Părerea criticului
"Bumajni soldat" / "Soldatul de hârtie" - Fără patimă, despre dictatură
Stalin, Hruşciov, Gagarin, Mihalkov, Koncealovski, Tarkovski - şi alţii...
Acum vreo şapte-opt ani, o fostă comentatoare pierdută între timp pe coclauri avea un fix: "Românii fac filme despre Ţeauseţkoo"... De fapt, românii nu fac filme despre Ceauşescu decât într-o proporţie minimă; chihlimbaria albastră încercase, de fapt, să se refere la faptul că, în câteva pelicule româneşti post-decembriste, era comunistă şi, în speţă, perioada ceauşistă finală fuseseră tratate cu o încrâncenare pătimaşă care le sortise eşecului. Abia de prin 2007, cu aşa-numita "Trilogie a Revoluţiei", alcătuită din "Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii" (Cătălin Mitulescu), "A fost sau n-a fost" (Corneliu Porumboiu) şi "Hârtia va fi albastră" (Radu Muntean), cărora le-a urmat un an mai târziu "Patru luni, trei săptămâni şi două zile" (Cristian Mungiu), am început în fine să ne desprindem îndeajuns pentru a putea aborda fără ură şi părtinire acel interval al istoriei - nu spre a-l judeca şi condamna (nu asta e menirea artei), ci pentru a-l prezenta obiectiv oamenilor, stimulându-i să-şi formuleze fiecare propriile judecăţi. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu alte orânduiri şi evenimente criminale sau cel puţin discutabile, ca nazismul (care şi azi, după patruzeci de ani, încă mai beneficiază de atacuri isteric-holocaustice), sclavia rasială americană (vis-à-vis de care Quentin Tarantino a propus în fine o viziune mai detaşată, luna trecută, cu "Django Unchained"), genocidul francez din Algeria (dezbătut sobru de Laurent Herbiet, în «Mon Colonel» - 2006), şi altele.
O atitudine similară adoptă Aleksei Gherman jr. în "Bumajni soldat" (2008 - proiectat ieri în cadrul Galei Filmului Rusesc la Bucureşti), un film al cărui subiect se referă la ultimele şase săptămâni premergătoare primei misiuni umane în spaţiu. Tema, însă, este cu totul alta - şi atinge, în mod concret, nu atât stalinismul ca atare, sau comunismul sovietic în general, ci procesul specific de ieşire a ruşilor din tirania lui Stalin, în perioada de aparent dezgheţ iniţiată de Hruşciov. Iosif Vissarionovici Stalin a murit în 5 martie, 1953; Iuri Gagarin a zburat în cosmos la data de 11 aprilie 1961 - opt ani, o lună şi şase zile mai târziu. După scurtul interval al conducerii lui Gheorghi Maximilianovici Malenkov (1953-1955), Nikita Serghevici Hruşciov a dat marea lovitură a "Cuvântării secrete" de la Al XX-lea Congres al P.C.U.S., în 25 februarie 1956, care denunţa cultul personalităţii lui Stalin, cu consecinţele sale şi toate abuzurile adiacente. Astfel, la vremea misiunii lui Gagarin, Rusia (sau, "Uniunea Sovietică", cum i se zicea pe-atunci), avea la activ doar cinci ani de destalinizare explicită - aflându-se în plin proces tulbure, dureros şi traumatic.
Despre asta-i vorba (vorba ceea) în "Soldatul de hârtie" - dar... numai până la un punct, pentru că şi aceasta e doar o tematică secundară. Adevărata temă abordată de Gherman e cu totul alta, mult mai profundă şi amplu atemporală.
