Fără comentarii ultraelaborate și complet inutile zic : un film foarte bun cu un final mortal și la propriu și la figurat. ATÂT.
boghiu_andrei
pe 09 Decembrie 2025 23:41
Yorgos Lanthimos, pe care-l apreciam pentru o constanță a originalității în cariera sa, pare că vrea să contrazică naivitățile mele (și nu neapărat doar cu acest film). Ultimul film din catalogul său straniu și captivant pe care eu l-am văzut a fost și cel mai puțin bizar film al său: The Favourite. „Bugonia”, de exemplu, se apropie de începuturile lui ca regizor și folosește aceleași mecanisme narative. Doar că acesta, aflu după vizionare, e o copie (sau reinterpretare cu teme moderne) a unui film coreean din 2003. Cu toate astea, filmul lui Lanthimos reușește ceva inedit: pe lângă că nu spune mare lucru despre subiectul pe care îl dezbate între trei personaje (Emma Stone, Jesse Plemons și o apariție nouă, Aidan Delbis) și efortul unui remake pare lipsit de sens, reușește, aproape uluitor, să valideze (știu, mi se va spune că nu e așa, dar rezultatul e exact opusul) ideile conspirative ale adepților și să le întărească pozițiile delirante in lume. Asta e ceva nou.
Rezumat pe scurt, filmul spune povestea a doi singuratici și încuiați care plănuiesc — și reușesc — răpirea unui CEO al companiei la care, aflăm pe parcurs, lucrează pasionatul de apicultură Teddy. Acel CEO e Michelle (Emma Stone), o femeie pe care cei doi o cred a fi... extraterestră. Încurajat de informațiile conspirative cu care se hrănește neîntrerupt, un anarhist (Jesse Plemons) însingurat (plus un supus) se convinge că șefa companiei la care lucrează e o extraterestră — care vrea să distrugă lumea — și decide să o răpească și s-o tortureze.
„Bugonia” dezvăluie și încearcă (fără succes) o oglindire cu lentile satirice (oare scap de satiră anul asta?) a societății de azi — era social media și efectele ei asupra indivizilor ușor de hipnotizat și încurajați să-și compună propriile lor universuri distorsionate și să le propage mai departe. Cei doi protagoniști masculini, Teddy și Don, sunt o reprezentare a indivizilor care se formează în social media și se manifestă intens în diferite grupuri atent formate de către alții (sau poate chiar de către ei), având o aversiune pasională asupra unei realități împărtășite și aprobate de majoritatea oamenilor care există. Din diferite cauze — emoționale, intelectuale, sociale —, unii indivizi se radicalizează și se înhăitează cu alții și încep să-și însușească valori extremiste care denaturează orice formă de adevăr din orice subiect, aducând astfel o senzație de control și supremație asupra tot ce există în bula lor perfectă și-o imensă satisfacție de împlinire existențialistă. Teddy, personajul interpretat spectaculos de Plemons, e un asemenea caz. Vărul său, Don, e un băiat cu handicap care reprezintă mulțimea vrăjită de liderii autoritari — în cazul asta, chiar cel care ar grijă de el și-i indica pașii planului său: Teddy. (O să revin mai jos asupra contextului cu care a ales regizorul să dezvolte — sau nu — această temă serioasă și actuală.) Emma Stone se dezlănțuie (acceptând chiar să fie tunsă zero) într-un nou rol foarte bun, în a patra colaborare cu regizorul. Plemons e stâlpul acestui film și-i menține cursivitatea cu măiestrie de titan, dar nu cred că altă actrița se dedica atât de intens precum Emma.
