Părerea criticului
Regizorul grec Yorgos Lanthimos se reunește cu Emma Stone și Jesse Plemons pentru a realiza cel mai accesibil film al său, păstrând absurdul caracteristic și situațiile ce provoacă disconfort.
Nu degeaba Lanthimos este cel mai de seamă exponent al Greek Weird Wave (Valul Ciudat Grecesc) - curentul apărut la finalul anilor 2000, prin care cineaștii eleni explorează alienarea și crizele sociale în moduri nonconvenționale, absurde și adesea suprarealiste. Filmele sale, marcate de acea senzație permanentă că „ceva este în neregulă”, au intrat în atenția publicului larg odată cu The Lobster, când poveștile sale bizare au început să fie spuse în engleză cu actori consacrați. Dacă filmul său anterior Kinds of Kindness este un triptic despre putere și submisivitate în relații, plin de momente inconfortabile și duse la extrem, am o veste bună pentru spectatorii care preferă povești mai convenționale: Bugonia este mult mai accesibil, atât ca narațiune, cât și din punct de vedere vizual. Asta nu înseamnă însă că Lanthimos renunță la vocea sa inconfundabilă de auteur, iar pelicula este o satiră inteligentă la adresa teoriilor conspiraționiste și a ipocriziei corporațiilor care își exploatează angajații la maximum.
Bugonia este un thriller cu elemente de comedie neagră, în care absurdul, bizarul și violența se împletesc armonios, alcătuind un film captivant și antrenant. Premisa este simplă: Teddy (Jesse Plemons) și vărul său naiv, Don (Aidan Delbis), pun la cale un plan pentru a o răpi pe Michelle (Emma Stone), directoarea unei mari companii farmaceutice, convinși că aceasta este un extraterestru din constelația Andromeda, care controlează omenirea în secret. Odată închisă în subsolul casei lor, cei doi conspiraționiști ajung să o amenințe cu tortura până ce ea le promite că va convinge împăratul andromedan să lase umanitatea în pace.
Titlul filmului se referă la un mit antic despre nașterea albinelor din corpul neînsuflețit al vacilor și reprezintă un simbol perfect pentru temele abordate de Lanthimos: decadența societății ce exploatează muncitorii și ciclurile de transformare și renaștere ale civilizației. Scenariul lui Will Tracy este un remake al filmului coreean Save the Green Planet! de Jang Joon-hwan, cu mențiunea că genul protagonistului răpit a fost modificat. Narațiunea este bine construită, cu nenumărate secvențe intense, ce sporesc misterul și tensiunea și țin publicul cu sufletul la gură. A doua jumătate duce narațiunea într-o zonă extrem de captivantă, iar finalul este surprinzător și reprezintă un bun prilej de reflecție, acompaniat de melodia melancolică „Where Have All the Flowers Gone?” a lui Marlene Dietrich.
Teddy, personajul lui Jesse Plemons, întruchipează perfect mesajul lui Lanthimos deoarece este un apicultor care a avut de suferit de pe urma proceselor chimice ale companiei conduse de Michelle - atât din punctul de vedere al populației afectate de albine, cât și al mamei sale (Alicia Silverstone), aflată într-o stare gravă ca urmare a testării unor medicamente experimentale dezvoltate de firma ei. Este ușor de înțeles cum, într-o lume în care rețelele sociale fortifică convingerile prin expunerea permanentă la ideile în care crezi deja, Teddy ajunge să devină sigur de natura extraterestră a lui Michelle. Plemons realizează un rol credibil - pe cât de crud și fanatic, pe atât de fragil și traumatizat -, în timp ce Emma Stone, o prezență recurentă în ultimele trei lungmetraje ale cineastului grec, este calculată și rece, în ciuda poziției precare în care se găsește. Ea se remarcă în special prin înfățișarea ei fără păr și cu fața albă, ca urmare a eforturilor celor doi de a o împiedica pe Michelle de a contacta „nava-mamă”. Relația conflictuală dintre cei doi și personajul inocent al lui Aidan Delbis, prins la mijloc, creează un fir narativ fascinant, a cărui tensiune escaladează cu fiecare privire și confruntare verbală.
Filmul, realizat pe peliculă de 35 mm, într-un format 1,5:1, asemănător cu cel al televizoarelor de epocă, conține cadre pline de culori calde (mai ales în subsolul casei conspiraționiștilor), iar încadratura directorului de imagine Robbie Ryan le separă adesea pe cele trei personaje principale, sugerând izolarea și prăpastia de percepție dintre ele. Coloana sonoră orchestrală compusă de Jerskin Fendrix contribuie la atmosfera tensionată, aflându-se în contrapunct cu melodia „Good Luck, Babe!” de Chappell Roan, fredonată la începutul filmului de Emma Stone într-un mod cât se poate de emblematic.
Lanthimos realizează un film memorabil, captivant și inteligent, care expune observațiile cineastului despre neajunsurile lumii contemporane: pe de o parte efectele credințelor extreme amplificate de internet, pe de altă parte ipocrizia corporațiilor și a șefilor, dispuși oricând să își sacrifice angajații pentru optimizarea profiturilor. Bugonia este un bun punct de plecare în cinematografia cineastului grec, iar Emma Stone și Jesse Plemons oferă interpretări remarcabile, ce merită văzute pe marele ecran. Finalul filmului înfățișează, precum la început, o albină care extrage polenul dintr-o floare: o metaforă vizuală sugestivă care duce cu gândul că viața își urmează cursul ei firesc, indiferent de ce se întâmplă în exterior.