Orice spectator care se duce la film aşteptându-se la o cronică detaliată a pregătirii zborului va fi amarnic dezamăgit - etapele finale ale acestuia constituind doar un pretext. Nu veţi vedea (sau... "nu vei vedea", cum obişnuiesc unii să scrie, crezând că se adresează doar unui singur cititor, sau mai degrabă unuia colectiv, generic - nu individualizat, ci depersonalizat, dezmuanizat, anihilat vulgar, ca-n spoturile alea infecte cu "Cumpără-l chiar acum!" sau "Tu... cât timp pierzi zilnic la toaletă?" - yukk!) laboratoare aseptice, aparatură experimentală, comitete şi comiţii ştiinţifice, proceduri meticuloase şi piloţi competenţi, supuşi ultimelor teste şi exerciţii. Acţiunea se desfăşoară într-un "complex" de barăci insalubre din stepele Kazahstanului, fost lagăr de concentrare al gulagului stalinist, prin noroi, băltoace şi zloată (Gherman a şi refuzat să filmeze pe cosmodromul real, alegând spaţii care să exprime mult mai plastic şi frust faptul că începutul zborurilor spaţiale a avut de înfruntat greutăţi enorme). Viitorii cosmonauţi apar doar ca personaje episodice, din care se conturează doar o idee mai concert Iuri Gagarin (evident - sub chipul actorului Valentin Kuzneţov, ales anume pentru marea asemănare fizionomică) şi Gherman Titov (deşi primul este nominalizat o singură dată, doar ca "Iura", iar al doilea, deloc). Poziţiile centrale le revin medicului Daniel Porkovski (Merab Ninidze), soţiei sale Nina (Şulpan Hamatova) şi amantei, Vera (Anastasia Şeveleva).
Pentru că adevărata temă a "Soldatului de hârtie" nu e nici misiunea Vostok 1, nici ieşirea din stalinism - ci condiţia intelectualului rus din toate timpurile, relevată prin similitudinea dintre cele două perioade: a poveştii (anii post-stalinişti) şi a realizării filmului (anii post-comunişti), conform principiului imuabil că istoria (şi mai cu seamă a Rusiei) se repetă, şi se tot repetă...
Fiu al unor gânditori liberali exterminaţi în timpul Marilor Epurări de la sfârşitul anilor '30, personajul Dabiel Porkovski demonstrează că, atât pe vremea lui Stalin, cât şi pe a lui Hruşciov (precum şi în zilele noastre), intelectualii erau şi sunt priviţi în Rusia ca fiind nişte indivizi slabi şi vulnerabili. Medicul este frământat tot timpul de conştiinţa faptului că pionierul misiunilor cosmice ar putea fi un cobai de sacrificiu - mai ales ţinând seama de numărul zborurilor experimentale încheiate catastrofic, precum şi de moartea unuia dintre piloţi în timpul experimentelor, care-i şi provoacă o cădere nervoasă, pe fondul labilităţii sale neuro-psihice deja avansate, exacerbată şi de criza maritală cu Nina, paralelă relaţiei cu Vera. Practic, drama lui Daniel Porkovski relevă faptul că nu s-au schimbat decât aparenţele: sistemul sovietic continuă să ucidă (de data asta, în numele "progresului ştiinţific" - mai bine zis, al ambiţioasei competiţii spaţiale cu Statele Unite), sub spectrul omniprezent al dictaturii "cu faţă umană" hruşcioviene. "Soldatul de hârtie" din titlu este atât oricare dintre piloţii candidaţi, cât şi Porkovski însuşi, la nivel concret.
Astfel, Aleksei Gherman îşi construieşte scenariul ca o succesiune de episoade plasate în capitolele celor şase săptămâni anterioare decolării, urmărind diverse momente-cheie disparate ale dramei celor trei adevăraţi protagonişti. Predomină dialogurile, oarecum criptice, desfăşurate într-o amplă mobilitate de mişcare, mai ales prin decorurile exterioare ale complexului - urmând o concepţie regisorală clasică, proprie mai degrabă filmului rusesc din anii '70, cu trimiteri explicite (nicidecum ca "plagiat", ci mai degrabă sub forma unui sistem referenţial) la Andrei Tarkovski, Nikita Mihalkov, Andrei Mihalkov Koncealovski, Elem Klimov - şi, evident, tatăl autorului, Aleksei Gherman senior. Pentru orice spectator neavizat, filmul poate părea derutant şi plicticos, dar incitant totodată, chemându-i la o a doua, poate chiar a treia vizionare, pe cinefilii autentici - sens în care ar aminti de tarkovskienele "Andrei Rublev" (1966), "Zerkalo" (1975) sau "Stalker" (1979), ca şi de "Blowup" (1966 - Michelangelo Antonioni), «Hiroshima, mon amour» (1959 - Alain Resnais), ori chiar al nostru "Aurora" (2011 - Cristi Puiu).
