Părerea criticului
Bratz: fandoseala clueless si hiper-zgomotoasa. Doar pentru pustoaicele de 14-16 ani care cred ca Paris Hilton ar trebui sa primeasca premiul Nobel pentru pace.
Trebuie sa recunosc ca, pentru un anumit sex, o anumita grupa de varsta si un anumit IQ, Bratz este o sursa de informatii excelenta. Din film poti sa afli ca, oricat de limitate ti-ar fi resursele financiare, "nu poti sa te duci la o petrecere daca nu porti ceva nou". De asemenea, ca tupeul ("bratitude" a fost tradus cu "obraznicie") compenseaza toate celelalte lipsuri si ca MTV-ul trebuie sa fie nelipsit de la o petrecere pentru ca aceasta sa fie cool. Mai afli ca Jon Voight accepta in continuare roluri horror (la figurat) in filme la fel de horror (tot la figurat). Si mai afli cum poti prelungi minute in sir o discutie ale carei cele mai interesante parti sunt "vai, tu", "ei, na" si "taci tu, ca zic eu".
Comediile cu adolescenti pot fi super cool (chiar daca am preferat-o pe Juno celor trei super-rai, pustii din seria Porky’s bat tot la capitolul teenage movie, cu primul American Pie venind tare din urma), dar Bratz nu se inscrie, din pacate, in partea de sus a clasamentului. La baza filmului se afla populara serie de papusi Bratz, care a generat o intreaga colectie de albume, colectii de haine, jocuri video si asa mai departe, "cucerind" acum si marele ecran.
Cele patru pustoaice din primul an de liceu, Sacha, Jade, Yasmin si Cloe isi promit prietenie vesnica inainte de a intra in "curtea scolii", dar se trezesc curand dezbinate de sistemul de grupuri (majoretele cu majoretele, tocilarii cu tocilarii, sportivele cu sportivele) controlat despotic de presedinta liceului, Meredith. Dupa doi ani in care cedeaza presiunilor de integrare in aceste grupuri, cele patru hotarasc sa formeze din nou o echipa si participa la concursul de talente al liceului, castigat in ultimii ani numai de rasfatata Meredith. Jon Voight apare si el in rolul directorului liceului.
Ceea ce ar fi putut fi un al doilea Mean Girls (da, acolo presiunile grupurilor si obsesia popularitatii erau inteligent si sarcastic prezentate) devine un anti-statement din cauza nesfarsitelor (110 minute) comentarii/lamentari cu privire la moda, cosmetica, sport, relatii ("vai tu, fata, se uita la mine! Oare ma place? O, sigur ca ma place, uita-te tu cum se uita!") samd. Sufocat de aceste interese superficiale, adevaratul mesaj al filmului ("fuck the others, fii tu insati") sucombeaza sufocat de o multime de greseli de regie, batai cu mancare, ochi dati peste cap, interpretari a la silent movies si alte asemenea orori.
Una dintre cele mai mari reusite ale filmului? A reusit sa nu castige niciuna dintre cele cinci Zmeure de Aur la care a fost nominalizat. Acest detaliu a dat suficient curaj producatorilor (deloc dezamagiti de incasarile infime, de nici zece milioane de dolari, din Statele Unite) pentru a anunta ca vor lansa si o a doua parte. Ocoliti-o si pe aceasta. De departe!
Trebuie sa recunosc ca, pentru un anumit sex, o anumita grupa de varsta si un anumit IQ, Bratz este o sursa de informatii excelenta. Din film poti sa afli ca, oricat de limitate ti-ar fi resursele financiare, "nu poti sa te duci la o petrecere daca nu porti ceva nou". De asemenea, ca tupeul ("bratitude" a fost tradus cu "obraznicie") compenseaza toate celelalte lipsuri si ca MTV-ul trebuie sa fie nelipsit de la o petrecere pentru ca aceasta sa fie cool. Mai afli ca Jon Voight accepta in continuare roluri horror (la figurat) in filme la fel de horror (tot la figurat). Si mai afli cum poti prelungi minute in sir o discutie ale carei cele mai interesante parti sunt "vai, tu", "ei, na" si "taci tu, ca zic eu".
Comediile cu adolescenti pot fi super cool (chiar daca am preferat-o pe Juno celor trei super-rai, pustii din seria Porky’s bat tot la capitolul teenage movie, cu primul American Pie venind tare din urma), dar Bratz nu se inscrie, din pacate, in partea de sus a clasamentului. La baza filmului se afla populara serie de papusi Bratz, care a generat o intreaga colectie de albume, colectii de haine, jocuri video si asa mai departe, "cucerind" acum si marele ecran.
Cele patru pustoaice din primul an de liceu, Sacha, Jade, Yasmin si Cloe isi promit prietenie vesnica inainte de a intra in "curtea scolii", dar se trezesc curand dezbinate de sistemul de grupuri (majoretele cu majoretele, tocilarii cu tocilarii, sportivele cu sportivele) controlat despotic de presedinta liceului, Meredith. Dupa doi ani in care cedeaza presiunilor de integrare in aceste grupuri, cele patru hotarasc sa formeze din nou o echipa si participa la concursul de talente al liceului, castigat in ultimii ani numai de rasfatata Meredith. Jon Voight apare si el in rolul directorului liceului.
Ceea ce ar fi putut fi un al doilea Mean Girls (da, acolo presiunile grupurilor si obsesia popularitatii erau inteligent si sarcastic prezentate) devine un anti-statement din cauza nesfarsitelor (110 minute) comentarii/lamentari cu privire la moda, cosmetica, sport, relatii ("vai tu, fata, se uita la mine! Oare ma place? O, sigur ca ma place, uita-te tu cum se uita!") samd. Sufocat de aceste interese superficiale, adevaratul mesaj al filmului ("fuck the others, fii tu insati") sucombeaza sufocat de o multime de greseli de regie, batai cu mancare, ochi dati peste cap, interpretari a la silent movies si alte asemenea orori.
Una dintre cele mai mari reusite ale filmului? A reusit sa nu castige niciuna dintre cele cinci Zmeure de Aur la care a fost nominalizat. Acest detaliu a dat suficient curaj producatorilor (deloc dezamagiti de incasarile infime, de nici zece milioane de dolari, din Statele Unite) pentru a anunta ca vor lansa si o a doua parte. Ocoliti-o si pe aceasta. De departe!
