Părerea criticului
Ştim cu toţii că Hollywood-ul este o "lume a bărbaţilor" şi pe Cinemagia ţi-am semnalat adesea eforturile disperate făcute de diverse entităţi hollywoodiene (mai ales AMPAS, organizatoarea Oscarurilor) pentru diversificare şi o mai corectă reprezentare. În acest context, Birds of Prey (plus paranteza din titlu, ne e lene să o scriem) este o adevărată bucurie. Din păcate filmul ia un mesaj necesar şi pozitiv, dar de teamă că acesta e prea mult pentru publicul plătitor, îl trivializează cu o mare de sclipici şi haos tembel.
Brids of Prey este fără îndoială un film distractiv şi chiar merită banii daţi pe bilet. Are momentele sale de umor trăsnit (hiena Bruce!), ridică în slăvi importanţa prieteniei, subliniază că uneori trebuie să dai de pământ cu individualismul şi să accepţi că prieteniile pot fi atuuri şi nu slăbiciuni şi, cireaşa de pe tort, că niciodată nu trebuie să ne validăm existenţa printr-un partener. Tot ce am scris mai sus funcţionează pentru ambele sexe, nu doar pentru femei, dar evident că, scris de Christina Hodson, regizat de Cathy Yan şi cu o protagonistă în centrul atenţiei, Birds of Prey se transformă într-un portdrapel al feminismului de Hollywood, orice ar însemna asta în lumea blockbusterelor.
Din păcate dragostea noastră pentru sărmana Harley Quinn (Margot Robbie) se opreşte cam aici, pentru că scenariul insistă să-şi asalteze publicul cu un întreg arsenal de trăsnăi colorate, disperat să-i arate ce protagonistă cool are. Nu spunem deloc că Harley Quinn nu este cool şi chiar o susţinem în demersul ei extrem de a-şi face un nume după ce Joker îi dă papucii, ceea ce o transformă într-o ţintă vie în periculosul (şi acum suspect de coloratul) Gotham. Birds of Prey ajunge cumva să fie ca acele clipuri nu foarte amuzante de pe youtube în care în doar câteva secunde unui aniversat i se trânteşte o plăcintă cu frişcă pe faţă, e stropit cu apă şi învăluit în făină. Da, Harley Quinn este o reprezentantă a haosului şi nimeni nu-i poate contesta asta, dar tot prăpădul de pe ecran uneori sugerează disperare şi nu siguranţă de sine, iar aici ne referim la creatori şi nu la protagonistă.
Birds of Prey este într-adevăr o şaorma cu de toate, mâncată pe nerăsuflate după o altă şaorma cu de toate. Dacă ai făcut asta vreodată, cam ştii că nu prea ai cum te simţi bine după. Regizoarea şi capii de la studiourile Warner par a avea un singur deziderat în ceea ce priveşte publicul şi anume să-l ameţească şi să-i toarne în ochi până nu mai poate duce. Mai pune aici cronologia fantezistă (un balet temporal care să distragă atenţia de la faptul că itinerariul eroinei e pe cât de banal, pe atât de doldora de clişee specifice genului), faţa distrusă a lui Rosie Perez, luptele în care 90% din oponenţi sfârşesc căzând în cap după ce-şi aşteaptă cuminte rândul să şi-o ia şi cam ştii cum stă treaba cu Birds of Prey, noua mostră de escapism hollywoodian pe care probabil cu greu ţi-o vei mai aminti a două zi după proiecţie.
Ce am apreciat foarte mult la Birds of Prey, pe lângă mesajul feminist semisabotat de excesele vizuale, a fost "secvenţa" de pe genericul de final. Poate că o să ne înjuri pentru că ţi-o recomandăm, mai ales că vine exact la sfârşitul sfârşitului întregii armate de oameni care au lucrat la film, dar puţine sunt astfel de momente din filmele cu supereroi mai fidele personajului lor şi mai grăitoare pentru acesta.
Brids of Prey este fără îndoială un film distractiv şi chiar merită banii daţi pe bilet. Are momentele sale de umor trăsnit (hiena Bruce!), ridică în slăvi importanţa prieteniei, subliniază că uneori trebuie să dai de pământ cu individualismul şi să accepţi că prieteniile pot fi atuuri şi nu slăbiciuni şi, cireaşa de pe tort, că niciodată nu trebuie să ne validăm existenţa printr-un partener. Tot ce am scris mai sus funcţionează pentru ambele sexe, nu doar pentru femei, dar evident că, scris de Christina Hodson, regizat de Cathy Yan şi cu o protagonistă în centrul atenţiei, Birds of Prey se transformă într-un portdrapel al feminismului de Hollywood, orice ar însemna asta în lumea blockbusterelor.
Din păcate dragostea noastră pentru sărmana Harley Quinn (Margot Robbie) se opreşte cam aici, pentru că scenariul insistă să-şi asalteze publicul cu un întreg arsenal de trăsnăi colorate, disperat să-i arate ce protagonistă cool are. Nu spunem deloc că Harley Quinn nu este cool şi chiar o susţinem în demersul ei extrem de a-şi face un nume după ce Joker îi dă papucii, ceea ce o transformă într-o ţintă vie în periculosul (şi acum suspect de coloratul) Gotham. Birds of Prey ajunge cumva să fie ca acele clipuri nu foarte amuzante de pe youtube în care în doar câteva secunde unui aniversat i se trânteşte o plăcintă cu frişcă pe faţă, e stropit cu apă şi învăluit în făină. Da, Harley Quinn este o reprezentantă a haosului şi nimeni nu-i poate contesta asta, dar tot prăpădul de pe ecran uneori sugerează disperare şi nu siguranţă de sine, iar aici ne referim la creatori şi nu la protagonistă.
Birds of Prey este într-adevăr o şaorma cu de toate, mâncată pe nerăsuflate după o altă şaorma cu de toate. Dacă ai făcut asta vreodată, cam ştii că nu prea ai cum te simţi bine după. Regizoarea şi capii de la studiourile Warner par a avea un singur deziderat în ceea ce priveşte publicul şi anume să-l ameţească şi să-i toarne în ochi până nu mai poate duce. Mai pune aici cronologia fantezistă (un balet temporal care să distragă atenţia de la faptul că itinerariul eroinei e pe cât de banal, pe atât de doldora de clişee specifice genului), faţa distrusă a lui Rosie Perez, luptele în care 90% din oponenţi sfârşesc căzând în cap după ce-şi aşteaptă cuminte rândul să şi-o ia şi cam ştii cum stă treaba cu Birds of Prey, noua mostră de escapism hollywoodian pe care probabil cu greu ţi-o vei mai aminti a două zi după proiecţie.
Ce am apreciat foarte mult la Birds of Prey, pe lângă mesajul feminist semisabotat de excesele vizuale, a fost "secvenţa" de pe genericul de final. Poate că o să ne înjuri pentru că ţi-o recomandăm, mai ales că vine exact la sfârşitul sfârşitului întregii armate de oameni care au lucrat la film, dar puţine sunt astfel de momente din filmele cu supereroi mai fidele personajului lor şi mai grăitoare pentru acesta.
