Blue (2002)

Hiroshi Ando a regizat 3 ani mai tarziu dupa acest film, Boku wa imôto ni koi wo suru. Daca ar fi sa le compar, as zice ca nu se deosebesc prin nimic. Chiar daca sunt alte personaje, firul povestii e acelasi, iar ritmul la fel de lent, pana la exasperare. Albastru (Blue) e in film, intai de toate, culoarea uniformei scolare, pentru ca vorbeste despre o dragoste adolescentina. In principiu, Ando e zgarcit cu detaliile, te lasa sa intuiesti, sa ghicesti, sa presupui sau sa ajungi singur la o concluzie. Nu-ti spune verde-n fata : personajul asta simte aia si aia, iar celalalt ailalta. Specific filmului asiatic in general, personajele isi exprima sentimentele non-verbal, prin limbajul corpului. In plus, rafinamentul tipic asiatic isi spune cuvantul mai mult decat in alte filme de gen. Erotismul e exclus, tot filmul e despre sentimente, despre prima dragoste, care e cu atat mai intensa si mai dureroasa cu cat e neimpartasita. Kirishima daruieste, dar nu primeste cu aceeasi masura, cum ii si spune unul din personaje, iar firea ei introvertita o face sa tina in ea toata suferinta unei iubiri care nu-si gaseste ecou. De ce insista Ando pe relatiile in care unul iubeste mai mult decat celalalt si in care dragostea aduce mai multa suferinta decat fericire ? Cine stie, poate se regaseste intr-unul din cele doua personaje.