În orice caz, filmul are destule părți puternice, iar asta a întărit și mai mult ideea de dezamăgire și frustrare pe care am simțit-o constant (sau mai mult de la jumătate) până la final. Printre ele, de exemplu, e mana fină a regizorului Lanthimos; calitatea lui rară de a se distanța de breaslă și a prinde un contur de unicitate cu cadrele renumite — ca poziționare sau transmitere a unor senzații de angoasă și neliniște. Coloana sonoră bântuitoare completează foarte bine aceste cadre suspecte și istețe ale regizorului — abordări similare pe care le-am văzut recent la Osgood Perkins și Jonathan Glazer. Că tot veni vor lua de Glazer, trebuie să adaug ceva: „Under the Skin”, filmul apropiat tematic al regizorului Glazer și lansat acum 12 ani, e superior din multe puncte de vedere lui „Bugonia”. Cu toate că actorii nu-s cunoscuți acolo — în afară de o Scarlett Johansson la începuturi —, ceea ce aduc niste oameni simpli plin acea poveste face ca povestea să devină de-o valoare incontestabilă și imaculată. Acel film, spre deosebire de amestecul întortocheat de teme și intenții ale lui Lanthimos aici, e un film dur, nemilos, tulburător și deloc stângaci sau timid în a spune un mesaj despre identitatea umană și obstacolele care, din neatenția la ceilalți, ne pot distruge pe toți.
Din păcate, ca să revin la punctul de mai sus, filmul insinuează ideea de (doar) două categorii sociale existente și cu putere decizională: „luxoșii” (oamenii privilegiați cu succesul și pozițiile sociale din vârful societății capitaliste) indiferenți și cu scopuri individuale... și ceilalți — mizeriile mici, nenorocoase și, ce să vezi, îmbibate în teorii și închipuiri conspiraționiste. Prin urmare, moarte tuturor și hai de la capăt! Doar că nu-i așa, iar filmul nu face vreun efort să elimine acest sentiment eronat și periculos. Problema e următoarea: deși acești oameni există și își alimentează bula în discuții cu alte minți infectate ca ale lor, ei nu sunt pericolul cel mare. Pericolul, iar asta pare să evite cu mândrie scenariul, sunt cazurile separate care suferă de această boală socială: oamenii cu putere și influență care aderă și împărtășesc aceste credințe. Poate nici măcar la fel de idioți (ceea ce e alt detaliu îngrijorător), cei cu putere pot face cu adevărat rău și pot aduna alte zeci de mii de persoane în cultul lor. (Mai mult: realitatea contemporană ne arată că acești oameni dubioși pot ajunge și președinți și pot convinge adepții să le urmeze cu ușurință îndemnurile sectante, schimbând direcția societății.)
Și încă ceva: cine sunt ceilalți? Dacă un individ cu deficiente și un intelect redus e exemplul limpede care, în nebunia lui obsesivă și fanatică, înțelege realitatea lumii la perfecție, ceilalți — oamenii care raționează și tac datorită acestei calități nefavorabile — ce sunt? Nimic? Un produs fără substanță (dar care își propune asta din start) nu e decât o pânză de pe care se scurge aceeași nuanță de alb. Substanța nu e doar un termen, e si o comparație voită și intenționată cu titlul unui film cu același nume — „The Substance” —, care s-a folosit de aceleași greșeli și trucuri pentru a exista și șoca privitorii cu ochi virgini. La fel ca în cazul aceluia, eu nu m-am lăsat mișcat sau traumatizat de magii ieftine și am cerut mai mult, poate prea mult de la miezul mascat de efecte și sânge împroșcat.
Finalul e ridicol și parodios, iar eu, cu-n zambet tâmp pe față, n-am experimentat decât o senzație de repulsie și stupefiere experimentând ultimele minute. Părea doar un sketch al emisiunii americane de umor parodic SNL, nimic mai mult. Răspunsurile cu impact se lasă așteptate (încă rabd în anticameră și le aștept). Dacă la început părea un comentariu și-o analiză tăioasă a societății de azi (războaie de identități și identități diforme care își creionează „adevăruri" și stau pe baricade), jumătatea filmului începe să-ți spună că te-ai înșelat și că Lanthimos nu plănuiește decât să continue să facă cerculețe pe trotuar până se plictisește și pleacă acasă, lăsând privitorii la fel de nedumeriți cum au și venit, nepricepand la ce se uită.
