Părerea criticului
Crai nou / Blue Moon (2021), debutul regizoral al actriței Alina Grigore, câștigătorul marelui premiu la San Sebastian în 2021, acum în cinematografe
Multe și nevrute se întâmplă în acest film amețitor despre o familie disfuncțională ce guvernează o pensiune în vârf de munte. Regizoarea Alina Grigore ne aruncă într-o lume doar conturată, în care ne lasă să ghicim raporturile incomode în această numeroasă familie formată din părinți, frați, cumnați, verișori și un Vlad Ivanov pierdut în anonimat.
Protagonista iese din decor ca fiind o tânără introvertită ținută nu neapărat cu forța fizică în acest loc din care își dorește cu toată disperarea să plece, cât cu arborarea constantă a responsabilităților ei vizavi de treburile mereu prioritare ale familiei. Iar acest șantaj emoțional pe care familia ei îl exercită nu tocmai subtil funcționează. Printre multe altele, Irina (Ioana Chițu) ar fi mers la olimpiadă națională, dar fiindcă avea loc vara, în sezonul turistic, nu a mai putut.
Însă în primul rând, Irina își dorește să plece la facultate la București. Nu știm la ce specializare, fiindcă probabil nici nu contează, știm doar că vrea să plece de acolo, iar capitala apare ca acest tărâm al făgăduințelor. Familia ei o ține una și bună că nu ai nevoie de carte ca să răzbești în viață, că ce-i trebuie ei București când are tot ce-și dorește acolo și când o paște dezastrul cosmopolitan dacă părăsește gura de rai unde stă înlănțuită.
Mai ales vărul ei analfabet și despotic, Iulian (Mircea Postelnicu), insistă cu o bădărănie greu de digerat că locul ei e acolo. Să muncească servil la treburile gospodărești și cu „furnizorii din Oradea” și cu alte afaceri de nedeslușit. Și să mai lase telefonul, că „numai asta știți!”. Iar dacă Irina schițează orice brumă de nesupunere, Liviu o agresează în fel și chip, ca un iubit dement. În fapt, e ceva tensiune incestuoasă în toată povestea asta, ca o reminiscență din lungmetrajul lui Adrian Sitaru, „Ilegitim”, în care Alina Grigore a jucat și la care a fost și co-scenaristă. La fel și cu sora Irinei, Viki (Ioana Ilinca Neacșu), pe al cărui iubit misterios Liviu îl vânează cu o gelozie stranie. Toată radioactivitatea familiei a contaminat-o pe fată, transformând-o într-un mutant care urlă, înjură, sparge și face ravagii. Imaginează-ți cum ar fi să mergi ca turist la acea pensiune.
Cât despre Irina, ea se descarcă metaforic bătând toaca în câte o secvență recurentă în care clocotește răul familiei în ea. Și găsește un oarecare refugiu în puținul ajutor pe care un alt verișor, Cristi (Robi Urs) i-l mai oferă, promițându-i că îi va căuta „o facultate” în București. O mai susține (cumva) și relația ei instabilă cu Tudor (Emil Măndănac), un actor vilegiaturist care și-a lăsat soția acasă și, în urma unei petreceri, Irina nici nu și-a dat seama când și-a pierdut virginitatea cu el. Mai mult pare că a violat-o, iar acum, în virtutea unui soi de sindrom Stockholm carpatin, ea îl caută pe acest bucureștean potențial salvator pe care când îl vrea, când îl respinge. Când îl seduce, când îi stârnește milă. Când îl place, când îl aruncă în gura lupilor. Noroc cu actrița Ioana Chițu, care aduce o urmă de umanitate acestui personaj altminteri opac.
Alina Grigore mai aruncă un subplot ofertant în joc, dar care nu se cristalizează: sângele. După acea petrecere nebună, Irina se trezește cu așternutul pătat. Apoi Liviu îi sparge puțin nasul. Apoi lui Liviu îi tot apare într-un mod inexplicabil sânge la ceafă. Ar fi putut să ducă undeva, dar rămâne un mister. Cât despre tentativa de evadare a Irinei din lumea oropsită a bărbaților totalitari, destinul ei cam bate toaca.
