Părerea criticului
Cu câţiva ani în urmă, mariajul creativ dintre celebra Shonda Rhimes (Grey's Anatomy) şi postul de televiziune ABC părea indestructibil. Doar că ascensiunea Netflix şi o sumă estimată la circa 150 de milioane de dolari au făcut-o pe Rhimes să schimbe tabăra, iar un prim rezultat al noii colaborări devine disponibil pe Netflix România chiar în ziua de Crăciun: serialul Bridgerton, din plin promovat cu epitetul "scandalos", are destule atuuri pentru a atrage categorii de public diverse.
Bridgerton este, în primul rând, un serial de epocă. Acţiunea are loc pe la 1810 şi totul începe cu unul dintre cele mai aşteptate evenimente ale nobilimii londoneze: debutul tinerelor moştenitoare în faţa reginei. Daphne (Phoebe Dynevor), fiica cea mare a bogatei, dar încercatei familii Bridgerton, face o impresie deosebită şi devine "perla" sezonului, cel puţin în viziunea misterioasei doamne Whistledown, autoarea anonimă a unei fiţuici de scandal pline de bârfe şi răutăţi ce fac deliciul artistocraţiei britanice. Doar că ascensiunea fulminantă a lui Daphne în ochii şi gândurile egalilor ei nu e deloc lipsită de obstacole şi primejdii...
La o primă vedere, Bridgerton poate fi savurat ca orice saga de epocă frivolă şi populată cu duci arătoşi, moştenitoare virginale, mame puse pe vânat soţi cu renume şi averi intacte şi aşa mai departe. Este fără îndoială principalul punct de atracţie al acestui serial, iar privitorii din România cu siguranţă vor fi satisfăcuţi de iureşul de aventuri în care Daphne, familia şi pretendenţii ei se vor trezi aruncaţi minut de minut, cu onoarea şi viitorul încontinuu în mare pericol.
Dar Bridgerton este şi povestea unei tinere care, conştientă că poziţia sa în societate depinde exclusiv de viitorul soţ, ţine cu tot dinadinsul să-şi găsească propriul loc în lume. Rhimes se încăpăţânează să distragă atenţia cu toalete extravagante şi scene de sex torid, dar Bridgerton reuşeşte foarte bine să arate cât de decorativ era rolul femeii acum două secole. Sunt multe scene care nouă ne-au reamintit poate cel mai bun moment al serialului The Crown: cel când regina, poate cea mai influentă femeie din lume, îşi realizează ignoranţa cauzată de simplul fapt că nimănui din familia ei nu i-a dat prin cap să o pregătească pentru altceva decât rolul de soţie şi mamă.
Mulţi spectatori vor avea impresia că revăd o ecranizare după Mândrie şi prejudecată, iar Bridgerton are într-adevăr un aer extrem de familiar. Dar Rhimes şi Netflix au luat mai multe decizii revizioniste care vor distrage de la familiarul poveştii şi, pe lângă scenele de sex mai mult sau mai puţin explicite, probabil că cea mai discutată va fi aşa-zisa distribuţie colorblind, care face ca personaje principale, de exemplu cel mai râvnit burlac al momentului, ducele de Hastings, şi regina Charlotte, să fie interpretaţi de actori de culoare precum Regé-Jean Page şi Golda Rosheuvel.
Nu ne îndoim că Bridgerton se va bucura de notorietate. Ritmul alert şi tonul lejer maschează bine burţile din scenariu şi faptul că mai tot timpul principala preocupare a eroinelor este ori să meargă la modistă pentru o nouă rochie, ori să afle ce spune gura lumii, ori să ascundă cine ştie ce faptă "scandaloasă" (crede-ne pe cuvânt, Bridgerton este mult mai puţin scandalos decât îşi imaginează Rhimes şi Netflix). Superficialitatea personajelor şi arbitariul deciziilor lor devin nu o dată supărătoare, iar asta aruncă Bridgerton în zona imponderabilului, a serialelor de care te bucuri pe moment, dar pe care le uiţi imediat ce ai ieşit de pe Netflix.
Bridgerton este, în primul rând, un serial de epocă. Acţiunea are loc pe la 1810 şi totul începe cu unul dintre cele mai aşteptate evenimente ale nobilimii londoneze: debutul tinerelor moştenitoare în faţa reginei. Daphne (Phoebe Dynevor), fiica cea mare a bogatei, dar încercatei familii Bridgerton, face o impresie deosebită şi devine "perla" sezonului, cel puţin în viziunea misterioasei doamne Whistledown, autoarea anonimă a unei fiţuici de scandal pline de bârfe şi răutăţi ce fac deliciul artistocraţiei britanice. Doar că ascensiunea fulminantă a lui Daphne în ochii şi gândurile egalilor ei nu e deloc lipsită de obstacole şi primejdii...
La o primă vedere, Bridgerton poate fi savurat ca orice saga de epocă frivolă şi populată cu duci arătoşi, moştenitoare virginale, mame puse pe vânat soţi cu renume şi averi intacte şi aşa mai departe. Este fără îndoială principalul punct de atracţie al acestui serial, iar privitorii din România cu siguranţă vor fi satisfăcuţi de iureşul de aventuri în care Daphne, familia şi pretendenţii ei se vor trezi aruncaţi minut de minut, cu onoarea şi viitorul încontinuu în mare pericol.
Dar Bridgerton este şi povestea unei tinere care, conştientă că poziţia sa în societate depinde exclusiv de viitorul soţ, ţine cu tot dinadinsul să-şi găsească propriul loc în lume. Rhimes se încăpăţânează să distragă atenţia cu toalete extravagante şi scene de sex torid, dar Bridgerton reuşeşte foarte bine să arate cât de decorativ era rolul femeii acum două secole. Sunt multe scene care nouă ne-au reamintit poate cel mai bun moment al serialului The Crown: cel când regina, poate cea mai influentă femeie din lume, îşi realizează ignoranţa cauzată de simplul fapt că nimănui din familia ei nu i-a dat prin cap să o pregătească pentru altceva decât rolul de soţie şi mamă.
Mulţi spectatori vor avea impresia că revăd o ecranizare după Mândrie şi prejudecată, iar Bridgerton are într-adevăr un aer extrem de familiar. Dar Rhimes şi Netflix au luat mai multe decizii revizioniste care vor distrage de la familiarul poveştii şi, pe lângă scenele de sex mai mult sau mai puţin explicite, probabil că cea mai discutată va fi aşa-zisa distribuţie colorblind, care face ca personaje principale, de exemplu cel mai râvnit burlac al momentului, ducele de Hastings, şi regina Charlotte, să fie interpretaţi de actori de culoare precum Regé-Jean Page şi Golda Rosheuvel.
Nu ne îndoim că Bridgerton se va bucura de notorietate. Ritmul alert şi tonul lejer maschează bine burţile din scenariu şi faptul că mai tot timpul principala preocupare a eroinelor este ori să meargă la modistă pentru o nouă rochie, ori să afle ce spune gura lumii, ori să ascundă cine ştie ce faptă "scandaloasă" (crede-ne pe cuvânt, Bridgerton este mult mai puţin scandalos decât îşi imaginează Rhimes şi Netflix). Superficialitatea personajelor şi arbitariul deciziilor lor devin nu o dată supărătoare, iar asta aruncă Bridgerton în zona imponderabilului, a serialelor de care te bucuri pe moment, dar pe care le uiţi imediat ce ai ieşit de pe Netflix.
