Părerea criticului
Focviu/BrightBurn (2019) ne arată ce s-ar fi întâmplat dacă Superman nu ar fi fost ghidat de o inimă bună și generozitate față de rasa umană. Premisa filmului Superman este, aşadar, schimbată la 180 de grade: copilul perfect, venit din spaţiu şi integrat într-o iubitoare familie de pământeni devine nu un supererou, ci un villain.
Povestea acestei familii idilice, compuse din băieţel, mama, tată, devine pe parcurs un horror în toată regula. Pentru amatorii de sperieturi, filmul este bine construit şi marchează cu bine creşterea tensiunii: ceva ameninţător pândeşte de sub casa izolată din preerie. Jump-scare-urile şi scenele de groază sunt cu adevărat creative - nu dintre cele demonice, ci mai degrabă apropiate de filmele cu posedări. Sângele nu lipsește, şi nici scenele de tortură, filmul având momente de blood gore. Mutilări, scene picturale cu personaje înspăimântate, desfigurate şi pline de sânge, scene greu de privit, fac filmul satisfăcător pentru iubitorii genului.
Oare angelicul Brandon (Jackson A. Dunn), devenit un monstru, e o reflexie a adolescenţilor autori de masacre de la Columbine High sau de la liceul din Parkland Florida, de data aceasta cu puteri de supererou şi nu cu arme încărcate? Intenţia scenariştilor este neclară. Brightburn va va face să tresăriţi în scaune şi probabil să vărsaţi sucul. Însă, dincolo de scenele de groază şi de sângele curs, filmului îi lipseşte o morală. Pentru răul din Brandon/Brightburn nu există contrapondere (părinţii ar avea şansa prin iubire să îi schimbe lui Brandon pornirile distructive dar scenariul expediază acest aspect) iar pentru protagonist nu se întrevede nicio speranţă de izbăvire.
Pe de altă parte, filmul are stil vizual. Dezlănţuirile lui Brightburn sunt spectaculoase. Regizorul David Yarovesky ştie să filmeze expresiv, insolit, adesea pictural. Legat de actorie, este prima dată când ne place cum joacă Elizabeth Banks, care aduce emoție, groază și disperare în rolul mamei adoptive.
Povestea acestei familii idilice, compuse din băieţel, mama, tată, devine pe parcurs un horror în toată regula. Pentru amatorii de sperieturi, filmul este bine construit şi marchează cu bine creşterea tensiunii: ceva ameninţător pândeşte de sub casa izolată din preerie. Jump-scare-urile şi scenele de groază sunt cu adevărat creative - nu dintre cele demonice, ci mai degrabă apropiate de filmele cu posedări. Sângele nu lipsește, şi nici scenele de tortură, filmul având momente de blood gore. Mutilări, scene picturale cu personaje înspăimântate, desfigurate şi pline de sânge, scene greu de privit, fac filmul satisfăcător pentru iubitorii genului.
Oare angelicul Brandon (Jackson A. Dunn), devenit un monstru, e o reflexie a adolescenţilor autori de masacre de la Columbine High sau de la liceul din Parkland Florida, de data aceasta cu puteri de supererou şi nu cu arme încărcate? Intenţia scenariştilor este neclară. Brightburn va va face să tresăriţi în scaune şi probabil să vărsaţi sucul. Însă, dincolo de scenele de groază şi de sângele curs, filmului îi lipseşte o morală. Pentru răul din Brandon/Brightburn nu există contrapondere (părinţii ar avea şansa prin iubire să îi schimbe lui Brandon pornirile distructive dar scenariul expediază acest aspect) iar pentru protagonist nu se întrevede nicio speranţă de izbăvire.
Pe de altă parte, filmul are stil vizual. Dezlănţuirile lui Brightburn sunt spectaculoase. Regizorul David Yarovesky ştie să filmeze expresiv, insolit, adesea pictural. Legat de actorie, este prima dată când ne place cum joacă Elizabeth Banks, care aduce emoție, groază și disperare în rolul mamei adoptive.
