Brzezina (1970)

Brzezina (Pădurea de mesteceni, 1970, reg Andrzej Wajda) este un poem al vieții și al morții, al albului si al negrului de pe orizontala pianului, al albului și al negrului din adâncimea pădurii de mesteceni. Moartea, ca o euforie a vieții, ca o bucurie a momentului trăit vorbește prin Stanisław cu toată ființa. Moartea vine în viața sănătoasă a fratelui (Bolesław) pentru a face lumină. În pădurea de mesteceni li se îngroapă sufletele, în pădurea de mesteceni se face dragoste, în pădurea de mesteceni se fac destăinuiri.
Frapează veselia nestăvilită (aproape inconștientă) a muribundului Stanisław și mâhnirea fratelui Bolesław a unui ceva pe care nu putea pune mâna. Cei doi aproape că nu se aud, fiecare este în lumea lui trăind-o la maxim (Stanisław-iubind, Bolesław-trăind într-o profundă depresie).

Filmul nu cade în scene melodramatice, procesul morții fiind redat rece, de la nivelul podelei adică din perspectiva fetiței Ola, care lua totul ca pe un joc de familie bizar.

Moartea eliberează, fratele rămas preluându-i ștafeta bucuriei fără să conștientizeze. Nu am văzut o luptă între doi frați, am văzut o luptă între două forțe: viața și moartea, ambele luând chipul adversarei. Veselia finală nu este pentru moartea fratelui ci pentru că viața își urmează cumva cursul, cu toate pierderile care se ivesc.

Magistral jucată scena în care tatăl, Boleslaw, își varsă pe propria fiică, Ola, toată disperarea, neputința, frustrarea, incapacitatea de a depăși tragedia vieții lui...Finalul filmului este totuși luminos: tatăl și fiica au pornit călare prin pădurea de mesteceni, străjuită de două cruci din același lemn, semn că așa cum pădurea va dăinui, la fel vor persista răposații în sufletele celor rămași...

Creație emblematică a lui Wajda, „Brzezina” este un film despre viață și despre moarte axat pe poveștile a doi frați polonezi, Bolesław și Stanisław, care se reîntâlnesc într-un an neprecizat într-un sătuc aflat în apropierea unei păduri de mesteceni. Omul nu înțelege, în general, valoarea unui lucru decât atunci când îl pierde sau când este pe cale să-l piardă. Astfel, cel care suferă de o boală înțelege importanța sănătății, la fel cum cel care este pe moarte poate aprecia cu adevărat valoarea vieții. Trecut prin chinul morții soției sale, Bolesław și-a pierdut pofta de viață și s-a refugiat în sine, respingându-i pe cei apropiați, în timp ce Stanisław, aflat în faza terminală a unei boli incurabile, își revarsă puțina energie vitală pe care o mai are încercând să se bucure cât mai mult de viață.

Este, dacă vreți, o confruntare între două concepții de viață: reținerea și expansiunea, influențate atât de caracter, cât și de propria filozofie. Urmărind ultima primăvară și ultima vară din viața lui Stanisław, condamnat irevocabil la moarte, putem aprecia cu adevărat frumusețea naturii, valoarea iubirii și bucuria adusă de artă. Firul de iarbă care crește, un sărut furat pe ascuns sau trilul unei privighetori capătă brusc altă valoare atunci când știi că niciodată nu o să mai ai parte de ele. A refuza să te bucuri de viață și a te izola de semeni, cum procedează Bolesław, nu este decât atitudinea meschină a unui om care crede că lumea începe și se sfârșește cu el.

Paradoxal, în ciuda problemelor existente permanent, viața ne-a fost dată pentru a ne bucura de ea și nu pentru a ne oropsi singuri, asumându-ne vini existente doar în mintea noastră. De ce să nu fim optimiști și să nu încercăm să ne bucurăm de viață cât mai avem parte de ea?

