Intr-o Italie posbelica, una din optiunile fetelor frumoase era cinematografia. Un casting sau castigarea unui concurs de miss si gata, saracia era invinsa. Cinematografia insa era si colacul de salvare al mamelor cu pretentii de a avea copii extraordinari. Si cum fiecare mama isi crede copilul cel mai... Maddalena Cecconi nu face nici ea exceptie asa ca-si canalizeaza toate eforturile pentru a-si face din fetita, o vedeta. Toate frustrarile acumulate de mama, vor fi rezolvate cand fetita va ajunge vedeta. Dar drumul este destul de greu, caci nu are sustinerea sotului, este deceptionata de tot felul de oameni care vor sa profite de pe urma acestui vis al Maddalenei. Iar cea mica,se supune fara sa cracneasca la toate ideile sfatuitorilor mamei, Cam asta este realitatea implacabila din cetatea filmului, prezentata de aristocratul cinematografiei italiene.Distributia este excelenta caci Anna Magnani este ca un torent de apa ce vine si Inlatura tot din calea ei. Este de o forta interpretativa fantastica.
into_the_labyrinth
pe 28 Iulie 2018 03:27
Luchino Visconti, cunoscut cinefililor mai cu seamă prin capodoperele ”Ghepardul”, ”Moarte la Veneţia”, ”Rocco şi fraţii săi” sau ”Grup de familie într-un interior”, poate unul dintre ultimii mari aristocraţi ai cinematografiei, şi care avea însuşirea rară de a transforma un subiect comun în ceva de excepţie, ca şi cum s-ar fi folosit de o baghetă magică, este realizatorul şi al altor pelicule de valoare, poate nu la fel de discutate şi mediatizate.
”Bellissima” este un film considerat tipic pentru neorealismul italian, dar nu se rezumă la a prezenta realitatea brută. După o părere personală, Visconti este genial nu neapărat prin modul în care abordează un subiect (atâţia alţii ar fi putut să o facă), ci prin problemele pe care le ridică. Asta dincolo de ştiinţa cinematografică în general.
În debut, Bellissima pare un film banal, la fel ca şi ”Grup de familie într-un interior”. Însă, sub pretextul unor audiţii ale unui important studio cinematografic pentru un rol destinat unei fetiţe, regizorul italian înfăţişează ”fără machiaj” două realităţi dure: pe de o parte studiourile cinematografice, care nu aveau niciun scrupul în a-şi atinge ţinta, ai căror reprezentanţi lăudau toate concurentele şi le asimilau unor ”numere”, pe de alta, Maddalena Cecconi, mama unei fetiţe (interpretată de Anna Magnani), o femeie extrem de simplă şi de nefericită, care vrea să atingă prin fetiţa sa, Maria Cecconi, o culme şi o realizare de care ea nu a fost capabilă.
E drept că o face mai mult inconştient, instinctual, dar asta nu înlătură evidenţa faptului că ambele ”tabere” încearcă să se folosească de talentul şi inocenţa unui copil pentru atingerea unui scop propriu.
Personajele din film sunt aproape caricaturale, iar conflictele care iau naştere nu depăşesc, deseori, nivelul unei certe la piaţă - şi Visconti ne arată asta deliberat, pentru a critica o societate aflată în declin şi lipsită de valori autentice.
Nu întâmplător, micuţa Maria plânge în repetate rânduri – la repetiţie, la şcoala de balet, acasă, apoi în final, când dă proba. Plânge fiindcă este forţată să intre într-o lume căreia simte, instinctiv, că nu-i aparţine. Plânge fiindcă este inocentă, iar adulţii, decadenţi. Plânge fiindcă atingerea unui ideal autentic, curat, nu se învaţă la şcoală, chiar dacă şcoala este necesară pentru metodologie.
Şi în aceste scene găsesc esenţa filmului, care este mai complicat şi mai subtil decât pare.