De remarcat, însă, imensa forţă de expresie a imaginii, pornind de la decupajul conceput în mare parte din cadre strânse dar extrem de mobile, evidenţiind trăirile interioare ale personajelor, spre a se dezvolta gradual pe toate direcţiile spaţiului, inclusiv o mare apetenţă pentru construcţiile în profunzimea cadrului - care creează nu numai o formulă stilistică de mare complexitate vizuală, ci şi irezistibila forţă a conturării semnificaţiilor. Dintre multe altele, se reţin:
- secvenţa cu soldaţii care, în planul secund, incendiază barăcile fostului lagăr, lăsându-i fără adăpost pe localnicii aciuiţi în ele, şi în acelaşi timp împuşcând cu sânge rece câinii din sătuc, pentru că "nu mai au la ce să folosească";
- cele două secvenţe cu bătrânul care tot oferă la vânzare portretul lui Stalin cu becuri - mai alea a doua, compusă în ax cu trenul care se apropie;
- antrenamentul piloţilor cu roata de fier, în care unul dintre ei se rostogoleşte pe panta dealului;
- eşarfele albe fluturate de grupul din epilog (în anul 1971), adevărată premoniţie a banderolelor albe purtate de protestatarii de la Moscova, în 2012;
- şi, în special, secvenţa prealabilă finalului, Porkovski mergând cu bicicleta prin apă, apoi ocolind o şandrama, pentru ca în sfârşit să moară - în acelaşi timp cu decolarea navei "Vostok 1", pe fundal, peste al cărei vuiet se surapun plânsetele Ninei din off-screen (toate cele de mai sus, inclusiv graţie imaginii celor doi directori de fotografie, Maksim Drozdov şi Alişer Hamidhogeaev, şi inginerului de sunet Aleksei Badîgov).
În mod semnificativ, e greu de analizat în doar câteva cuvinte interpretarea celor trei actori principali: deşi plasaţi într-un context dramatic foarte intens, Merab Ninidze, Şulpan Hamatova şi Anastasia Şeveleva exprimă patimile specific ruseşti în registre sobre şi economice, reliefându-şi personajele fără a se ambiţiona să iasă în evidenţă ca vedete.
Principala dificultate a filmului constă în faptul că-şi exprimă conţinutul ideatic evocând istoria printr-un stream of consciousness cinematografic - performanţă pe care Gherman o izbuteşte datorită capacităţii sale de a face banalitatea şi inerţia să devină nu doar interesante, ci chiar fascinante. Tocmai din acest motiv, "Soldatul de hârtie" reprezintă un exemplu de stil care îmbină discreţia şi spectaculosul - şi, mai ales, de abordare imparţială a unei teme istorice, spre a transmite o idee etern valabilă. Atenţie, însă: este doar o lecţie, nu şi un model - oricine ar încerca să-l imite, riscă să se ardă, pur şi simplu pentru că Aleksei Gherman jr. e un artist extrem de personal în felul lui.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
11-12 februarie, 2013
Bucureşti, România
Stalin, Hruşciov, Gagarin, Mihalkov, Koncealovski, Tarkovski - şi alţii...
Acum vreo şapte-opt ani, o fostă comentatoare pierdută între timp pe coclauri avea un fix: "Românii fac filme despre Ţeauseţkoo"... De fapt, românii nu fac filme despre Ceauşescu decât într-o proporţie minimă; chihlimbaria albastră încercase, de fapt, să se refere la faptul că, în câteva pelicule româneşti post-decembriste, era comunistă şi, în speţă, perioada ceauşistă finală fuseseră tratate cu o încrâncenare pătimaşă care le sortise eşecului. Abia de prin 2007, cu aşa-numita "Trilogie a Revoluţiei", alcătuită din "Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii" (Cătălin Mitulescu), "A fost sau n-a fost" (Corneliu Porumboiu) şi "Hârtia va fi albastră" (Radu Muntean), cărora le-a urmat un an mai târziu "Patru luni, trei săptămâni şi două zile" (Cristian Mungiu), am început în fine să ne desprindem îndeajuns pentru a putea aborda fără ură şi părtinire acel interval al istoriei - nu spre a-l judeca şi condamna (nu asta e menirea artei), ci pentru a-l prezenta obiectiv oamenilor, stimulându-i să-şi formuleze fiecare propriile judecăţi. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu alte orânduiri şi evenimente criminale sau cel puţin discutabile, ca nazismul (care şi azi, după patruzeci de ani, încă mai beneficiază de atacuri isteric-holocaustice), sclavia rasială americană (vis-à-vis de care Quentin Tarantino a propus în fine o viziune mai detaşată, luna trecută, cu "Django Unchained"), genocidul francez din Algeria (dezbătut sobru de Laurent Herbiet, în «Mon Colonel» - 2006), şi altele.