Wajda construiește, ca în toate filmele sale, o atmosferă poetică, în contrast cu gravitatea subiectului pe care îl tratează. Fiecare înfrângere aparentă a personajelor se transformă în timp într-o victorie a spiritului. Eveniment tragic și destul de ambiguu, moartea lui Stanisław este reprezentată de marele cineast polonez ca o ascensiune voioasă către înaltul cerului sau poate ca o eliberare din lanțurile ce-l țineau legat de pământ. Rămâne în urmă mesajul său către cei care l-au cunoscut și indirect către noi, publicul. Vom reuși să-l înțelegem și să-l aplicăm în viețile noastre sau vom continua să ne plângem de toate nimicurile?

Unul din filmele bune arle lui Wsjda, un film dramatic si extrem de emotionant

Din când în când revăd acest film magistral, unde natura e debordantă, iar Stanislaw a venit ca să moară aici, cu fața lui albă și râsul forțat. El profită de clipele vieții, în contrast cu morocănoșenia fratelui Boleslaw., lăsându-i acestuia drept „moștenire” simțul toleranței și pofta de viață.

Prima ecranizare ( din cele 4) ale lui Wajda dupa scrittorul polonez Jaroslaw Iwaszkiewicz , este un film dramatic , aproape tragic , la care insa nu poti sa si nu trebuie sa plangi.

Una dintre cele mai interesante imagini de Andrzej Wajda ,De la primul cadru de imagine , privitorul se familiarizează cu doi oameni foarte diferiti .

Wajda brodeaza foarte frumos pe marginea unei povesti cu final previzibil - era omeneste inevitabil ca unul dintre frati sa moara rapus de boala, iar celalalt sa-si vindece ranile sufletesti. Nu povestea da valoare peliculei, ci atmosfea, micile detalii de parcurs si interpretarea, intotdeauna excelenta in filmele lui Wajda.

Acțiunea filmului se petrece într-un orășel parcă uitat de lume, în vecinătatea unei păduri de mesteceni. Regizorul ne prezintă viața a doi frați diferiți deși exponenți ai aceleiași Polonii din 1970.
Boleslaw este patriotul, cel care preferă să-și ducă traiul acasă, așa cum s-a obișnuit. El a rămas cu fiica sa Ola după ce i-a murit soția. Această pierdere îl face să țină un doliu prelungit și să devină taciturn, singuratic. După un an de la moartea femeii, rana este la fel de proaspătă. Poate din cauză ca soția a fost îngropată în padurea de mesteceni din apropiere și o simte în suflet de fiecare dată cand trece pe acolo. Spiritul pădurii pare să-i dea viață, mai ales că soția lui iubea foarte mult natura.

Celălalt frate este Stanislaw, un tânar fascinat de lumea din Vest. Plecat de acasă încă din tinerețe, cutreieră marile orașe, trăiește intens dar se înstrăinează de cei pe care i-a părăsit. După o vreme se îmbolnăvește de TBC și se întoarce să moară pe tărâmul patriei, acolo unde s-a născut. Ajuns acasă, simte nevoia unui pian. Cândva aveau unul dar fratele său l-a vândut. Atitudinea lui Stanislaw în fața mortii este una de respingere cu zâmbetul pe buze. El pare să tragă de fiecare capăt de ață cu disperare, trăiește intens si acest lucru provoacă iritabilitate fratelui său.
Este interesant cum cel care mai are puțin de trăit reușește să transfere acel gram de energie fratelui apăsat de suferința doliului. Pădurea de mesteceni este martoră atât în fata vieții cât și în fața ultimelor momente ale acesteia. Stanislaw găsește timp chiar să se îndrăgostească și să se facă iubit de o femeie tânără și sănătoasă. Plăcerea cu care prețuiește fiecare secundă, îi face pe cei din jur să-l îndrăgească.

A venit primavara și în timp ce unul moare cu dor imens de viață, sufletul fratelui său renaște. Finalul filmului este optimist.

un wajda neobisnuit pentru stilul sau. padurea de mesteceni ofera o viziune esentializata la maximum prin cateva detalii sugestive care ne transmit o multitudine de informatii despre nevroza lui boleslaw sau despre comportamentul tiranic exercitat asupra fiicei sale, ole, despre atitudinea extatica a lui stanislaw in fata mortii iminente, proiectate pe fundalul simbolic al padurii de mesteceni, topos al mortii (dupa cum o sugereaza mormantul fostei sotii a lui boleslaw) si al vietii care renaste primavara