Este ridicată, fără niciun fel de ocolişuri, şi problema corupţiei, a micilor sau marilor atenţii, de tot felul, care trebuiau acordate pentru a pătrunde cu succes în acea lume, pentru a avea o cât de mică şansă. Altfel... (obicei ce, cu siguranţă, s-a păstrat şi până în ziua de astăzi).
Până la urmă nici nu ştii ce e mai detestabil - acea lume coruptă şi perversă care trăia după propriile reguli sau acea mamă săracă cu duhul şi pe jumătate inconştientă, care ”alegea” pentru fetiţa ei o fericire falsă, poleită cu aur, dar goală pe dinăuntru.
Finalul, în care mama îşi dă seama de eroarea făcută şi refuză oferta cu multe zerouri a producătorilor, care după ce au râs copios de fetiţă se hotărăsc să-i dea rolul, refuză raiul material pentru demnitate, este unul antologic, atât ca interpretare cât şi concepţie, şi face ca pelicula lui Visconti să stea alături de alte creaţii de seamă ale sale.
Viitorul micuţei nu poate fi asigurat decât refuzând pactul cu diavolul – cam aceasta este morala ultimă.
lili22
pe 22 Iulie 2018 22:34
Un film foarte bun, cu un scenariu extraordinar. Magnani e fenomenala in rol.
victor_homescu
pe 20 Octombrie 2017 18:35
Considerat de critici drept un film tipic neorealist, "Bellissima", în traducere "Cea Mai Frumoasă", sub pretextul unei povești de pe platourile de filmare este o analiză dură a societăţii italiene aflată în plină reconstrucţie după al doilea război mondial. Maddalena Cecconi, interpretată de Ana Magnani, sătulă de sărăcie și greutăţile cotidiene hotărăște să-i asigure fiicei sale un viitor prosper de vedetă sub lumina reflectoarelor și o înscrie la un concurs de selecţie pentru un rol în noul film care urmează să fie produs în studiourile Cinecitta. Pentru a-și vedea visul cu ochii are de luptat cu cinismul și corupţia din lumea filmului dar și cu prejudecăţile și lipsa de înţelegere a propriei familii. În film apar și directorul de producţie Vittorio Glori și Alessandro Blasetti, regizor atât în rol și în viaţa reală, a cărui replică "Vezi, acesta este cinematograful pe care îl creăm noi" e definitorie pentru film.
cezarika21
pe 09 Martie 2015 20:37
Poate cel mai neorealist film al lui Visconti, "Bellissima" este povestea visului unei femei modeste dintr-o mahala a Romei că va putea să-i ofere fiicei sale o viaţă cu mult mai bună decât o are ea. Plecată în viaţă cu multe speranţe, inimoasa Maddalena Cecconi (interpretată magistral de Anna Magnani) este copleşită de sărăcie şi de lipsurile vieţii de zi cu zi şi hotărăşte de una singură ca fiica ei, Maria, să aibă parte de un viitor prosper şi lipsit de griji. Fără a-şi întreba soţul şi nici măcar pe micuţă, femeia îşi înscrie copila la o selecţie pentru un rol într-un film. Pe măsură ce timpul trece, Maddalena înţelege că Cinecittà este un loc rece, imoral şi lipsit de suflet, care zdrobeşte cu cinism şi fără milă visele celor care intră acolo.
Regizorul Luchino Visconti (un aristocrat convertit la marxism după ce a văzut decadenţa burgheziei italiene şi a societăţii capitaliste) descrie cu realism industria cinematografică, insistând în mod dureros pe corupţia, cinismul şi lipsa de interes a celor care se învârt pe platourile Cinecittà. Cineaşti care vând iluzii şi şarlatani care-şi oferă contra cost serviciile de intermediari îşi caută permanent noi victime care speră că vor ajunge peste noapte vedete. Parazitismul domină această lume, iar omul simplu şi umil nu are nicio şansă de izbândă.
