Părerea criticului
După ce a debutat cu filmul premiat la Cannes Câini, regizorul Bogdan Mirică zăboveşte în zona thrillerului cu Boss, mutând acţiunea într-un Bucureşti stilizat (şi, în acelaşi timp, dărăpănat) şi alipind inspirat, într-un unic personaj, triada poliţist-victimă-răufăcător. Rezultatul este mai preocupat de formă decât de fond şi are aţele prea la vedere, dar poate atrage publicul, mai ales în penuria cvasiabsolută de thrillere din peisajul cinematografic românesc. Boss poate fi văzut deja în avanpremieră, înainte de premiera oficială din acest weekend.
În Boss, totul începe cu un jaf. Spectatorul este introdus în poveste imediat după, când doi dintre jefuitori îşi iau rămas-bun. Unul rămâne îm umbră (unii cinefili i-ar putea recunoaşte vocea actorului, care nu apare pe afiş) şi i se adresează celuilalt cu "boss", dar cuvintele lui măsurate şi tonul ne sugerează că el este de fapt şeful, organizatorul. Povestea se va concentra în schimb pe al doilea, Bogdan (Laurenţiu Bănescu), despre care aflăm curând că este ambulanţier. Bogdan este şi singurul preocupat că în timpul jafului o femeie a fost rănită şi a ajuns în stare gravă la spital: nu trece mult şi preocuparea se transformă în obsesie, iar eroul face tot ce-i stă în puteri pentru a-l descoperi pe... Boss, despre a cărui identitate reală nu ştie nimic.
Eroi pe care viaţa îi obligă, în ciuda tuturor valorilor, să calce de partea greşită a legii sunt cu nemiluita în cinema şi am spune că Bogdan nu aduce mare lucru nou aici. Mirică îl înconjoară pe protagonist cu toate elementele necesare pentru a convinge publicul că acesta este un om bun, dar cumva aceste elemente nu îl fac pe Bogdan mai complex şi credibil, ci tot mai necovingător, un simplu exerciţiu care bifează căsuţă după căsuţă până când devine o caricatură. Bogdan nu trăieşte, ci e doar un exemplu, iar exemplele nu captivează...
Desigur, Boss merită lăudat pentru că încearcă lucruri noi şi insistă să fie actiony când mai nimeni din industria de film din România nu vrea să meargă în direcţia aceasta. Avem şi urmăriri de maşini, avem şi execuţii spectaculoase, avem şi femei mai mult sau mai puţin fatale, avem şi un antagonist gata să-şi recite monologul, mult testosteron şi un pumn în plex, dar cumva Boss eşuează în a se lega într-un tot unitar. La final rămâi cu senzaţia că nu ai văzut decât un exerciţiu care alege deliberat să pice în toate capcanele şi locurile comune ale thriller-ului în speranţa că la următorul film acestea vor fi evitate.
Probabil că cel mai deranjant lucru la Boss este modul cum scenariul tratează personajele feminine, alegând ca toate să fie ori desconsiderate de partenerii lor, ori victime care trebuie salvate. Ies în evidenţă mama eroului (ea trebuie salvată la propriu şi pare să fie unicul motiv pentru care Bogdan participă la jaf), şi iubita Carla (Ioana Bugarin), o actriţă imprevizibilă a cărei frumuseţe pare să simbolizeze în acelaşi timp un ideal feminin (pentru Mirică) şi o izbăvire intangibilă (pentru erou).
Boss se salvează în parte cu ajutorul atmosferei date de coloana sonoră eficientă şi neliniştitoare a lui Marius Lefterache, imaginea lui Andrei Butică şi un final imprevizibil (şi satisfăcător!), dar oare e suficient? Sperăm doar că o dată acest exerciţiu finalizat următorul thriller al regizorului va fi mai bun.
În Boss, totul începe cu un jaf. Spectatorul este introdus în poveste imediat după, când doi dintre jefuitori îşi iau rămas-bun. Unul rămâne îm umbră (unii cinefili i-ar putea recunoaşte vocea actorului, care nu apare pe afiş) şi i se adresează celuilalt cu "boss", dar cuvintele lui măsurate şi tonul ne sugerează că el este de fapt şeful, organizatorul. Povestea se va concentra în schimb pe al doilea, Bogdan (Laurenţiu Bănescu), despre care aflăm curând că este ambulanţier. Bogdan este şi singurul preocupat că în timpul jafului o femeie a fost rănită şi a ajuns în stare gravă la spital: nu trece mult şi preocuparea se transformă în obsesie, iar eroul face tot ce-i stă în puteri pentru a-l descoperi pe... Boss, despre a cărui identitate reală nu ştie nimic.
Eroi pe care viaţa îi obligă, în ciuda tuturor valorilor, să calce de partea greşită a legii sunt cu nemiluita în cinema şi am spune că Bogdan nu aduce mare lucru nou aici. Mirică îl înconjoară pe protagonist cu toate elementele necesare pentru a convinge publicul că acesta este un om bun, dar cumva aceste elemente nu îl fac pe Bogdan mai complex şi credibil, ci tot mai necovingător, un simplu exerciţiu care bifează căsuţă după căsuţă până când devine o caricatură. Bogdan nu trăieşte, ci e doar un exemplu, iar exemplele nu captivează...
Desigur, Boss merită lăudat pentru că încearcă lucruri noi şi insistă să fie actiony când mai nimeni din industria de film din România nu vrea să meargă în direcţia aceasta. Avem şi urmăriri de maşini, avem şi execuţii spectaculoase, avem şi femei mai mult sau mai puţin fatale, avem şi un antagonist gata să-şi recite monologul, mult testosteron şi un pumn în plex, dar cumva Boss eşuează în a se lega într-un tot unitar. La final rămâi cu senzaţia că nu ai văzut decât un exerciţiu care alege deliberat să pice în toate capcanele şi locurile comune ale thriller-ului în speranţa că la următorul film acestea vor fi evitate.
Probabil că cel mai deranjant lucru la Boss este modul cum scenariul tratează personajele feminine, alegând ca toate să fie ori desconsiderate de partenerii lor, ori victime care trebuie salvate. Ies în evidenţă mama eroului (ea trebuie salvată la propriu şi pare să fie unicul motiv pentru care Bogdan participă la jaf), şi iubita Carla (Ioana Bugarin), o actriţă imprevizibilă a cărei frumuseţe pare să simbolizeze în acelaşi timp un ideal feminin (pentru Mirică) şi o izbăvire intangibilă (pentru erou).
Boss se salvează în parte cu ajutorul atmosferei date de coloana sonoră eficientă şi neliniştitoare a lui Marius Lefterache, imaginea lui Andrei Butică şi un final imprevizibil (şi satisfăcător!), dar oare e suficient? Sperăm doar că o dată acest exerciţiu finalizat următorul thriller al regizorului va fi mai bun.
