Părerea criticului
Competiţia celei de-a 67 ediţii a Mostra Internazionale d'Arte Cinematografica s-a deschis în forţă miercuri, cu Black Swan, un film în care Darren Aronofsky şi-a propus să impresioneze cu orice chip, reuşind în mare măsură, iar Natalie Portman interpretează cu adevărat memorabil. Concentrat pe a arăta faţetele instabilităţii emoţionale, Aronosfky explorează psihicul uman, arătând parcursul sucombării, de la instalarea anxietăţii, cu ticurile psihogene pe care le presupune, până la repulsia de tine însuţi, rănirea propriului corp şi halucinaţii. În acestă etapă Aronofsky introduce elemente fantastice, horror, scene brutale de violenţă (să ne amintim în The Wrestler de sarma ghimpata şi lupta cu cuie, de amputare şi o auto-perforare a craniului), ce culminează cu secvenţa în care un personaj îşi perforează propria faţă cu o pilă. Nina (Natalie Portman) este o balerină experimentată, aleasă de către directorul artistic Thomas Leroy (Vincent Cassel) să o înlocuiască pe prima balerină, Beth (Winona Ryder), pentru deschiderea noului sezon Lacul Lebedelor. Sentimentul vinovăţiei, tensiunea unei aşa răspunderi care îi revine pe umeri, angoasa, anxietatea sunt atât de bine portretizate de Portman încât distrag atenţia de la faptul că din punct de vedere dramaturgic filmul se cam împiedică.
Black Swan-ul lui Aronofsky ar putea fi catalogat ca filmul unei psihoze. Investigarea lumii balerinilor este dată uitării. Degeaba compara Aronofsky Black Swan cu The Wrestler la conferinţa de presă veneţiană de miercuri... Dacă în filmul cu care lua Leul de Aur la Veneţia în 2008 latura documentară era ingenios împletită cu ficţiunea, aici tratarea lumii balerinilor este superficială. Prin urmare, avem în acest film un personaj deosebit de complex în stări, dar aruncat într-o poveste schiţată. Nina ia locul lui Beth şi - după aceasta - se teme că ar putea fi la rândul ei înlocuită cu Lilly (Mila Kunis), mult mai senzuală, mai dezinvoltă, deşi încă fără tehnică. Desfăşurarea poveştii nu motivează angoasa de o aşa anvergură a Ninei, doar dacă are o explicaţie patologică. Dar dacă e patologică, scenariştii Mark Heyman şi Andres Heinz uită să construiască backgroundul personajului. Ştim doar că Nina locuieşte cu mama ei, fostă balerină, deosebit de posesivă, care o infantilizează - Nina poartă pardesiu roz şi are o cameră plină cu jucării; mai ştim că Nina avea de multă vreme ticul cu zgâriatul - , dar nu şi de unde i se trage sau de ce nu a dus-o nimeni la psiholog. Vedem că Vincent Cassel o provoacă prin aluzii sexuale, cu întrebări directe despre viaţa ei intimă, o seduce chiar - ca parte a pregătirii pentru spectacol. Nina putea fi un personaj deosebit de complex, dar e numai un personaj cu o panoplie de emoţii.
Cât piveşte partea cu dansul, scenele cu Portman dansând sunt filmate foarte strâns, astfel încât nu o vedem decât de la brâu în sus. Mişcările picioarelor au fost realizate de o dublură, iar Aronofsky ne mai serveşte şi câteva secvenţe filmate de la genunchi în jos. E drept că avem parte şi de cadre largi, cu folosirea unor dubluri - balerine profesioniste; coloana sonoră e alcătuită din bucăţi muzicale ale baletului, după cum declară compozitorul preferat al lui Aronofsky, Clint Mansell. O nouă frustrare pentru spectator e dată de faptul că personajul Nina repetă acelaşi moment coregrafic pe tot parcursul filmului.
În secvenţa de final coregrafia se mai îmbogăţeşte. Mila Kunis, pe de altă parte, se mişcă mult mai fluid. Portman are însă ţinuta, clasa şi atitudinea pe care o cere personajul său. Pe Kunis aş numi-o totodată mica mea revelaţie legată din filmul acesta. Aş vrea să o văd mai des pe marele ecran. A reuşit să dea personajului ei dezinvoltură, sex appeal, umbrit de uşoară maliţiozitate, şi - totodată - superficialitate, încât să-l facă hipnotic. Şi, da, între cele două femei are loc o scenă fierbinte de sex.
