Părerea criticului
Totul a început în 2002, când Richard Linklater, regizorul trilogiei Before şi nominalizat anul acesta la Oscar pentru scenariul lui Before Midnight, a anunţat că pentru producţia noului său proiect va avea nevoie de 12 ani. Pe atunci încă fără titlu, Boyhood urma să-l aibă în centru pe micul Mason (Ellar Coltrane) din primii ani de şcoală până la terminarea liceului. Lansat în 2014 în cadrul festivalului de la Berlin, filmul avea să-i aducă lui Linklater un bine-meritat Urs de argint pentru Cea mai bună regie.
Regizorul face istorie cu acest film care reinventează complet naraţiunea cinematografică. Adio celor trei acte, adio construirii tensiunii, adio twist-urilor şi dezvăluirilor. Avem de-a face cu ceea ce catalogul festivalului de la Berlin considera o "fotografie panoramică" a adolescenţei, personajul fiind urmărit alături de familie, câteva zile pe an, de-a lungul întregii sale copilării şi adolescenţe, până la plecarea la colegiu.
Richard Linklater a filmat în fiecare an cu actorii, iar pe ecran evoluţia personajului arată ca o succesiune de crâmpeie din existenţa acestuia, cu aspectul unei "fotografii timelapse a unei fiinţe umane", după cum spune Ethan Hawke, vechi colaborator al lui Linklater şi interpret al tatălui natural al lui Mason. Patricia Arquette apare în rolul mamei, iar Lorelei Linklater în cel al surorii lui.
Cele 164 de minute ale filmului explorează un mod inedit de a face cinema, pentru că spectatorul aşteaptă în zadar derularea momentelor specifice oricărei opere de ficţiune. Nu există intrigă, punct culminant şi deznodământ, ci doar contemplarea fragmentată a unei existenţe. Micul Mason evoluează de la puştiul de şase ani preocupat de soarta ratonilor şi de jocuri video la un tânăr independent şi raţional, gata să pună totul sub semnul întrebării şi să dea piept cu viaţa, cariera şi dragostea o dată cu plecarea la colegiu.
Nu se ştie deocamdată dacă Boyhood va fi adus în România, dar producţia lansată mondial la Sundance nu ar trebui să lipsească de pe lista unui cinefil preocupat de noi posibilităţi ale cinema-ului. Linklater pur şi simplu schimbă regulile jocului, iar Boyhood emană treptat un realism acaparator care ascunde faptul că scenariul nu este prin nimic ieşit din comun. Dacă Linklater ar fi filmat Boyhood folosind copii actori diferiţi pentru fiecare vârstă a personajului, ar fi ieşit imediat în evidenţă banalitatea scenariului. Dacă vrei, Boyhood este echivalentul familial al lui Gravity, filmul lui Alfonso Cuarón, care culege acum laurii îmbinării unei reuşite tehnice cu un scenariu denunţat de mulţi critici ca mai mult decât banal. Marele merit al lui Boyhood nu este povestea, ci metoda.
În 2004 Robin Williams jura rolul principal în The Final Cut, un film nebăgat în seamă de prea multă lume, despre un viitor în care un implant din creierul unei persoane înregistra fiecare secundă a vieţii, înregistrare folosită de monteuri specializaţi pentru a realiza un "final cut" al existenţei respective, proiectată sub forma unui lungmetraj după decesul posesorului. Boyhood este un "final cut" al copilăriei lui Mason, cu imagini de la entuziasmul în faţa unui catalog Victoria's Secret şi până la dezamăgirea primei despărţiri şi satisfacţia primelor succese în cariera fotografică.
Richard Linklater ne-a obişnuit cu discuţiile sale savuroase, punct principal de atracţie în celebra sa trilogie Before, care poate fi considerată un exerciţiu pentru Boyhood, explorând cum se schimbă cei doi protagonişti interpretaţi de Ethan Hawke şi Julie Delpy de la prima lor întâlnire în Before Sunrise în 1995, la reunirea lor din Before Sunset (2004) şi provocările relaţiei pe termen lung în Before Midnight (2013). Boyhood face acelaşi lucru, doar că tema centrală a sa este maturizarea. Filmul a fost lăudat pentru modul cum descrie "esenţa copilăriei americane", dar eticheta ni se pare interpretabilă: când ceea ce vedem la cinema este "extrastatistic", adică realităţi la care cei mai mulţi dintre noi au acces numai prin intermediul marelui ecran, cât de entuziasmantă va fi familiaritatea experienţelor în definitiv banale ale lui Mason?
