Părerea criticului
Cel mai inspaimantator film al anului (si da, asta e o calitate), Boogie va aparea pe marile ecrane pe 19 septembrie. Cu Dragos Bucur, Anamaria Marinca, Mimi Branescu si Adrian Vancica in rolurile principale, al treilea lungmetraj al lui Radu Muntean se joaca, pe cat de subtil pe atat de eficient, cu temerile si frustrarile unei varste (30 si ceva de ani), ajungand sa devina ceva intre avertisment (asa o sa patiti si voi) si jurnal de generatie.
Initial, filmul se numea 30 si ceva, iar schimbarea titlului a parut multora o idee proasta. "Boogie? Ce-i aia?", ne-am intrebat multi, desi aflasem deja ca aceasta este porecla "din tinerete" a protagonistului interpretat de Dragos Bucur. Dupa vizionare, iti dai seama ca schimbarea titlului, ca si neconventionalul poster ales de Muntean, sunt cat se poate de in spiritul filmului. De fapt sunt insusi miezul lui.
Subiectul se dezvaluie pe furis. Printre dialogurile firesti ale personajelor, o familie venita sa petreaca pe malul marii weekend-ul de 1 mai, razbate presiunea vietii de zi cu zi: prea multa munca, rutina, stress, un copil avid de atentie. Sotul (Bucur) se razvrateste inca din primele cinci minute si se arunca in apa neincalzita inca de soarele verii. Sotia (Marinca) il taxeaza urgent: este un joc de ping-pong ce defineste intreg parcursul filmului, cu ispita cea mai mare reprezentata de doi fosti colegi de liceu ai lui (Branescu, Vancica) care-l cheama la o bauta ca "altadata".
Desi relatia dintre cei trei prieteni parea sabotata de distanta/absenta, aceasta se reinnoada din cateva replici, dar parca ceva scartaie: Boogie nu mai e Boogie. Boogie e acum Bogdan Ciocazanu, tata de familie si asociat la un producator de mobila, iar faptul ca barbatului i-e dor de anii de liceu nu mai inseamna absolut nimic. Acestia sunt trecutul, si nimic nu-i mai poate aduce inapoi.
Boogie e un film trist, desi replicile dementiale scrise de scenaristii Radu Muntean, Razvan Radulescu si Alexandru Baciu au sa amuze din plin spectatorul roman (nu si pe cel strain, din pacate, acesta fiind singurul motiv pentru care, speram, Restul e tacere a fost preferat sa reprezinte Romania la Oscar 2009). Boogie este un film jucat perfect si intuit la marele fix de Muntean, ale carui retinere si subtilitate sunt impresionante. Extrem de simplu, fara puncte culminante (cu exceptia unor schimburi de replici colosale), Boogie are acea naturalete care lipseste atat de mult filmului romanesc.
Ce nu mi-a placut la Boogie? Sunetul. Chiar si cu aparatura moderna din Teatrul National al Clujului (am vazut filmul in cadrul Zilelor romanesti de la TIFF), o parte din dialoguri eludau urechile oricat de ciulite si obligau la consultarea frecventa a traducerii in limba engleza ce insotea imaginile. Si atunci mi-am dat seama: acest film n-are cum sa fie apreciat la justa lui valoare de publicul strain! Forta lui sta in excelentele dialoguri intraductibile, in vagile dar si graitoarele nuante atent dozate de Marinca, Bucur, Branescu si Vancica. Este un film romanesc suta la suta si este filmul unei generatii, al prizonierilor unei varste, care arunca printre zabrele glumete priviri inspaimantate si evadeaza disperat, inutil si patetic. Neaparat de vazut.
P.S. Chiar daca in film nu exista vreo scena care sa reia frontal "vestimentatia" lui Bucur de pe afis, exista una (dupa parerea noastra inutila) care i-a adus filmului rating-ul "nerecomandat sub 15 ani". Un indiciu: o scena asemanatoare i-a adus acelasi rating comediei Inselat de Sarah Marshall.
Initial, filmul se numea 30 si ceva, iar schimbarea titlului a parut multora o idee proasta. "Boogie? Ce-i aia?", ne-am intrebat multi, desi aflasem deja ca aceasta este porecla "din tinerete" a protagonistului interpretat de Dragos Bucur. Dupa vizionare, iti dai seama ca schimbarea titlului, ca si neconventionalul poster ales de Muntean, sunt cat se poate de in spiritul filmului. De fapt sunt insusi miezul lui.
Subiectul se dezvaluie pe furis. Printre dialogurile firesti ale personajelor, o familie venita sa petreaca pe malul marii weekend-ul de 1 mai, razbate presiunea vietii de zi cu zi: prea multa munca, rutina, stress, un copil avid de atentie. Sotul (Bucur) se razvrateste inca din primele cinci minute si se arunca in apa neincalzita inca de soarele verii. Sotia (Marinca) il taxeaza urgent: este un joc de ping-pong ce defineste intreg parcursul filmului, cu ispita cea mai mare reprezentata de doi fosti colegi de liceu ai lui (Branescu, Vancica) care-l cheama la o bauta ca "altadata".
Desi relatia dintre cei trei prieteni parea sabotata de distanta/absenta, aceasta se reinnoada din cateva replici, dar parca ceva scartaie: Boogie nu mai e Boogie. Boogie e acum Bogdan Ciocazanu, tata de familie si asociat la un producator de mobila, iar faptul ca barbatului i-e dor de anii de liceu nu mai inseamna absolut nimic. Acestia sunt trecutul, si nimic nu-i mai poate aduce inapoi.
Boogie e un film trist, desi replicile dementiale scrise de scenaristii Radu Muntean, Razvan Radulescu si Alexandru Baciu au sa amuze din plin spectatorul roman (nu si pe cel strain, din pacate, acesta fiind singurul motiv pentru care, speram, Restul e tacere a fost preferat sa reprezinte Romania la Oscar 2009). Boogie este un film jucat perfect si intuit la marele fix de Muntean, ale carui retinere si subtilitate sunt impresionante. Extrem de simplu, fara puncte culminante (cu exceptia unor schimburi de replici colosale), Boogie are acea naturalete care lipseste atat de mult filmului romanesc.
Ce nu mi-a placut la Boogie? Sunetul. Chiar si cu aparatura moderna din Teatrul National al Clujului (am vazut filmul in cadrul Zilelor romanesti de la TIFF), o parte din dialoguri eludau urechile oricat de ciulite si obligau la consultarea frecventa a traducerii in limba engleza ce insotea imaginile. Si atunci mi-am dat seama: acest film n-are cum sa fie apreciat la justa lui valoare de publicul strain! Forta lui sta in excelentele dialoguri intraductibile, in vagile dar si graitoarele nuante atent dozate de Marinca, Bucur, Branescu si Vancica. Este un film romanesc suta la suta si este filmul unei generatii, al prizonierilor unei varste, care arunca printre zabrele glumete priviri inspaimantate si evadeaza disperat, inutil si patetic. Neaparat de vazut.
P.S. Chiar daca in film nu exista vreo scena care sa reia frontal "vestimentatia" lui Bucur de pe afis, exista una (dupa parerea noastra inutila) care i-a adus filmului rating-ul "nerecomandat sub 15 ani". Un indiciu: o scena asemanatoare i-a adus acelasi rating comediei Inselat de Sarah Marshall.
