Părerea criticului
Pentru români, expresia "clipeşte de două ori" avea până acum conotaţii politice, după ce a fost adresată ironic unicei femei premier din istoria ţării. Iată că accesăm o nouă semnificaţie cu Blink Twice, un thriller inteligent coscris şi regizat de actriţa Zoë Kravitz (cel mai recent rol al ei a fost cel al lui Catwoman din noul The Batman), care brodează pe ideea controversată că foarte adesea oamenii de imens succes au trăsături psihologice similare psihopaţilor.
Trebuie spus că thrillere ca Blink Twice pun criticii în dificultate, din simplul motiv că publicul ar trebui să intre la ele fără să aibă nici cea mai mică idee despre subiect. Este situaţia ideală, pentru că orice informaţie creează aşteptări, iar a te aşeza pe scaunul de cinema fără nicio aşteptare este cea mai bună premisă pentru ca Kravitz să-ţi tragă preşul de sub picioare cu povestea ei pe cât de violentă, pe atât de imprevizibilă.
Protagoniste sunt Frida (Naomi Ackie, interpreta lui Whitney Houston din biopic-ul I Wanna Dance with Somebody) şi Jess (Alia Shawkat, cel mai bine cunoscută datorită serialului Search Party), două prietene la cataramă care cred că l-au apucat pe Dumnezeu de un picior când un mogul tech le invită, alături de alte tinere şi de un grup de amici ai lui, pe insula sa privată. Cum acesta, Slater King (Channing Tatum), tocmai a fost "cancelat" în urma unei situaţii despre care scenariul nu dă detalii, Frida simte că distanţa ce o desparte de masculul chipeş şi ultrabogat este diminuată şi că ar putea "avea o şansă". Doar că în curând lucruri tot mai bizare încep să se petreacă pe insulă şi Frida este nevoită să se întrebe tot mai apăsat dacă nu cumva intenţiile lui Slater sunt mai sinistre decât par la prima vedere.
Kravitz foloseşte suficient (prea mult?) timp pentru a construi un adevărat paradis tropical, în care soarele arde blând, paharele sunt mereu pline cu coctailuri accesorizate cu o boabă de zmeură, mesele sunt adevărate festinuri (flori de dovlecel!), iar la dispoziţie se află mereu un "cui gras" de marijuana. Într-un asemenea paradis zilele ajung să se confunde unele cu celelalte, doar că Kravitz nu întârzie să intercaleze neliniştitoare cadre aproape subliminale, cu femei fugind în întunericul nopţii...
Filmul construieşte un contrast clar între femei şi bărbaţi, de fapt între bărbaţi care nu au grija zilei de mâine, fiind în acelaşi timp totalmente inepţi, şi femei pentru care fiecare nouă zi este o luptă. Nu pare deloc o coincidenţă că în grupul lui Slater personajele sunt interpretate de has-beens (actori celebri la un moment dat, dar ale căror cariere recente sunt mai puţin relevante, dacă nu de-a dreptul în derivă) precum Christian Slater, Haley Joel Osment, Geena Davis şi Kyle MacLachlan, în timp ce de partea cealaltă parte se află tinere actriţe care nu au obţinut încă celebritatea. Este, simultan, o confruntare între clase, rase şi generaţii. Şi nu e deloc de mirare că de o parte a baricadei toate personajele sunt albe, în timp ce de cealaltă sunt de alte rase, inclusiv angajaţii cu zâmbete prea largi de pe insulă...
Pe alocuri, Blink Twice se simte ca un laborator în aer liber în care o Zoë Kravitz îmbrăcată în halat imaculat imaginează un Get Out ultraspecializat, arătând cu degetul spre privilegiu şi ventilându-şi frustrările de femeie afroamericană. Trebuie spus aici că regizoarea este fiica faimosului Lenny Kravitz şi adesea etichetată drept "nepo-baby", adică celebritate catapultată în carieră de influenţa părinţilor. Este dreptul fiecăruia să arate cu degetul, doar că aceste detalii ştirbesc puţin din "filozofia" unui thriller ce poate fi acuzat şi de reducţionism fanatic, dar nimeni nu îi poate contesta inventivitatea.