În plus, trebuie să adaug ceva și despre scăpările din logica narativă a poveștii. Dacă e un detaliu care mă scoate ușor din sărite și din energia magnetică a unui film, asta e — scăpările intenționate care există doar pentru a prioritiza o idee care ar conta mai mult și ar masca erorile din scenariu. Sunt detalii și detalii, cum ar fi: lipsa unor camere de supraveghere la o vilă a unui CEO, dar prezența lor într-un beci al unui criminal incoerent; crimele multe și neidentificate făcute de un om cu mari probleme de comportament si-un intelect redus, dar încă liber și cu un job la o firmă importantă; ușurința cu care ar fi putut scăpa personajul feminin în momentul răpirii stângace, dacă ar fi urcat înapoi în mașină în loc să fugă spre un teren cu iarbă; un FBI care nu verifică o dispariție zile întregi, dar poliția apare în forma unei figuri familiare personajului — cu care, bineînțeles, are o legătură apropiată; o „cameră" de teleportare (un dulap ieftin de haine) care nu suferă pagube după o explozie puternică în interiorul ei; reacția impasibilă a unor oameni la vederea unor oameni care se comportă ciudat etc. Yorgos, poți mai mult. Trecutul o confirmă.
evernote
pe 06 Decembrie 2025 17:56
În lumea naivilor fiecare e un geniu .
hitman78
pe 29 Noiembrie 2025 19:04
Cel mai captivant film al lui Yorgos Lanthimos,mai mult decât Emma Stone mi-a plăcut Jesse Plemons.Super ideea de scenariu exploatată foarte bine fara referințe metaforice sau alegorice ca in Lobster de exemplu.
xerses
pe 29 Noiembrie 2025 17:05
Cand vezi astfel de productie, creierul incepe sa o ia razna de tot. Perfect scenariu, interesanta realizarea cinematografica!
user-6314bf7e2b54c
pe 09 Noiembrie 2025 19:24
Un film ce reflectă genialitatea regizorului grec.
R_Afc
pe 09 Noiembrie 2025 17:35
O avem pe Emma Stone în rolul antreprenorului de succes mestecător de clișee, al femeii independente pînă la adînci bătrîneți. Personajul ei, Michelle Fuller, crede în supraviețuirea celui mai adaptat, celui mai cinic, celui mai manelizat. În fiecare dimineață se trezește devreme pentru a practica Krav Maga, o pseudo artă marțială la fel de eficientă în viața reală ca stinsul unui incendiu cu pipeta. Lumea falsă și ipocrită în jurul căreia gravitează pare credibilă. Emma Stone este o mare actriță și intră perfect în rolul omului de afaceri slim fit, care, evident, ca orice vînzător de nimicuri este preocupat și de fitness, alergînd pe banda de alergare cu încrederea unui elefant în savană. La asta se adaugă și un mașinoc negru, la fel de mare precum orgoliul celor care cred că se îmbogățesc din criptomonede.
Un film care nu își propune să intre în istorie, regizorul abordînd elemente de actualitate precum teoriile conspirației, bărbații tulburați, singuratici și periculoși, totul la pachet cu violența populistă împotriva directorilor executivi ai companiilor din domeniul sănătății. Aici un exemplu recent fiind Luigi Mangione, criminalul devenit celebru după asasinarea unui director al unei companii farmaceutice, acest Robin Hood de asfalt a devenit chiar un sex simbol pentru un segment al publicului mai puțin mobilat intelectual.
