistului, the juice is loose!
Problema inerentă a oricărui sequel este faptul că se confruntă cu un paradox: dă-le fanilor mai mult din același lucru, dar fă-o într-un mod diferit (că altfel se plictisesc și te acuză că dai copy-paste). Tocmai de aceea, multe sequel-uri merg pe rețeta: bigger is better - răufăcători și mai diabolici, explozii și mai mari, situații și mai disperate. Nu ar fi fost greu ca Beetlejuice Beetlejuice să pice în această capcană și să se afunde într-un cimitir de sequel-uri ratate, dar, din fericire, scenariul scris de Alfred Gough și Miles Millar ocolește această rută, concentrându-se pe continuarea poveștii personajelor din primul film, pe relația dintre Lydia Deetz (Winona Ryder) și fata ei, Astrid (Jenna Ortega), și pe nostalgia întoarcerii în universul Beetlejuice.
Povestea este simplă: Winona Ryder, fata goth din primul film, acum devenită mamă, este gazda unui reality show cu fenomene supranaturale, iar aceasta începe să fie bântuită de Beetlejuice. Aflând o veste tragică, ea se întoarce la casa din copilărie din Winter River alături de mama ei, Delia (Catherine O'Hara) - acum un sculptor celebru; Astrid și Rory (Justin Theroux) - producătorul reality show-ului și iubitul ei. Viața Lydiei este întoarsă cu susul în jos atunci când Astrid deschide din greșeală portalul către Afterlife.
Beetlejuice Beetlejuice este cât de "Tim Burtonesque" se poate. Timp de o oră și 44 de minute, regizorul cufundă publicul în universul creat odată cu filmul original, care acum este completat de tot felul de aspecte noi, de la noi personaje și răufăcători la detalii originale (cum ar fi un tren care duce sufletele din Afterlife către Marele Necunoscut). Distribuția este completată de Monica Bellucci - Delores, fosta iubită a lui Beetlejuice, un demon ce poate aspira sufletele celorlalte fantome, care odată ce își capsează laolaltă membrele desfigurate, pornește la drum cu un singur scop: să se răzbune pe Beetlejuice; Willem Dafoe - Wolf Jackson, un fost actor cât se poate de cool ce a murit în urma unei explozii cu o grenadă pentru că își făcea propriile cascadorii și acum este șeful poliției din Afterlife; și Danny DeVito cu un rol scurt de om de servici.
Absurdul personajelor și al situațiilor este echilibrat de momentele tensionate, dar și pe alocuri de imagistica macabră și dezgustătoare (ca în primul film), ce parcă nu ar fi putut fi balansate cu mai multă măiestrie de nimeni altcineva decât de Burton. Cheia filmului stă însă în relația dintre Lydia și Astrid. Tim Burton a ales-o pe bună dreptate pe Jenna Ortega să fie noua protagonistă, preluând ștafeta de fată nemulțumită de părinți de la Winona Ryder și realizând o treabă excelentă. Deși mi-a amintit pe alocuri de rolul ei din Wednesday, mai ales în momentele de rebeliune, Ortega reușește să creeze un personaj diferit, complex, în persoana lui Astrid, ce este capabilă atât de a arunca priviri tăioase (condamnându-și mama pentru faptul că s-a despărțit de tatăl ei), cât și de vulnerabilitate. Winona Ryder, de asemenea, realizează un rol reușit de mamă protectoare, care are de depășit propriile probleme generate în cea mai mare parte de Beetlejuice.
Nostalgia este un aspect important al filmului, iar Burton se asigură că fanii sunt pe deplin satisfăcuți, presărând numeroase easter eggs pe tot parcursul peliculei. Sculpturile Deliei din primul film, cât și macheta din mansarda conacului de pe deal își refac apariția, la fel și universul nisipos cu acel monstru sandworm din filmul original (care nu poate să nu te ducă cu gândul la Dune). La capitolul monștri din Afterlife, arătarea cu capul micșorat primește de data asta un nume, Bob, și este terorizată de Beetlejuice, care de altfel conduce un întreg birou de astfel de creaturi.