Multe și nevrute se întâmplă în acest film amețitor despre o familie disfuncțională ce guvernează o pensiune în vârf de munte. Regizoarea Alina Grigore ne aruncă într-o lume doar conturată, în care ne lasă să ghicim raporturile incomode în această numeroasă familie formată din părinți, frați, cumnați, verișori și un Vlad Ivanov pierdut în anonimat.
Protagonista iese din decor ca fiind o tânără introvertită ținută nu neapărat cu forța fizică în acest loc din care își dorește cu toată disperarea să plece, cât cu arborarea constantă a responsabilităților ei vizavi de treburile mereu prioritare ale familiei. Iar acest șantaj emoțional pe care familia ei îl exercită nu tocmai subtil funcționează. Printre multe altele, Irina (Ioana Chițu) ar fi mers la olimpiadă națională, dar fiindcă avea loc vara, în sezonul turistic, nu a mai putut.
Însă în primul rând, Irina își dorește să plece la facultate la București. Nu știm la ce specializare, fiindcă probabil nici nu contează, știm doar că vrea să plece de acolo, iar capitala apare ca acest tărâm al făgăduințelor. Familia ei o ține una și bună că nu ai nevoie de carte ca să răzbești în viață, că ce-i trebuie ei București când are tot ce-și dorește acolo și când o paște dezastrul cosmopolitan dacă părăsește gura de rai unde stă înlănțuită.
Mai ales vărul ei analfabet și despotic, Iulian (Mircea Postelnicu), insistă cu o bădărănie greu de digerat că locul ei e acolo. Să muncească servil la treburile gospodărești și cu „furnizorii din Oradea” și cu alte afaceri de nedeslușit. Și să mai lase telefonul, că „numai asta știți!”. Iar dacă Irina schițează orice brumă de nesupunere, Liviu o agresează în fel și chip, ca un iubit dement. În fapt, e ceva tensiune incestuoasă în toată povestea asta, ca o reminiscență din lungmetrajul lui Adrian Sitaru, „Ilegitim”, în care Alina Grigore a jucat și la care a fost și co-scenaristă. La fel și cu sora Irinei, Viki (Ioana Ilinca Neacșu), pe al cărui iubit misterios Liviu îl vânează cu o gelozie stranie. Toată radioactivitatea familiei a contaminat-o pe fată, transformând-o într-un mutant care urlă, înjură, sparge și face ravagii. Imaginează-ți cum ar fi să mergi ca turist la acea pensiune.
Cât despre Irina, ea se descarcă metaforic bătând toaca în câte o secvență recurentă în care clocotește răul familiei în ea. Și găsește un oarecare refugiu în puținul ajutor pe care un alt verișor, Cristi (Robi Urs) i-l mai oferă, promițându-i că îi va căuta „o facultate” în București. O mai susține (cumva) și relația ei instabilă cu Tudor (Emil Măndănac), un actor vilegiaturist care și-a lăsat soția acasă și, în urma unei petreceri, Irina nici nu și-a dat seama când și-a pierdut virginitatea cu el. Mai mult pare că a violat-o, iar acum, în virtutea unui soi de sindrom Stockholm carpatin, ea îl caută pe acest bucureștean potențial salvator pe care când îl vrea, când îl respinge. Când îl seduce, când îi stârnește milă. Când îl place, când îl aruncă în gura lupilor. Noroc cu actrița Ioana Chițu, care aduce o urmă de umanitate acestui personaj altminteri opac.
Alina Grigore mai aruncă un subplot ofertant în joc, dar care nu se cristalizează: sângele. După acea petrecere nebună, Irina se trezește cu așternutul pătat. Apoi Liviu îi sparge puțin nasul. Apoi lui Liviu îi tot apare într-un mod inexplicabil sânge la ceafă. Ar fi putut să ducă undeva, dar rămâne un mister. Cât despre tentativa de evadare a Irinei din lumea oropsită a bărbaților totalitari, destinul ei cam bate toaca.