Regizorul face istorie cu acest film care reinventează complet naraţiunea cinematografică. Adio celor trei acte, adio construirii tensiunii, adio twist-urilor şi dezvăluirilor. Avem de-a face cu ceea ce catalogul festivalului de la Berlin considera o "fotografie panoramică" a adolescenţei, personajul fiind urmărit alături de familie, câteva zile pe an, de-a lungul întregii sale copilării şi adolescenţe, până la plecarea la colegiu.
Richard Linklater a filmat în fiecare an cu actorii, iar pe ecran evoluţia personajului arată ca o succesiune de crâmpeie din existenţa acestuia, cu aspectul unei "fotografii timelapse a unei fiinţe umane", după cum spune Ethan Hawke, vechi colaborator al lui Linklater şi interpret al tatălui natural al lui Mason. Patricia Arquette apare în rolul mamei, iar Lorelei Linklater în cel al surorii lui.
Cele 164 de minute ale filmului explorează un mod inedit de a face cinema, pentru că spectatorul aşteaptă în zadar derularea momentelor specifice oricărei opere de ficţiune. Nu există intrigă, punct culminant şi deznodământ, ci doar contemplarea fragmentată a unei existenţe. Micul Mason evoluează de la puştiul de şase ani preocupat de soarta ratonilor şi de jocuri video la un tânăr independent şi raţional, gata să pună totul sub semnul întrebării şi să dea piept cu viaţa, cariera şi dragostea o dată cu plecarea la colegiu.
Nu se ştie deocamdată dacă Boyhood va fi adus în România, dar producţia lansată mondial la Sundance nu ar trebui să lipsească de pe lista unui cinefil preocupat de noi posibilităţi ale cinema-ului. Linklater pur şi simplu schimbă regulile jocului, iar Boyhood emană treptat un realism acaparator care ascunde faptul că scenariul nu este prin nimic ieşit din comun. Dacă Linklater ar fi filmat Boyhood folosind copii actori diferiţi pentru fiecare vârstă a personajului, ar fi ieşit imediat în evidenţă banalitatea scenariului. Dacă vrei, Boyhood este echivalentul familial al lui Gravity, filmul lui Alfonso Cuarón, care culege acum laurii îmbinării unei reuşite tehnice cu un scenariu denunţat de mulţi critici ca mai mult decât banal. Marele merit al lui Boyhood nu este povestea, ci metoda.
În 2004 Robin Williams jura rolul principal în The Final Cut, un film nebăgat în seamă de prea multă lume, despre un viitor în care un implant din creierul unei persoane înregistra fiecare secundă a vieţii, înregistrare folosită de monteuri specializaţi pentru a realiza un "final cut" al existenţei respective, proiectată sub forma unui lungmetraj după decesul posesorului. Boyhood este un "final cut" al copilăriei lui Mason, cu imagini de la entuziasmul în faţa unui catalog Victoria's Secret şi până la dezamăgirea primei despărţiri şi satisfacţia primelor succese în cariera fotografică.
Richard Linklater ne-a obişnuit cu discuţiile sale savuroase, punct principal de atracţie în celebra sa trilogie Before, care poate fi considerată un exerciţiu pentru Boyhood, explorând cum se schimbă cei doi protagonişti interpretaţi de Ethan Hawke şi Julie Delpy de la prima lor întâlnire în Before Sunrise în 1995, la reunirea lor din Before Sunset (2004) şi provocările relaţiei pe termen lung în Before Midnight (2013). Boyhood face acelaşi lucru, doar că tema centrală a sa este maturizarea. Filmul a fost lăudat pentru modul cum descrie "esenţa copilăriei americane", dar eticheta ni se pare interpretabilă: când ceea ce vedem la cinema este "extrastatistic", adică realităţi la care cei mai mulţi dintre noi au acces numai prin intermediul marelui ecran, cât de entuziasmantă va fi familiaritatea experienţelor în definitiv banale ale lui Mason?
