Părerea criticului
Rareori poţi vedea la cinema un film mai impresionant, complex şi complet decât Birdman al lui Alejando González Iñárritu. Comentariu asupra actoriei, a celebrităţii şi a relevanţei artistice, drama regizorului mexican îi readuce în atenţie pe Michael Keaton şi Edward Norton, brodând în jurul lor o poveste captivantă, filmată superb de directorul de imagine Emmanuel Lubezki (oscarizat anul trecut pentru Gravity). Crede-ne pe cuvânt, Birdman merită văzut pe un ecran cât mai mare şi nu o singură dată.
Birdman îl are în centrul atenţiei pe Riggan Thomson (Michael Keaton), o celebritate a Hollywood-ului cu două decenii în urmă, când trilogia sa cu supereroul Birdman încasa "miliarde". La sfârşitul carierei, Thomson are parte de o nouă şansă când vrea să pună în scenă, pe Broadway, adaptarea unei nuvele de Raymond Carver. Actorul simte că aceasta este ultima sa şansă la o reuşită relevantă în carieră şi, bântuit de comentariile maliţioase ale lui Birdman, înfruntă fiecare obstacol întâmpinat de punerea în scenă. Zilele până la premieră sunt tot mai puţine, provocările sunt tot mai mari, presiunea creşte, iar spectatorul se înclină în faţa combinaţiei excelente de dramă, umor şi relevanţă văzută pe ecran.
Este greu de crezut că Birdman ar putea avea concurenţă la următoarea ediţie a premiilor Oscar şi sunt suprinzătoare comentariile celor care îl consideră favorit pe Boyhood. Birdman reuşeşte să impresioneze pe atât de multe niveluri, încât meritele lui Boyhood pălesc prin comparaţie.
În primul rând, pe lângă scenariul imprevizibil, González Iñárritu reuşeşte să facă mai mulţi actori foarte buni să dea tot pe marele ecran. Michael Keaton este extraordinar în rolul actorului sexagenar obsedat să impresioneze nu masele, care îi sunt încă fidele la decenii după succesul filmelor cu Birdman şi ar vrea în continuare să-l vadă într-un sequel, ci publicul "care contează", criticii şi restul breslei.
Asemănările dintre cariera lui Keaton şi cea a lui Thomson creează un nivel meta al filmului (să ne reamintim că cel mai mare succes al carierei lui Michael Keaton au fost Batman şi Batman Returns), nivel evident şi prin cooptarea în distribuţia a altui "fost" al Hollywood-ului, Edward Norton. Cu rolul imprevizibilului şi incomodului actor de pe Broadway Mike Shiner, Norton îşi parodiază propria faimă de actor "dificil" împigând şi mai departe nivelul meta al filmului. Reacţiile personajului său sunt o excelentă sursă de umor pentru Birdman, dar şi de tensiune pentru piesa lui Thomson, Norton parodiindu-şi propria faimă de actor "dificil". Scena în care cei doi protagonişti repetă un dialog din piesa de teatru ar trebui să facă miile de actori care votează la Oscaruri să acorde votul lor lui Birdman.
Cu toate scenele sale suprarealiste (sau poate datorită lor?), Birdman impresionează cu aspectul său veridic. Spectatorul are simte stresul şi tensiunea unei producţii de pe Broadway, senzaţia că dezastrul este la un singur pas, dar şi dedesubturile exhibiţionismului şi ale nevoii de confirmare a actorilor, obsesia să impresioneze cu unica abilitate pe care o pot folosi pe scenă, talentul de a se preface. Mike Shiner spune că este adevărat doar pe scenă şi că se preface în afara ei...
Filmat de Emmanuel Lubezki de parcă ar fi realizat dintr-un singur plan secvenţă, Birdman este ajutat de o scenografie excelentă şi de o adevărată coregrafie a personajelor. Majoritatea interacţiunilor dintre ele au loc în teatrul de pe Broadway unde se montează piesa lui Thomson, iar regizorul foloseşte cabinele actorilor, lungile şi întunecatele coridoare, culisele şi acoperişul teatrului pentru a circumscrie un teritoriu unde se confruntă orgolii, generaţii şi visuri, dar şi popularitatea cu prestigiul, realul cu imaginarul. Este locul unde González Iñárritu oferă o mostră de cinema ce nu ar trebui ratată.