Actorii, în special doamna Stone, contribuie la atenuarea unor slăbiciuni ale scenariului, făcîndu-le mai puțin evidente pentru public. Cu toate acestea, există întotdeauna o glumă sau o intenție de a trezi interesul, astfel încât spectatorul nu poate fi deranjat de curiozitatea față de personaje, acestea sînt întotdeauna pe plan secund. Lanthimos acordă prioritate conceptului în detrimentul personajelor, în defavoarea filmului „Bugonia”. Regizorul dorește să fie în centrul atenției, o meteahnă pe care am mai întîlnit-o în producțiile lui Yorgos Lanthimos. Grecul este îndrăgostit de propriile idei pînă la sufocarea scenariului.
Există o poveste interesantă aici, dar filmul o trece cu vederea în favoarea unui mister extraterestru mediocru. Mesajul despre societate este același la final și la sfîrșit. Vreme tece, vreme vine. Se întîmplă multe lucruri în timpul derulării acțiunii, dar fără să aibă vreun impact în ansamblu. Există cîteva idei care au legătură cu prevalența și influența teoriilor conspiraționiste și cu modul în care defectele societății continuă să afecteze planeta, dar aceste teme nu sînt explorate în detaliu.
bujor.cristian
pe 09 Noiembrie 2025 14:16
Pentru mine a fost cel mai bun film din ultimii ani. Au jucat impecabil. Aparent psihopatism, dar e combinat cu umor, iar la sfarsit nu stii daca a fost intr-adevar nebunie :)
boris.vultur
pe 03 Noiembrie 2025 19:32
De văzut neapărat! Despre psihopații planetei. Umor negru, crud, violent, paranoic. Cinic și amuzant. Politizează absurdul. Ce înseamnă bugonia? Vine din grecește...o credință că albinele pot apărea spontan din cadavrele vitelor. Iată o metaforă: se naște viață din moarte. O cartografie chirurgicală a crizelor prezentului. Chiar asa: încotro ne îndreptăm??
boris.vultur
pe 03 Noiembrie 2025 19:32
De văzut neapărat! Despre psihopații planetei. Umor negru, crud, violent, paranoic. Cinic și amuzant. Politizează absurdul. Ce înseamnă bugonia? Vine din grecește...o credință că albinele pot apărea spontan din cadavrele vitelor. Iată o metaforă: se naște viață din moarte. O cartografie chirurgicală a crizelor prezentului. Chiar asa: încotro ne îndreptăm??
FunnyX
pe 01 Noiembrie 2025 00:52
Rar mi se intampla sa notez cu 10 stele un film, iar Bugonia pentru mine e un film de 10/10 curat! Un film in stilul lui Yorgos Lanthimos, adica original si greu de incadrat la un gen anume.
Clar, nu va fi pe gustul tuturor, insa marturisesc ca pe mine m-a dat efectiv pe spate! Un scenariu foarte bine gandit, o interpretare magistrala din partea celor 2 protagonisti : Jesse Plemons si Emma Stone.
O reflexie a societatii actuale, unde ne indreptam noi ca si specie umana, mai precis involutia (imbecilizarea) speciei umane.
Nu cred ca acest film poate rata cel putin cateva nominalizari la Oscar. Plemons a facut rolul carierei, Emma ca de obicei extraordinara... Nici nu stiu ce as mai putea adauga, decat... Mergeti sa vedeti filmul, ca merita!
psihologu
pe 30 Octombrie 2025 11:38
Cu Bugonia, Yorgos Lanthimos semnează un nou capitol al colaborării sale cu Emma Stone și, totodată, o disecție crudă a epocii conspirațiilor. Filmul este o comedie neagră despre oameni care cred prea mult și gândesc prea puțin – o alegorie amară despre lumea post-adevărului.
O poveste absurd de actuală
Michelle (Emma Stone), director al unei mari corporații farmaceutice, este răpită de doi bărbați convinși că ea este o ființă extraterestră. Teddy (Jesse Plemons) și vărul său Don trăiesc într-un univers paralel al teoriilor conspiraționiste, unde fiecare minciună are statut de profeție.