Cu toate că în mare parte este o comedie solidă, sequel-ul lui Burton are mici probleme. Mărturisesc că deși am râs la majoritatea scenelor, Rory, interpretat de Theroux, mi s-a părut exagerat de absurd și mai degrabă o schematizare clișeică decât un personaj complex. Anumite momente cu el, care ar fi trebuit să fie comice nu sunt prea reușite, tinzând spre cringe. De asemenea, Monica Bellucci și Willem Dafoe puteau fi folosiți mai des, întrucât de fiecare dată când apar pe ecran, parcă fură complet lumina reflectoarelor. Din păcate, sunt doar personaje episodice. Bellucci realizează un rol cât se poate de înfricoșător pentru universul Beetlejuice, iar Defoe este pe cât de cool, pe atât de amuzant. Înțeleg pe de altă parte nevoia scenariștilor de a rămâne axați pe povestea principală ce le are în prim-plan pe Lydia și Astrid.
Beetlejuice Beetlejuice este un sequel demn de Tim Burton. Abundă în comedie și în nostalgia generată de revederea lui Michael Keaton, Winona Ryder și Catherine O'Hara în rolurile pe care le-au avut acum 36 de ani, dar reușește și să continue cu abilitate povestea acestora, introducând personaje noi și mărind considerabil miza. Jenna Ortega este o alegere mai mult decât potrivită pentru a interpreta-o pe Astrid, iar relația dintre aceasta și Lydia oferă substanță peliculei, care, de altfel, este o comedie foarte reușită. Scurta apariție de la final a Castelului Bran în film este cireașa de pe tort și reprezintă modul elegant al lui Burton de a-și lua revedere de la România. După țeapa financiară cu care s-a confruntat în urma filmărilor primului sezon din Wednesday, acesta a ales să-l toarne pe cel de-al doilea în Irlanda în detrimentul României.
Săptămâna trecută, noul Beetlejuice a avut premiera la Festivalul de Film de la Veneția, unde a fost primit cu păreri în general pozitive de fani și critici, iar weekendul acesta apare și la noi în cinema.
Beetlejuice Beetlejuice Beetle... Fanii filmului din '88 al lui Burton știu prea bine ce urmează dacă îmi termin fraza. Fantoma absurdă și impertinentă, interpretată cu atâta dezinvoltură de Michael Keaton, urmează să fie invocată și să ne creeze probleme. Sau după spusele protagonistului, the juice is loose!
Problema inerentă a oricărui sequel este faptul că se confruntă cu un paradox: dă-le fanilor mai mult din același lucru, dar fă-o într-un mod diferit (că altfel se plictisesc și te acuză că dai copy-paste). Tocmai de aceea, multe sequel-uri merg pe rețeta: bigger is better - răufăcători și mai diabolici, explozii și mai mari, situații și mai disperate. Nu ar fi fost greu ca Beetlejuice Beetlejuice să pice în această capcană și să se afunde într-un cimitir de sequel-uri ratate, dar, din fericire, scenariul scris de Alfred Gough și Miles Millar ocolește această rută, concentrându-se pe continuarea poveștii personajelor din primul film, pe relația dintre Lydia Deetz (Winona Ryder) și fata ei, Astrid (Jenna Ortega), și pe nostalgia întoarcerii în universul Beetlejuice.
Povestea este simplă: Winona Ryder, fata goth din primul film, acum devenită mamă, este gazda unui reality show cu fenomene supranaturale, iar aceasta începe să fie bântuită de Beetlejuice. Aflând o veste tragică, ea se întoarce la casa din copilărie din Winter River alături de mama ei, Delia (Catherine O'Hara) - acum un sculptor celebru; Astrid și Rory (Justin Theroux) - producătorul reality show-ului și iubitul ei. Viața Lydiei este întoarsă cu susul în jos atunci când Astrid deschide din greșeală portalul către Afterlife.
