Părerea criticului
Dacă te-ai săturat de filmele cu supereroi sumbre şi bombastice, în care toate personajele se poartă de parcă soarta întregii lumi atârnă pe umerii lor, iată că Blue Beetle vine cu o alternativă ataşantă şi distractivă. Filmul nu evită capcanele genului şi suferă din cauza unui buget pentru efecte speciale insuficient, dar compensează cu mesajul anticorporatist (şi în parte antiamerican, o extraordinară raritate la Hollywood), dinamismul şi o acaparatoare odă adusă familiei.
După ce cariera i-a fost lansată cu rolul principal din popularul serial Netflix Cobra Kai, ajuns deja la al şaselea sezon, Xolo Maridueña este o alegere excelentă pentru protagonistul din Blue Beettle. Acesta este Jaime Reyes, un tânăr care se întoarce acasă după studii în alt oraş şi primeşte o rafală de veşti proaste: afacerea familiei e pe butuci şi aceasta îşi va pierde în curând casa, în urma unui proces de gentrificare a cartierului. În acelaşi timp, o vedem pe Victoria Kord (Susan Sarandon), lidera megacorporaţiei Kord, scotocind întreaga lume în căutarea unui artefact extraterestru. În urma unui concurs de împrejurări, acest artefact, Scarabeul albastru, ajunge la Jaime şi atunci se întâmplă minunea: un proces simbiotic îl transformă pe Jaime în Blue Beetle, supereroul titular.
Aproape tot din Blue Beetle s-a mai făcut şi a mai fost văzut pe marele ecran. Supereroul adolescent care trebuie să înveţe să-şi asume noi responsabilităţi? Magnatul malefic gata de orice pentru a-şi pune în mişcare planul la fel de malefic? O simbioză (uneori problematică) între un personaj uman şi o entitate extraterestră? Chiar dacă Blue Beetle are de suferit din cauza celebrei "extenuări supereroice" provocată de avalanşa de filme de gen din ultimul deceniu şi jumătate, premiera de vineri se salvează cu o inimă mare ce bate foarte puternic şi cu faptul că nu se ia deloc în serios, lucru rar la producţiile DC.
Cu o distribuţie (şi o echipă) formată aproape exlusiv din reprezentanţi ai comunităţii latino de la Hollywood, Blue Beetle are în centrul atenţiei familia Reyes, gata să facă scut în faţa oricărei provocări. Este un nucleu cvasiindestructibil şi principalul motor din centrul acestui film care promovează ideea de comunitate, de într-ajutorare, de sacrificiu pentru binele celorlalţi. Puţine sunt filmele cu supereroi cu un mesaj mai ataşant şi transmis cu mai multă naturaleţe, categoric principalul motiv pentru care Blue Beetle pur şi simplu cucereşte şi devine şi un film potrivit de văzut la cinema cu mai multe generaţii ale familiei.
Dacă în multe producţii cu supereroi protagoniştii americani salvează lumea, umanitatea şi uneori chiar şi galaxia, picurând în urechea publicului global distras de efecte speciale că Statele Unite sunt cea mai mare, puternică şi eficientă democraţie de pe glob, în Blue Beetle are loc o răsturnare de forţe. Inamicul este de această dată megacorporaţia Kord, care repetă la nesfârşit un discurs progresist, dar nu ezită să atace, atunci când situaţia i-o cere, minoritari fără nicio vină. Scenariul scris de Gareth Dunnet Alcocer (Miss Bala) vorbeşte, fără a da sentinţe şi fără a ţine predici a la Barbie, şi de microagresiunile pe care le suferă mexicanii în SUA şi de statutul de imigrant, de cetăţean de rangul doi în comparaţie cu populaţia dominantă.