În loc de un SF clasic, Lanthimos construiește o parabolă despre neîncredere și fanatismul modern.
Internetul – noua religie
În Bugonia, ecranul telefonului devine altar, iar algoritmii – profeți. Teddy și Don sunt produsul unei lumi în care informația nu mai este verificată, ci simțită. Fiecare clip de pe internet e tratat ca revelație, fiecare „adevăr alternativ” ca dogmă.
Lanthimos nu judecă și nu moralizează: doar ne arată cum prostia, amplificată digital, poate deveni o formă de credință.
Un remake reinterpretat
Inspirația vine din filmul sud-coreean Save the Green Planet! (2003), dar Lanthimos reface materialul prin filtrul propriei estetici. Mută groaza din fantastic în realitatea corporatistă, iar extratereștrii devin simbolul unui capitalism monstruos.
Într-o lume în care corporațiile par mai străine decât orice formă de viață din cosmos, întrebarea filmului nu mai e „există extratereștri?”, ci „cine e cu adevărat inuman?”.
Emma Stone și Jesse Plemons – duelul convingerilor
Emma Stone este fascinantă în rolul unei femei care oscilează între victimă și manipulator. Joacă rece, calculat, dar rămâne mereu un mister – e imposibil să știi dacă trebuie s-o crezi sau s-o temi.
Jesse Plemons, în schimb, oferă un portret magistral al prostiei sincere. E genul de om care „știe” că are dreptate, chiar și când se prăbușește în absurd. Împreună, cei doi poartă un duel intens, un joc psihologic în care credința devine armă.
Estetica glacială a absurdului
Imaginea semnată de Robbie Ryan păstrează stilul inconfundabil al lui Lanthimos: cadre simetrice, culori reci, tensiune în fiecare respirație. Decorurile sunt minimale, dar fiecare obiect devine o prelungire a nebuniei personajelor.
Finalul, tăcut și devastator, oferă o revelație fără cuvinte – o concluzie în care grotescul și frumusețea se întâlnesc perfect.
Verdict
Bugonia e un film despre lumea noastră, o lume care confundă credința cu cunoașterea și conspirația cu sensul. Este amar, inteligent și surprinzător de amuzant – o oglindă în care e imposibil să nu te recunoști.
Verdict final:
Un Lanthimos în formă maximă, un duo actoricesc impecabil și una dintre cele mai inspirate reflecții cinematografice asupra prostiei moderne.
Rezumat pe scurt, filmul spune povestea a doi singuratici și încuiați care plănuiesc — și reușesc — răpirea unui CEO al companiei la care, aflăm pe parcurs, lucrează pasionatul de apicultură Teddy. Acel CEO e Michelle (Emma Stone), o femeie pe care cei doi o cred a fi... extraterestră. Încurajat de informațiile conspirative cu care se hrănește neîntrerupt, un anarhist (Jesse Plemons) însingurat (plus un supus) se convinge că șefa companiei la care lucrează e o extraterestră — care vrea să distrugă lumea — și decide să o răpească și s-o tortureze.