Maddalena pierde lupta, dar ca şi tatăl Antonio Ricci din "Ladri di biciclette" (1948), este dispusă să o ia a doua zi de la capăt pentru a-i oferi copilului său un viitor mai bun. "Nu dispera, am eu grijă. O să plătesc eu tot chiar dacă o să mă omor muncind... chiar dacă o să tratez toţi diabeticii Romei... Nu-ţi face griji, Spartaco, nu-ţi face griji.", îl consolează ea pe soţul îngrijorat de cheltuielile zilei de mâine.
Interpretarea explozivă şi vivace a Annei Magnani domină întregul film; actriţa portretizează o femeie puternică, o femeie care se luptă din toate puterile cu viaţa şi care în final înţelege că multe visuri sunt simple iluzii, nori de fum care te învăluie şi apoi se împrăştie, lăsându-ţi un gol în suflet.
zeno.marin
pe 28 Decembrie 2014 02:33
Exista filme, din categoria capodoperelor, despre care e mai bine sa nu scrii nimic, din respect. Respect fata de un mare regizor si fata de o actrita colosala: Anna Magnani care, in viata reala a trait drama de a avea un singur copil, grav bolnav, cu handicap. Amintirea peliculei e un pic fragmentata de trecerea timpului de cand am vazut-o, insa imi ramane in minte scena dramatica cu fetita plangand. Ma gandesc si acum ca in zilele noastre cineva si-ar fi pus problema unui abuz din partea regizorului. Alftel de unde atata realism?... Cum spuneam, nu voi elabora mai mult, pentru ca nu e cazul. Filmul e obligatoriu pentru oricine gusta un film de exceptie.
Totusi o ultima remarca - mi se pare greu sa nu asociezi finalul fimului cu tema din El Zorab:
"Sa-ntoarce apoi cu ochi pagani
Si-arunca fierul crunt din mani"...
stalex
pe 18 Iunie 2013 22:26
In mare parte (mai putin finalul, cu inevitabila etica anti-capitalista), mai mult Anna Magnani decat Visconti. Asa incat avem mai putina poezie si mai multa ... galagie. Un caz de intalnire intre un mare actor si un mare regizor, in care actorul ia prim-planul. Iar Anna Magnani n-o fi ea chiar bellissima, dar cu siguranta e fortiiiiiiiissima.
cosmin_kedii
pe 09 Aprilie 2013 18:59
Mare film de Visconti. Foarte bine jucat, interesant și distractiv.
Iulidesprefilme
pe 07 Octombrie 2012 13:24
Un film extrem de emoţionant, de sensibil, şi în acelaşi timp un film dur, nemilos despre un vis neîmplinit în cetatea filmului italian. Anna Magnani este impresionantă, te face să râzi şi să plângi...
”Bellissima” este un film considerat tipic pentru neorealismul italian, dar nu se rezumă la a prezenta realitatea brută. După o părere personală, Visconti este genial nu neapărat prin modul în care abordează un subiect (atâţia alţii ar fi putut să o facă), ci prin problemele pe care le ridică. Asta dincolo de ştiinţa cinematografică în general.
În debut, Bellissima pare un film banal, la fel ca şi ”Grup de familie într-un interior”. Însă, sub pretextul unor audiţii ale unui important studio cinematografic pentru un rol destinat unei fetiţe, regizorul italian înfăţişează ”fără machiaj” două realităţi dure: pe de o parte studiourile cinematografice, care nu aveau niciun scrupul în a-şi atinge ţinta, ai căror reprezentanţi lăudau toate concurentele şi le asimilau unor ”numere”, pe de alta, Maddalena Cecconi, mama unei fetiţe (interpretată de Anna Magnani), o femeie extrem de simplă şi de nefericită, care vrea să atingă prin fetiţa sa, Maria Cecconi, o culme şi o realizare de care ea nu a fost capabilă.