Dincolo de dialogurile zvăpăiate şi declaraţiile profamilie ale personajelor, este o scenă în film care vorbeşte despre familie mai eficient decât orice replică: pe de o parte avem un supererou ajutat de exoscheletul său aproape indestructibil şi pe de alta o mână lipsită de orice superputere întinsă din spaţiul protector al unei nave. Mesajul e mai mult decât clar şi emoţionant: nu trebuie să fii supererou pentru a ajuta, e de ajuns să fii alături de cel care are nevoie de tine...
După ce cariera i-a fost lansată cu rolul principal din popularul serial Netflix Cobra Kai, ajuns deja la al şaselea sezon, Xolo Maridueña este o alegere excelentă pentru protagonistul din Blue Beettle. Acesta este Jaime Reyes, un tânăr care se întoarce acasă după studii în alt oraş şi primeşte o rafală de veşti proaste: afacerea familiei e pe butuci şi aceasta îşi va pierde în curând casa, în urma unui proces de gentrificare a cartierului. În acelaşi timp, o vedem pe Victoria Kord (Susan Sarandon), lidera megacorporaţiei Kord, scotocind întreaga lume în căutarea unui artefact extraterestru. În urma unui concurs de împrejurări, acest artefact, Scarabeul albastru, ajunge la Jaime şi atunci se întâmplă minunea: un proces simbiotic îl transformă pe Jaime în Blue Beetle, supereroul titular.
Aproape tot din Blue Beetle s-a mai făcut şi a mai fost văzut pe marele ecran. Supereroul adolescent care trebuie să înveţe să-şi asume noi responsabilităţi? Magnatul malefic gata de orice pentru a-şi pune în mişcare planul la fel de malefic? O simbioză (uneori problematică) între un personaj uman şi o entitate extraterestră? Chiar dacă Blue Beetle are de suferit din cauza celebrei "extenuări supereroice" provocată de avalanşa de filme de gen din ultimul deceniu şi jumătate, premiera de vineri se salvează cu o inimă mare ce bate foarte puternic şi cu faptul că nu se ia deloc în serios, lucru rar la producţiile DC.
Cu o distribuţie (şi o echipă) formată aproape exlusiv din reprezentanţi ai comunităţii latino de la Hollywood, Blue Beetle are în centrul atenţiei familia Reyes, gata să facă scut în faţa oricărei provocări. Este un nucleu cvasiindestructibil şi principalul motor din centrul acestui film care promovează ideea de comunitate, de într-ajutorare, de sacrificiu pentru binele celorlalţi. Puţine sunt filmele cu supereroi cu un mesaj mai ataşant şi transmis cu mai multă naturaleţe, categoric principalul motiv pentru care Blue Beetle pur şi simplu cucereşte şi devine şi un film potrivit de văzut la cinema cu mai multe generaţii ale familiei.
Dacă în multe producţii cu supereroi protagoniştii americani salvează lumea, umanitatea şi uneori chiar şi galaxia, picurând în urechea publicului global distras de efecte speciale că Statele Unite sunt cea mai mare, puternică şi eficientă democraţie de pe glob, în Blue Beetle are loc o răsturnare de forţe. Inamicul este de această dată megacorporaţia Kord, care repetă la nesfârşit un discurs progresist, dar nu ezită să atace, atunci când situaţia i-o cere, minoritari fără nicio vină. Scenariul scris de Gareth Dunnet Alcocer (Miss Bala) vorbeşte, fără a da sentinţe şi fără a ţine predici a la Barbie, şi de microagresiunile pe care le suferă mexicanii în SUA şi de statutul de imigrant, de cetăţean de rangul doi în comparaţie cu populaţia dominantă.
Dincolo de dialogurile zvăpăiate şi declaraţiile profamilie ale personajelor, este o scenă în film care vorbeşte despre familie mai eficient decât orice replică: pe de o parte avem un supererou ajutat de exoscheletul său aproape indestructibil şi pe de alta o mână lipsită de orice superputere întinsă din spaţiul protector al unei nave. Mesajul e mai mult decât clar şi emoţionant: nu trebuie să fii supererou pentru a ajuta, e de ajuns să fii alături de cel care are nevoie de tine...