„Bugonia” dezvăluie și încearcă (fără succes) o oglindire cu lentile satirice (oare scap de satiră anul asta?) a societății de azi — era social media și efectele ei asupra indivizilor ușor de hipnotizat și încurajați să-și compună propriile lor universuri distorsionate și să le propage mai departe. Cei doi protagoniști masculini, Teddy și Don, sunt o reprezentare a indivizilor care se formează în social media și se manifestă intens în diferite grupuri atent formate de către alții (sau poate chiar de către ei), având o aversiune pasională asupra unei realități împărtășite și aprobate de majoritatea oamenilor care există. Din diferite cauze — emoționale, intelectuale, sociale —, unii indivizi se radicalizează și se înhăitează cu alții și încep să-și însușească valori extremiste care denaturează orice formă de adevăr din orice subiect, aducând astfel o senzație de control și supremație asupra tot ce există în bula lor perfectă și-o imensă satisfacție de împlinire existențialistă. Teddy, personajul interpretat spectaculos de Plemons, e un asemenea caz. Vărul său, Don, e un băiat cu handicap care reprezintă mulțimea vrăjită de liderii autoritari — în cazul asta, chiar cel care ar grijă de el și-i indica pașii planului său: Teddy. (O să revin mai jos asupra contextului cu care a ales regizorul să dezvolte — sau nu — această temă serioasă și actuală.) Emma Stone se dezlănțuie (acceptând chiar să fie tunsă zero) într-un nou rol foarte bun, în a patra colaborare cu regizorul. Plemons e stâlpul acestui film și-i menține cursivitatea cu măiestrie de titan, dar nu cred că altă actrița se dedica atât de intens precum Emma.
În orice caz, filmul are destule părți puternice, iar asta a întărit și mai mult ideea de dezamăgire și frustrare pe care am simțit-o constant (sau mai mult de la jumătate) până la final. Printre ele, de exemplu, e mana fină a regizorului Lanthimos; calitatea lui rară de a se distanța de breaslă și a prinde un contur de unicitate cu cadrele renumite — ca poziționare sau transmitere a unor senzații de angoasă și neliniște. Coloana sonoră bântuitoare completează foarte bine aceste cadre suspecte și istețe ale regizorului — abordări similare pe care le-am văzut recent la Osgood Perkins și Jonathan Glazer. Că tot veni vor lua de Glazer, trebuie să adaug ceva: „Under the Skin”, filmul apropiat tematic al regizorului Glazer și lansat acum 12 ani, e superior din multe puncte de vedere lui „Bugonia”. Cu toate că actorii nu-s cunoscuți acolo — în afară de o Scarlett Johansson la începuturi —, ceea ce aduc niste oameni simpli plin acea poveste face ca povestea să devină de-o valoare incontestabilă și imaculată. Acel film, spre deosebire de amestecul întortocheat de teme și intenții ale lui Lanthimos aici, e un film dur, nemilos, tulburător și deloc stângaci sau timid în a spune un mesaj despre identitatea umană și obstacolele care, din neatenția la ceilalți, ne pot distruge pe toți.
Din păcate, ca să revin la punctul de mai sus, filmul insinuează ideea de (doar) două categorii sociale existente și cu putere decizională: „luxoșii” (oamenii privilegiați cu succesul și pozițiile sociale din vârful societății capitaliste) indiferenți și cu scopuri individuale... și ceilalți — mizeriile mici, nenorocoase și, ce să vezi, îmbibate în teorii și închipuiri conspiraționiste. Prin urmare, moarte tuturor și hai de la capăt! Doar că nu-i așa, iar filmul nu face vreun efort să elimine acest sentiment eronat și periculos. Problema e următoarea: deși acești oameni există și își alimentează bula în discuții cu alte minți infectate ca ale lor, ei nu sunt pericolul cel mare. Pericolul, iar asta pare să evite cu mândrie scenariul, sunt cazurile separate care suferă de această boală socială: oamenii cu putere și influență care aderă și împărtășesc aceste credințe. Poate nici măcar la fel de idioți (ceea ce e alt detaliu îngrijorător), cei cu putere pot face cu adevărat rău și pot aduna alte zeci de mii de persoane în cultul lor. (Mai mult: realitatea contemporană ne arată că acești oameni dubioși pot ajunge și președinți și pot convinge adepții să le urmeze cu ușurință îndemnurile sectante, schimbând direcția societății.)