Beetlejuice Beetlejuice este cât de "Tim Burtonesque" se poate. Timp de o oră și 44 de minute, regizorul cufundă publicul în universul creat odată cu filmul original, care acum este completat de tot felul de aspecte noi, de la noi personaje și răufăcători la detalii originale (cum ar fi un tren care duce sufletele din Afterlife către Marele Necunoscut). Distribuția este completată de Monica Bellucci - Delores, fosta iubită a lui Beetlejuice, un demon ce poate aspira sufletele celorlalte fantome, care odată ce își capsează laolaltă membrele desfigurate, pornește la drum cu un singur scop: să se răzbune pe Beetlejuice; Willem Dafoe - Wolf Jackson, un fost actor cât se poate de cool ce a murit în urma unei explozii cu o grenadă pentru că își făcea propriile cascadorii și acum este șeful poliției din Afterlife; și Danny DeVito cu un rol scurt de om de servici.
Absurdul personajelor și al situațiilor este echilibrat de momentele tensionate, dar și pe alocuri de imagistica macabră și dezgustătoare (ca în primul film), ce parcă nu ar fi putut fi balansate cu mai multă măiestrie de nimeni altcineva decât de Burton. Cheia filmului stă însă în relația dintre Lydia și Astrid. Tim Burton a ales-o pe bună dreptate pe Jenna Ortega să fie noua protagonistă, preluând ștafeta de fată nemulțumită de părinți de la Winona Ryder și realizând o treabă excelentă. Deși mi-a amintit pe alocuri de rolul ei din Wednesday, mai ales în momentele de rebeliune, Ortega reușește să creeze un personaj diferit, complex, în persoana lui Astrid, ce este capabilă atât de a arunca priviri tăioase (condamnându-și mama pentru faptul că s-a despărțit de tatăl ei), cât și de vulnerabilitate. Winona Ryder, de asemenea, realizează un rol reușit de mamă protectoare, care are de depășit propriile probleme generate în cea mai mare parte de Beetlejuice.
Nostalgia este un aspect important al filmului, iar Burton se asigură că fanii sunt pe deplin satisfăcuți, presărând numeroase easter eggs pe tot parcursul peliculei. Sculpturile Deliei din primul film, cât și macheta din mansarda conacului de pe deal își refac apariția, la fel și universul nisipos cu acel monstru sandworm din filmul original (care nu poate să nu te ducă cu gândul la Dune). La capitolul monștri din Afterlife, arătarea cu capul micșorat primește de data asta un nume, Bob, și este terorizată de Beetlejuice, care de altfel conduce un întreg birou de astfel de creaturi.
Cu toate că în mare parte este o comedie solidă, sequel-ul lui Burton are mici probleme. Mărturisesc că deși am râs la majoritatea scenelor, Rory, interpretat de Theroux, mi s-a părut exagerat de absurd și mai degrabă o schematizare clișeică decât un personaj complex. Anumite momente cu el, care ar fi trebuit să fie comice nu sunt prea reușite, tinzând spre cringe. De asemenea, Monica Bellucci și Willem Dafoe puteau fi folosiți mai des, întrucât de fiecare dată când apar pe ecran, parcă fură complet lumina reflectoarelor. Din păcate, sunt doar personaje episodice. Bellucci realizează un rol cât se poate de înfricoșător pentru universul Beetlejuice, iar Defoe este pe cât de cool, pe atât de amuzant. Înțeleg pe de altă parte nevoia scenariștilor de a rămâne axați pe povestea principală ce le are în prim-plan pe Lydia și Astrid.
Beetlejuice Beetlejuice este un sequel demn de Tim Burton. Abundă în comedie și în nostalgia generată de revederea lui Michael Keaton, Winona Ryder și Catherine O'Hara în rolurile pe care le-au avut acum 36 de ani, dar reușește și să continue cu abilitate povestea acestora, introducând personaje noi și mărind considerabil miza. Jenna Ortega este o alegere mai mult decât potrivită pentru a interpreta-o pe Astrid, iar relația dintre aceasta și Lydia oferă substanță peliculei, care, de altfel, este o comedie foarte reușită. Scurta apariție de la final a Castelului Bran în film este cireașa de pe tort și reprezintă modul elegant al lui Burton de a-și lua revedere de la România. După țeapa financiară cu care s-a confruntat în urma filmărilor primului sezon din Wednesday, acesta a ales să-l toarne pe cel de-al doilea în Irlanda în detrimentul României.