Cât priveşte excesele lui Aronofsky, dacă în The Fountain aveam experimentele pe maimuţe, aici avem o apariţie pe scenă în care Portman nu mai are mult şi zice "bau!". Camera vine în viteză pe faţa actriţei, apoi se îndepărtează la fel de repede, numai ca să ne arate ochii injectaţi ai femeii devenită Lebăda Neagră. Apoi, unele momente în care are loc metamorfozarea femeii în pasăre sunt scăpate pe teritoriul de graniţă între acceptarea convenţiei şi rizibil.
Chiar dacă totul este până la urmă halucinaţie. Filmul este tulburător pentru că emoţiile personajului principal sunt foarte intense (acestea îţi creează un disconfort, dar nu te leagă afectiv de personaj), pentru că Portman joacă excelent şi pentru că momentele de tensiune din film sunt foarte bine construite.
Black Swan-ul lui Aronofsky ar putea fi catalogat ca filmul unei psihoze. Investigarea lumii balerinilor este dată uitării. Degeaba compara Aronofsky Black Swan cu The Wrestler la conferinţa de presă veneţiană de miercuri... Dacă în filmul cu care lua Leul de Aur la Veneţia în 2008 latura documentară era ingenios împletită cu ficţiunea, aici tratarea lumii balerinilor este superficială. Prin urmare, avem în acest film un personaj deosebit de complex în stări, dar aruncat într-o poveste schiţată. Nina ia locul lui Beth şi - după aceasta - se teme că ar putea fi la rândul ei înlocuită cu Lilly (Mila Kunis), mult mai senzuală, mai dezinvoltă, deşi încă fără tehnică. Desfăşurarea poveştii nu motivează angoasa de o aşa anvergură a Ninei, doar dacă are o explicaţie patologică. Dar dacă e patologică, scenariştii Mark Heyman şi Andres Heinz uită să construiască backgroundul personajului. Ştim doar că Nina locuieşte cu mama ei, fostă balerină, deosebit de posesivă, care o infantilizează - Nina poartă pardesiu roz şi are o cameră plină cu jucării; mai ştim că Nina avea de multă vreme ticul cu zgâriatul - , dar nu şi de unde i se trage sau de ce nu a dus-o nimeni la psiholog. Vedem că Vincent Cassel o provoacă prin aluzii sexuale, cu întrebări directe despre viaţa ei intimă, o seduce chiar - ca parte a pregătirii pentru spectacol. Nina putea fi un personaj deosebit de complex, dar e numai un personaj cu o panoplie de emoţii.
Cât piveşte partea cu dansul, scenele cu Portman dansând sunt filmate foarte strâns, astfel încât nu o vedem decât de la brâu în sus. Mişcările picioarelor au fost realizate de o dublură, iar Aronofsky ne mai serveşte şi câteva secvenţe filmate de la genunchi în jos. E drept că avem parte şi de cadre largi, cu folosirea unor dubluri - balerine profesioniste; coloana sonoră e alcătuită din bucăţi muzicale ale baletului, după cum declară compozitorul preferat al lui Aronofsky, Clint Mansell. O nouă frustrare pentru spectator e dată de faptul că personajul Nina repetă acelaşi moment coregrafic pe tot parcursul filmului.
În secvenţa de final coregrafia se mai îmbogăţeşte. Mila Kunis, pe de altă parte, se mişcă mult mai fluid. Portman are însă ţinuta, clasa şi atitudinea pe care o cere personajul său. Pe Kunis aş numi-o totodată mica mea revelaţie legată din filmul acesta. Aş vrea să o văd mai des pe marele ecran. A reuşit să dea personajului ei dezinvoltură, sex appeal, umbrit de uşoară maliţiozitate, şi - totodată - superficialitate, încât să-l facă hipnotic. Şi, da, între cele două femei are loc o scenă fierbinte de sex.
Cât priveşte excesele lui Aronofsky, dacă în The Fountain aveam experimentele pe maimuţe, aici avem o apariţie pe scenă în care Portman nu mai are mult şi zice "bau!". Camera vine în viteză pe faţa actriţei, apoi se îndepărtează la fel de repede, numai ca să ne arate ochii injectaţi ai femeii devenită Lebăda Neagră. Apoi, unele momente în care are loc metamorfozarea femeii în pasăre sunt scăpate pe teritoriul de graniţă între acceptarea convenţiei şi rizibil.
Chiar dacă totul este până la urmă halucinaţie. Filmul este tulburător pentru că emoţiile personajului principal sunt foarte intense (acestea îţi creează un disconfort, dar nu te leagă afectiv de personaj), pentru că Portman joacă excelent şi pentru că momentele de tensiune din film sunt foarte bine construite.