Și încă ceva: cine sunt ceilalți? Dacă un individ cu deficiente și un intelect redus e exemplul limpede care, în nebunia lui obsesivă și fanatică, înțelege realitatea lumii la perfecție, ceilalți — oamenii care raționează și tac datorită acestei calități nefavorabile — ce sunt? Nimic? Un produs fără substanță (dar care își propune asta din start) nu e decât o pânză de pe care se scurge aceeași nuanță de alb. Substanța nu e doar un termen, e si o comparație voită și intenționată cu titlul unui film cu același nume — „The Substance” —, care s-a folosit de aceleași greșeli și trucuri pentru a exista și șoca privitorii cu ochi virgini. La fel ca în cazul aceluia, eu nu m-am lăsat mișcat sau traumatizat de magii ieftine și am cerut mai mult, poate prea mult de la miezul mascat de efecte și sânge împroșcat.
Finalul e ridicol și parodios, iar eu, cu-n zambet tâmp pe față, n-am experimentat decât o senzație de repulsie și stupefiere experimentând ultimele minute. Părea doar un sketch al emisiunii americane de umor parodic SNL, nimic mai mult. Răspunsurile cu impact se lasă așteptate (încă rabd în anticameră și le aștept). Dacă la început părea un comentariu și-o analiză tăioasă a societății de azi (războaie de identități și identități diforme care își creionează „adevăruri" și stau pe baricade), jumătatea filmului începe să-ți spună că te-ai înșelat și că Lanthimos nu plănuiește decât să continue să facă cerculețe pe trotuar până se plictisește și pleacă acasă, lăsând privitorii la fel de nedumeriți cum au și venit, nepricepand la ce se uită.
În plus, trebuie să adaug ceva și despre scăpările din logica narativă a poveștii. Dacă e un detaliu care mă scoate ușor din sărite și din energia magnetică a unui film, asta e — scăpările intenționate care există doar pentru a prioritiza o idee care ar conta mai mult și ar masca erorile din scenariu. Sunt detalii și detalii, cum ar fi: lipsa unor camere de supraveghere la o vilă a unui CEO, dar prezența lor într-un beci al unui criminal incoerent; crimele multe și neidentificate făcute de un om cu mari probleme de comportament si-un intelect redus, dar încă liber și cu un job la o firmă importantă; ușurința cu care ar fi putut scăpa personajul feminin în momentul răpirii stângace, dacă ar fi urcat înapoi în mașină în loc să fugă spre un teren cu iarbă; un FBI care nu verifică o dispariție zile întregi, dar poliția apare în forma unei figuri familiare personajului — cu care, bineînțeles, are o legătură apropiată; o „cameră" de teleportare (un dulap ieftin de haine) care nu suferă pagube după o explozie puternică în interiorul ei; reacția impasibilă a unor oameni la vederea unor oameni care se comportă ciudat etc. Yorgos, poți mai mult. Trecutul o confirmă.
Un film care nu își propune să intre în istorie, regizorul abordînd elemente de actualitate precum teoriile conspirației, bărbații tulburați, singuratici și periculoși, totul la pachet cu violența populistă împotriva directorilor executivi ai companiilor din domeniul sănătății. Aici un exemplu recent fiind Luigi Mangione, criminalul devenit celebru după asasinarea unui director al unei companii farmaceutice, acest Robin Hood de asfalt a devenit chiar un sex simbol pentru un segment al publicului mai puțin mobilat intelectual.
Actorii, în special doamna Stone, contribuie la atenuarea unor slăbiciuni ale scenariului, făcîndu-le mai puțin evidente pentru public. Cu toate acestea, există întotdeauna o glumă sau o intenție de a trezi interesul, astfel încât spectatorul nu poate fi deranjat de curiozitatea față de personaje, acestea sînt întotdeauna pe plan secund. Lanthimos acordă prioritate conceptului în detrimentul personajelor, în defavoarea filmului „Bugonia”. Regizorul dorește să fie în centrul atenției, o meteahnă pe care am mai întîlnit-o în producțiile lui Yorgos Lanthimos. Grecul este îndrăgostit de propriile idei pînă la sufocarea scenariului.
