Părerea criticului
De dragul regizorului Tim Burton, m-am uitat cat de atent am putut in ochii Pestelui cel mare, dar tot nu pot sa spun ca sunt foarte expresivi.
Cu cat stiti mai putine despre regizorul Tim Burton, cu atat aveti mai multe sanse sa va bucurati de noul sau film, Pestele cel mare, despre un barbat (jucat la tinerete de Ewan McGregor si la batranete de Albert Finney) a carui autobiografie e atat de fantezista si de gogonata incat, pana la urma, insasi realitatea pare sa se ia dupa brasoavele si floricelele lui.
Filmul e o pledoarie sentimentala pentru nevoia de floricele, pentru importanta fabulatiei. Problema e ca, inainte, Burton n-avea nevoie sa pledeze explicit in favoarea imaginatiei - imaginile lui spuneau totul -, dupa cum n-avea nevoie sa-si caute ciudateniile la circ (unde se petrece o parte din Pestele cel mare), pentru ca nici un circ nu putea sa concureze cu atractiile, aratarile si raritatile din capul lui. Pana in ultimul ceas ma voi jura pe Batman revine, un mare poem crescut sub acoperirea unui titlu conventional, o ciudatenie macabra care din greseala a ajuns campionul financiar din 1992.
Unii vor gasi ca Pestele cel mare e mai "artistic", dar e artistic in sensul de vreau-si-eu-un-Oscar; e realism magic diluat. Si apropo de Batman revine, cum a putut Burton - omul care ne-a imbogatit intelectual cu imaginea lui Michelle Pfeiffer in costum de Femeie-pisica - sa nu le dea nimic de facut personajelor feminine de aici? Ele stau pe margine in timp ce baietii le idealizeaza in povestile lor; Femeia-pisica nici nu s-ar fi injosit sa le zgarie. Si ce mi-as fi dorit ca Jokerul anarhist din primul Batman, cu umorul lui bolnav, sa intre in filmul asta si sa dea vreo doua palme peste ochii blegi ai Pestelui cel mare!
Cu cat stiti mai putine despre regizorul Tim Burton, cu atat aveti mai multe sanse sa va bucurati de noul sau film, Pestele cel mare, despre un barbat (jucat la tinerete de Ewan McGregor si la batranete de Albert Finney) a carui autobiografie e atat de fantezista si de gogonata incat, pana la urma, insasi realitatea pare sa se ia dupa brasoavele si floricelele lui.
Filmul e o pledoarie sentimentala pentru nevoia de floricele, pentru importanta fabulatiei. Problema e ca, inainte, Burton n-avea nevoie sa pledeze explicit in favoarea imaginatiei - imaginile lui spuneau totul -, dupa cum n-avea nevoie sa-si caute ciudateniile la circ (unde se petrece o parte din Pestele cel mare), pentru ca nici un circ nu putea sa concureze cu atractiile, aratarile si raritatile din capul lui. Pana in ultimul ceas ma voi jura pe Batman revine, un mare poem crescut sub acoperirea unui titlu conventional, o ciudatenie macabra care din greseala a ajuns campionul financiar din 1992.
Unii vor gasi ca Pestele cel mare e mai "artistic", dar e artistic in sensul de vreau-si-eu-un-Oscar; e realism magic diluat. Si apropo de Batman revine, cum a putut Burton - omul care ne-a imbogatit intelectual cu imaginea lui Michelle Pfeiffer in costum de Femeie-pisica - sa nu le dea nimic de facut personajelor feminine de aici? Ele stau pe margine in timp ce baietii le idealizeaza in povestile lor; Femeia-pisica nici nu s-ar fi injosit sa le zgarie. Si ce mi-as fi dorit ca Jokerul anarhist din primul Batman, cu umorul lui bolnav, sa intre in filmul asta si sa dea vreo doua palme peste ochii blegi ai Pestelui cel mare!
