Părerea criticului
În 2011, scriitorul debutant S.J. Watson publică "Before I Go to Sleep", thriller ce devine repede bestseller internaţional, iar anul acesta iată că este ecranizat cu ajutorul unora dintre cei mai cunoscuţi actori din lume, Nicole Kidman şi Colin Firth, amândoi laureaţi cu Oscar. Înainte să adorm, pe ecrane din această vineri, i-ar putea ţine atenţi pe fanii genului, captivaţi şi de două interpretări convingătoare.
Nicole Kidman este Christine Lucas. În prima secvenţă o vedem pe Christine trezindu-se dimineaţa şi privind derutată în jur. Se află într-o casă necunoscută, iar alături de ea doarme un bărbat necunoscut. Christine se refugiază în baie pentru a încerca să-şi dea seama ce se întâmplă: aici găseşte un perete plin cu fotografii care-i sugerează că ea şi bărbatul din pat, Ben (Firth), sunt căsătoriţi de câteva decenii. Nu trece mult şi aflăm că, în urma unui accident, Christine suferă de o formă de amnezie care îi face creierul să uite toate informaţiile acumulate peste zi. Faptul că memoria lui Christine e resetată zilnic la un moment dat de câmd avea 20 şi ceva de ani, ceea ce înseamnă că, în fiecare zi, eroina este să redescopere detalii din anii ei pierduţi.
Regizorul şi scenaristul Rowan Joffé, cunoscut ca scenarist al unor 28 Weeks Later şi The American, controlează foarte bine puţinătatea elementelor din scenariu pentru a crea mister, doar că economia de mijloace vine şi cu o gamă prea limitată de posibilităţi pentru personajele sale. Folosirea unui jurnal video, înregistrată cu o cameră foto, o ajută pe Christine să afle informaţii noi, iar pe Joffé să impună ritm dezvăluirii de detalii către spectator, care devine, ca şi Christine, un destinatar pasiv al lacunelor din memoria eroinei. Din păcate nu ştim câţi spectatori vor rămâne curioşi până la sfârşit pentru a afla adevărul din spatele acestor lacune...
Marea problemă a lui Before I Go to Sleep este faptul că sună extrem de familiar. La 14 ani după ce Memento îl transforma pe Christopher Nolan într-o celebritate la Hollywood, statut pe care regizorul l-a confirmat de atâtea ori de atunci încoace, chiar trebuie să vii cu ceva nou pentru ca un film cu un subiect asemănător să nu pară neinteresant. o altă problemă este minimalismul ecranizării, regizorul înconjurându-şi actorii cu decoruri reci, sumbre şi aseptice, ce dau filmului un aspect vag, de experiment psihologic. În acest context este greu să-ţi pese de tribulaţiile eroinei şi de efectul amneziei ei asupra celor din jur.
Oricât de bine aleasă în rol şi oricât de potrivită pentru a aduce pe ecran drama lui Christine, Nicole Kidman eşuează în a trezi sentimente publicului, care poate rămâne neimplicat în investigaţia personajului atât în memoria personală, cât şi în evenimentele care i-au provocat amnezia. În timpul vizionării lui Before I Go to Sleep ne-am surprins gândindu-ne că se împlineşte un deceniu de când Kidman a uimit ultima oară cu un rol precum cele din Dogville, The Hours sau Moulin Rouge! Before I Go to Sleep pare mai degrabă o joacă de copil pentru Kidman, care oferă o interpretare corectă, dar complet neataşantă. De fapt asta se poate spune şi despre întregul thriller: realizat cu măiestrie de experţi în toate domeniile cinema-ului, dar incapabil să stârnească emoţii puternice spectatorului.
Nicole Kidman este Christine Lucas. În prima secvenţă o vedem pe Christine trezindu-se dimineaţa şi privind derutată în jur. Se află într-o casă necunoscută, iar alături de ea doarme un bărbat necunoscut. Christine se refugiază în baie pentru a încerca să-şi dea seama ce se întâmplă: aici găseşte un perete plin cu fotografii care-i sugerează că ea şi bărbatul din pat, Ben (Firth), sunt căsătoriţi de câteva decenii. Nu trece mult şi aflăm că, în urma unui accident, Christine suferă de o formă de amnezie care îi face creierul să uite toate informaţiile acumulate peste zi. Faptul că memoria lui Christine e resetată zilnic la un moment dat de câmd avea 20 şi ceva de ani, ceea ce înseamnă că, în fiecare zi, eroina este să redescopere detalii din anii ei pierduţi.
Regizorul şi scenaristul Rowan Joffé, cunoscut ca scenarist al unor 28 Weeks Later şi The American, controlează foarte bine puţinătatea elementelor din scenariu pentru a crea mister, doar că economia de mijloace vine şi cu o gamă prea limitată de posibilităţi pentru personajele sale. Folosirea unui jurnal video, înregistrată cu o cameră foto, o ajută pe Christine să afle informaţii noi, iar pe Joffé să impună ritm dezvăluirii de detalii către spectator, care devine, ca şi Christine, un destinatar pasiv al lacunelor din memoria eroinei. Din păcate nu ştim câţi spectatori vor rămâne curioşi până la sfârşit pentru a afla adevărul din spatele acestor lacune...
Marea problemă a lui Before I Go to Sleep este faptul că sună extrem de familiar. La 14 ani după ce Memento îl transforma pe Christopher Nolan într-o celebritate la Hollywood, statut pe care regizorul l-a confirmat de atâtea ori de atunci încoace, chiar trebuie să vii cu ceva nou pentru ca un film cu un subiect asemănător să nu pară neinteresant. o altă problemă este minimalismul ecranizării, regizorul înconjurându-şi actorii cu decoruri reci, sumbre şi aseptice, ce dau filmului un aspect vag, de experiment psihologic. În acest context este greu să-ţi pese de tribulaţiile eroinei şi de efectul amneziei ei asupra celor din jur.
Oricât de bine aleasă în rol şi oricât de potrivită pentru a aduce pe ecran drama lui Christine, Nicole Kidman eşuează în a trezi sentimente publicului, care poate rămâne neimplicat în investigaţia personajului atât în memoria personală, cât şi în evenimentele care i-au provocat amnezia. În timpul vizionării lui Before I Go to Sleep ne-am surprins gândindu-ne că se împlineşte un deceniu de când Kidman a uimit ultima oară cu un rol precum cele din Dogville, The Hours sau Moulin Rouge! Before I Go to Sleep pare mai degrabă o joacă de copil pentru Kidman, care oferă o interpretare corectă, dar complet neataşantă. De fapt asta se poate spune şi despre întregul thriller: realizat cu măiestrie de experţi în toate domeniile cinema-ului, dar incapabil să stârnească emoţii puternice spectatorului.