Nu degeaba Lanthimos este cel mai de seamă exponent al Greek Weird Wave (Valul Ciudat Grecesc) - curentul apărut la finalul anilor 2000, prin care cineaștii eleni explorează alienarea și crizele sociale în moduri nonconvenționale, absurde și adesea suprarealiste. Filmele sale, marcate de acea senzație permanentă că „ceva este în neregulă”, au intrat în atenția publicului larg odată cu The Lobster, când poveștile sale bizare au început să fie spuse în engleză cu actori consacrați. Dacă filmul său anterior Kinds of Kindness este un triptic despre putere și submisivitate în relații, plin de momente inconfortabile și duse la extrem, am o veste bună pentru spectatorii care preferă povești mai convenționale: Bugonia este mult mai accesibil, atât ca narațiune, cât și din punct de vedere vizual. Asta nu înseamnă însă că Lanthimos renunță la vocea sa inconfundabilă de auteur, iar pelicula este o satiră inteligentă la adresa teoriilor conspiraționiste și a ipocriziei corporațiilor care își exploatează angajații la maximum.
Bugonia este un thriller cu elemente de comedie neagră, în care absurdul, bizarul și violența se împletesc armonios, alcătuind un film captivant și antrenant. Premisa este simplă: Teddy (Jesse Plemons) și vărul său naiv, Don (Aidan Delbis), pun la cale un plan pentru a o răpi pe Michelle (Emma Stone), directoarea unei mari companii farmaceutice, convinși că aceasta este un extraterestru din constelația Andromeda, care controlează omenirea în secret. Odată închisă în subsolul casei lor, cei doi conspiraționiști ajung să o amenințe cu tortura până ce ea le promite că va convinge împăratul andromedan să lase umanitatea în pace.
Titlul filmului se referă la un mit antic despre nașterea albinelor din corpul neînsuflețit al vacilor și reprezintă un simbol perfect pentru temele abordate de Lanthimos: decadența societății ce exploatează muncitorii și ciclurile de transformare și renaștere ale civilizației. Scenariul lui Will Tracy este un remake al filmului coreean Save the Green Planet! de Jang Joon-hwan, cu mențiunea că genul protagonistului răpit a fost modificat. Narațiunea este bine construită, cu nenumărate secvențe intense, ce sporesc misterul și tensiunea și țin publicul cu sufletul la gură. A doua jumătate duce narațiunea într-o zonă extrem de captivantă, iar finalul este surprinzător și reprezintă un bun prilej de reflecție, acompaniat de melodia melancolică „Where Have All the Flowers Gone?” a lui Marlene Dietrich.
Teddy, personajul lui Jesse Plemons, întruchipează perfect mesajul lui Lanthimos deoarece este un apicultor care a avut de suferit de pe urma proceselor chimice ale companiei conduse de Michelle - atât din punctul de vedere al populației afectate de albine, cât și al mamei sale (Alicia Silverstone), aflată într-o stare gravă ca urmare a testării unor medicamente experimentale dezvoltate de firma ei. Este ușor de înțeles cum, într-o lume în care rețelele sociale fortifică convingerile prin expunerea permanentă la ideile în care crezi deja, Teddy ajunge să devină sigur de natura extraterestră a lui Michelle. Plemons realizează un rol credibil - pe cât de crud și fanatic, pe atât de fragil și traumatizat -, în timp ce Emma Stone, o prezență recurentă în ultimele trei lungmetraje ale cineastului grec, este calculată și rece, în ciuda poziției precare în care se găsește. Ea se remarcă în special prin înfățișarea ei fără păr și cu fața albă, ca urmare a eforturilor celor doi de a o împiedica pe Michelle de a contacta „nava-mamă”. Relația conflictuală dintre cei doi și personajul inocent al lui Aidan Delbis, prins la mijloc, creează un fir narativ fascinant, a cărui tensiune escaladează cu fiecare privire și confruntare verbală.
Filmul, realizat pe peliculă de 35 mm, într-un format 1,5:1, asemănător cu cel al televizoarelor de epocă, conține cadre pline de culori calde (mai ales în subsolul casei conspiraționiștilor), iar încadratura directorului de imagine Robbie Ryan le separă adesea pe cele trei personaje principale, sugerând izolarea și prăpastia de percepție dintre ele. Coloana sonoră orchestrală compusă de Jerskin Fendrix contribuie la atmosfera tensionată, aflându-se în contrapunct cu melodia „Good Luck, Babe!” de Chappell Roan, fredonată la începutul filmului de Emma Stone într-un mod cât se poate de emblematic.
Lanthimos realizează un film memorabil, captivant și inteligent, care expune observațiile cineastului despre neajunsurile lumii contemporane: pe de o parte efectele credințelor extreme amplificate de internet, pe de altă parte ipocrizia corporațiilor și a șefilor, dispuși oricând să își sacrifice angajații pentru optimizarea profiturilor. Bugonia este un bun punct de plecare în cinematografia cineastului grec, iar Emma Stone și Jesse Plemons oferă interpretări remarcabile, ce merită văzute pe marele ecran. Finalul filmului înfățișează, precum la început, o albină care extrage polenul dintr-o floare: o metaforă vizuală sugestivă care duce cu gândul că viața își urmează cursul ei firesc, indiferent de ce se întâmplă în exterior.