Trebuie spus că thrillere ca Blink Twice pun criticii în dificultate, din simplul motiv că publicul ar trebui să intre la ele fără să aibă nici cea mai mică idee despre subiect. Este situaţia ideală, pentru că orice informaţie creează aşteptări, iar a te aşeza pe scaunul de cinema fără nicio aşteptare este cea mai bună premisă pentru ca Kravitz să-ţi tragă preşul de sub picioare cu povestea ei pe cât de violentă, pe atât de imprevizibilă.
Protagoniste sunt Frida (Naomi Ackie, interpreta lui Whitney Houston din biopic-ul I Wanna Dance with Somebody) şi Jess (Alia Shawkat, cel mai bine cunoscută datorită serialului Search Party), două prietene la cataramă care cred că l-au apucat pe Dumnezeu de un picior când un mogul tech le invită, alături de alte tinere şi de un grup de amici ai lui, pe insula sa privată. Cum acesta, Slater King (Channing Tatum), tocmai a fost "cancelat" în urma unei situaţii despre care scenariul nu dă detalii, Frida simte că distanţa ce o desparte de masculul chipeş şi ultrabogat este diminuată şi că ar putea "avea o şansă". Doar că în curând lucruri tot mai bizare încep să se petreacă pe insulă şi Frida este nevoită să se întrebe tot mai apăsat dacă nu cumva intenţiile lui Slater sunt mai sinistre decât par la prima vedere.
Kravitz foloseşte suficient (prea mult?) timp pentru a construi un adevărat paradis tropical, în care soarele arde blând, paharele sunt mereu pline cu coctailuri accesorizate cu o boabă de zmeură, mesele sunt adevărate festinuri (flori de dovlecel!), iar la dispoziţie se află mereu un "cui gras" de marijuana. Într-un asemenea paradis zilele ajung să se confunde unele cu celelalte, doar că Kravitz nu întârzie să intercaleze neliniştitoare cadre aproape subliminale, cu femei fugind în întunericul nopţii...
Filmul construieşte un contrast clar între femei şi bărbaţi, de fapt între bărbaţi care nu au grija zilei de mâine, fiind în acelaşi timp totalmente inepţi, şi femei pentru care fiecare nouă zi este o luptă. Nu pare deloc o coincidenţă că în grupul lui Slater personajele sunt interpretate de has-beens (actori celebri la un moment dat, dar ale căror cariere recente sunt mai puţin relevante, dacă nu de-a dreptul în derivă) precum Christian Slater, Haley Joel Osment, Geena Davis şi Kyle MacLachlan, în timp ce de partea cealaltă parte se află tinere actriţe care nu au obţinut încă celebritatea. Este, simultan, o confruntare între clase, rase şi generaţii. Şi nu e deloc de mirare că de o parte a baricadei toate personajele sunt albe, în timp ce de cealaltă sunt de alte rase, inclusiv angajaţii cu zâmbete prea largi de pe insulă...
Pe alocuri, Blink Twice se simte ca un laborator în aer liber în care o Zoë Kravitz îmbrăcată în halat imaculat imaginează un Get Out ultraspecializat, arătând cu degetul spre privilegiu şi ventilându-şi frustrările de femeie afroamericană. Trebuie spus aici că regizoarea este fiica faimosului Lenny Kravitz şi adesea etichetată drept "nepo-baby", adică celebritate catapultată în carieră de influenţa părinţilor. Este dreptul fiecăruia să arate cu degetul, doar că aceste detalii ştirbesc puţin din "filozofia" unui thriller ce poate fi acuzat şi de reducţionism fanatic, dar nimeni nu îi poate contesta inventivitatea.