Birdman îl are în centrul atenţiei pe Riggan Thomson (Michael Keaton), o celebritate a Hollywood-ului cu două decenii în urmă, când trilogia sa cu supereroul Birdman încasa "miliarde". La sfârşitul carierei, Thomson are parte de o nouă şansă când vrea să pună în scenă, pe Broadway, adaptarea unei nuvele de Raymond Carver. Actorul simte că aceasta este ultima sa şansă la o reuşită relevantă în carieră şi, bântuit de comentariile maliţioase ale lui Birdman, înfruntă fiecare obstacol întâmpinat de punerea în scenă. Zilele până la premieră sunt tot mai puţine, provocările sunt tot mai mari, presiunea creşte, iar spectatorul se înclină în faţa combinaţiei excelente de dramă, umor şi relevanţă văzută pe ecran.
Este greu de crezut că Birdman ar putea avea concurenţă la următoarea ediţie a premiilor Oscar şi sunt suprinzătoare comentariile celor care îl consideră favorit pe Boyhood. Birdman reuşeşte să impresioneze pe atât de multe niveluri, încât meritele lui Boyhood pălesc prin comparaţie.
În primul rând, pe lângă scenariul imprevizibil, González Iñárritu reuşeşte să facă mai mulţi actori foarte buni să dea tot pe marele ecran. Michael Keaton este extraordinar în rolul actorului sexagenar obsedat să impresioneze nu masele, care îi sunt încă fidele la decenii după succesul filmelor cu Birdman şi ar vrea în continuare să-l vadă într-un sequel, ci publicul "care contează", criticii şi restul breslei.
Asemănările dintre cariera lui Keaton şi cea a lui Thomson creează un nivel meta al filmului (să ne reamintim că cel mai mare succes al carierei lui Michael Keaton au fost Batman şi Batman Returns), nivel evident şi prin cooptarea în distribuţia a altui "fost" al Hollywood-ului, Edward Norton. Cu rolul imprevizibilului şi incomodului actor de pe Broadway Mike Shiner, Norton îşi parodiază propria faimă de actor "dificil" împigând şi mai departe nivelul meta al filmului. Reacţiile personajului său sunt o excelentă sursă de umor pentru Birdman, dar şi de tensiune pentru piesa lui Thomson, Norton parodiindu-şi propria faimă de actor "dificil". Scena în care cei doi protagonişti repetă un dialog din piesa de teatru ar trebui să facă miile de actori care votează la Oscaruri să acorde votul lor lui Birdman.
Cu toate scenele sale suprarealiste (sau poate datorită lor?), Birdman impresionează cu aspectul său veridic. Spectatorul are simte stresul şi tensiunea unei producţii de pe Broadway, senzaţia că dezastrul este la un singur pas, dar şi dedesubturile exhibiţionismului şi ale nevoii de confirmare a actorilor, obsesia să impresioneze cu unica abilitate pe care o pot folosi pe scenă, talentul de a se preface. Mike Shiner spune că este adevărat doar pe scenă şi că se preface în afara ei...
Filmat de Emmanuel Lubezki de parcă ar fi realizat dintr-un singur plan secvenţă, Birdman este ajutat de o scenografie excelentă şi de o adevărată coregrafie a personajelor. Majoritatea interacţiunilor dintre ele au loc în teatrul de pe Broadway unde se montează piesa lui Thomson, iar regizorul foloseşte cabinele actorilor, lungile şi întunecatele coridoare, culisele şi acoperişul teatrului pentru a circumscrie un teritoriu unde se confruntă orgolii, generaţii şi visuri, dar şi popularitatea cu prestigiul, realul cu imaginarul. Este locul unde González Iñárritu oferă o mostră de cinema ce nu ar trebui ratată.