Există o poveste interesantă aici, dar filmul o trece cu vederea în favoarea unui mister extraterestru mediocru. Mesajul despre societate este același la final și la sfîrșit. Vreme tece, vreme vine. Se întîmplă multe lucruri în timpul derulării acțiunii, dar fără să aibă vreun impact în ansamblu. Există cîteva idei care au legătură cu prevalența și influența teoriilor conspiraționiste și cu modul în care defectele societății continuă să afecteze planeta, dar aceste teme nu sînt explorate în detaliu.
Clar, nu va fi pe gustul tuturor, insa marturisesc ca pe mine m-a dat efectiv pe spate! Un scenariu foarte bine gandit, o interpretare magistrala din partea celor 2 protagonisti : Jesse Plemons si Emma Stone.
O reflexie a societatii actuale, unde ne indreptam noi ca si specie umana, mai precis involutia (imbecilizarea) speciei umane.
Nu cred ca acest film poate rata cel putin cateva nominalizari la Oscar. Plemons a facut rolul carierei, Emma ca de obicei extraordinara... Nici nu stiu ce as mai putea adauga, decat... Mergeti sa vedeti filmul, ca merita!
O poveste absurd de actuală
Michelle (Emma Stone), director al unei mari corporații farmaceutice, este răpită de doi bărbați convinși că ea este o ființă extraterestră. Teddy (Jesse Plemons) și vărul său Don trăiesc într-un univers paralel al teoriilor conspiraționiste, unde fiecare minciună are statut de profeție.
În loc de un SF clasic, Lanthimos construiește o parabolă despre neîncredere și fanatismul modern.
Internetul – noua religie
În Bugonia, ecranul telefonului devine altar, iar algoritmii – profeți. Teddy și Don sunt produsul unei lumi în care informația nu mai este verificată, ci simțită. Fiecare clip de pe internet e tratat ca revelație, fiecare „adevăr alternativ” ca dogmă.
Lanthimos nu judecă și nu moralizează: doar ne arată cum prostia, amplificată digital, poate deveni o formă de credință.
Un remake reinterpretat
Inspirația vine din filmul sud-coreean Save the Green Planet! (2003), dar Lanthimos reface materialul prin filtrul propriei estetici. Mută groaza din fantastic în realitatea corporatistă, iar extratereștrii devin simbolul unui capitalism monstruos.
Într-o lume în care corporațiile par mai străine decât orice formă de viață din cosmos, întrebarea filmului nu mai e „există extratereștri?”, ci „cine e cu adevărat inuman?”.
Emma Stone și Jesse Plemons – duelul convingerilor
Emma Stone este fascinantă în rolul unei femei care oscilează între victimă și manipulator. Joacă rece, calculat, dar rămâne mereu un mister – e imposibil să știi dacă trebuie s-o crezi sau s-o temi.
Jesse Plemons, în schimb, oferă un portret magistral al prostiei sincere. E genul de om care „știe” că are dreptate, chiar și când se prăbușește în absurd. Împreună, cei doi poartă un duel intens, un joc psihologic în care credința devine armă.
Estetica glacială a absurdului
Imaginea semnată de Robbie Ryan păstrează stilul inconfundabil al lui Lanthimos: cadre simetrice, culori reci, tensiune în fiecare respirație. Decorurile sunt minimale, dar fiecare obiect devine o prelungire a nebuniei personajelor.
Finalul, tăcut și devastator, oferă o revelație fără cuvinte – o concluzie în care grotescul și frumusețea se întâlnesc perfect.
Verdict
Bugonia e un film despre lumea noastră, o lume care confundă credința cu cunoașterea și conspirația cu sensul. Este amar, inteligent și surprinzător de amuzant – o oglindă în care e imposibil să nu te recunoști.
Verdict final:
Un Lanthimos în formă maximă, un duo actoricesc impecabil și una dintre cele mai inspirate reflecții cinematografice asupra prostiei moderne.