E drept că o face mai mult inconştient, instinctual, dar asta nu înlătură evidenţa faptului că ambele ”tabere” încearcă să se folosească de talentul şi inocenţa unui copil pentru atingerea unui scop propriu.
Personajele din film sunt aproape caricaturale, iar conflictele care iau naştere nu depăşesc, deseori, nivelul unei certe la piaţă - şi Visconti ne arată asta deliberat, pentru a critica o societate aflată în declin şi lipsită de valori autentice.
Nu întâmplător, micuţa Maria plânge în repetate rânduri – la repetiţie, la şcoala de balet, acasă, apoi în final, când dă proba. Plânge fiindcă este forţată să intre într-o lume căreia simte, instinctiv, că nu-i aparţine. Plânge fiindcă este inocentă, iar adulţii, decadenţi. Plânge fiindcă atingerea unui ideal autentic, curat, nu se învaţă la şcoală, chiar dacă şcoala este necesară pentru metodologie.
Şi în aceste scene găsesc esenţa filmului, care este mai complicat şi mai subtil decât pare.
Este ridicată, fără niciun fel de ocolişuri, şi problema corupţiei, a micilor sau marilor atenţii, de tot felul, care trebuiau acordate pentru a pătrunde cu succes în acea lume, pentru a avea o cât de mică şansă. Altfel... (obicei ce, cu siguranţă, s-a păstrat şi până în ziua de astăzi).
Până la urmă nici nu ştii ce e mai detestabil - acea lume coruptă şi perversă care trăia după propriile reguli sau acea mamă săracă cu duhul şi pe jumătate inconştientă, care ”alegea” pentru fetiţa ei o fericire falsă, poleită cu aur, dar goală pe dinăuntru.
Finalul, în care mama îşi dă seama de eroarea făcută şi refuză oferta cu multe zerouri a producătorilor, care după ce au râs copios de fetiţă se hotărăsc să-i dea rolul, refuză raiul material pentru demnitate, este unul antologic, atât ca interpretare cât şi concepţie, şi face ca pelicula lui Visconti să stea alături de alte creaţii de seamă ale sale.
Viitorul micuţei nu poate fi asigurat decât refuzând pactul cu diavolul – cam aceasta este morala ultimă.
Regizorul Luchino Visconti (un aristocrat convertit la marxism după ce a văzut decadenţa burgheziei italiene şi a societăţii capitaliste) descrie cu realism industria cinematografică, insistând în mod dureros pe corupţia, cinismul şi lipsa de interes a celor care se învârt pe platourile Cinecittà. Cineaşti care vând iluzii şi şarlatani care-şi oferă contra cost serviciile de intermediari îşi caută permanent noi victime care speră că vor ajunge peste noapte vedete. Parazitismul domină această lume, iar omul simplu şi umil nu are nicio şansă de izbândă.
Maddalena pierde lupta, dar ca şi tatăl Antonio Ricci din "Ladri di biciclette" (1948), este dispusă să o ia a doua zi de la capăt pentru a-i oferi copilului său un viitor mai bun. "Nu dispera, am eu grijă. O să plătesc eu tot chiar dacă o să mă omor muncind... chiar dacă o să tratez toţi diabeticii Romei... Nu-ţi face griji, Spartaco, nu-ţi face griji.", îl consolează ea pe soţul îngrijorat de cheltuielile zilei de mâine.
Interpretarea explozivă şi vivace a Annei Magnani domină întregul film; actriţa portretizează o femeie puternică, o femeie care se luptă din toate puterile cu viaţa şi care în final înţelege că multe visuri sunt simple iluzii, nori de fum care te învăluie şi apoi se împrăştie, lăsându-ţi un gol în suflet.
Totusi o ultima remarca - mi se pare greu sa nu asociezi finalul fimului cu tema din El Zorab:
"Sa-ntoarce apoi cu ochi pagani
Si-arunca fierul crunt din mani"...