O atitudine similară adoptă Aleksei Gherman jr. în "Bumajni soldat" (2008 - proiectat ieri în cadrul Galei Filmului Rusesc la Bucureşti), un film al cărui subiect se referă la ultimele şase săptămâni premergătoare primei misiuni umane în spaţiu. Tema, însă, este cu totul alta - şi atinge, în mod concret, nu atât stalinismul ca atare, sau comunismul sovietic în general, ci procesul specific de ieşire a ruşilor din tirania lui Stalin, în perioada de aparent dezgheţ iniţiată de Hruşciov. Iosif Vissarionovici Stalin a murit în 5 martie, 1953; Iuri Gagarin a zburat în cosmos la data de 11 aprilie 1961 - opt ani, o lună şi şase zile mai târziu. După scurtul interval al conducerii lui Gheorghi Maximilianovici Malenkov (1953-1955), Nikita Serghevici Hruşciov a dat marea lovitură a "Cuvântării secrete" de la Al XX-lea Congres al P.C.U.S., în 25 februarie 1956, care denunţa cultul personalităţii lui Stalin, cu consecinţele sale şi toate abuzurile adiacente. Astfel, la vremea misiunii lui Gagarin, Rusia (sau, "Uniunea Sovietică", cum i se zicea pe-atunci), avea la activ doar cinci ani de destalinizare explicită - aflându-se în plin proces tulbure, dureros şi traumatic.
Despre asta-i vorba (vorba ceea) în "Soldatul de hârtie" - dar... numai până la un punct, pentru că şi aceasta e doar o tematică secundară. Adevărata temă abordată de Gherman e cu totul alta, mult mai profundă şi amplu atemporală.
Orice spectator care se duce la film aşteptându-se la o cronică detaliată a pregătirii zborului va fi amarnic dezamăgit - etapele finale ale acestuia constituind doar un pretext. Nu veţi vedea (sau... "nu vei vedea", cum obişnuiesc unii să scrie, crezând că se adresează doar unui singur cititor, sau mai degrabă unuia colectiv, generic - nu individualizat, ci depersonalizat, dezmuanizat, anihilat vulgar, ca-n spoturile alea infecte cu "Cumpără-l chiar acum!" sau "Tu... cât timp pierzi zilnic la toaletă?" - yukk!) laboratoare aseptice, aparatură experimentală, comitete şi comiţii ştiinţifice, proceduri meticuloase şi piloţi competenţi, supuşi ultimelor teste şi exerciţii. Acţiunea se desfăşoară într-un "complex" de barăci insalubre din stepele Kazahstanului, fost lagăr de concentrare al gulagului stalinist, prin noroi, băltoace şi zloată (Gherman a şi refuzat să filmeze pe cosmodromul real, alegând spaţii care să exprime mult mai plastic şi frust faptul că începutul zborurilor spaţiale a avut de înfruntat greutăţi enorme). Viitorii cosmonauţi apar doar ca personaje episodice, din care se conturează doar o idee mai concert Iuri Gagarin (evident - sub chipul actorului Valentin Kuzneţov, ales anume pentru marea asemănare fizionomică) şi Gherman Titov (deşi primul este nominalizat o singură dată, doar ca "Iura", iar al doilea, deloc). Poziţiile centrale le revin medicului Daniel Porkovski (Merab Ninidze), soţiei sale Nina (Şulpan Hamatova) şi amantei, Vera (Anastasia Şeveleva).
Pentru că adevărata temă a "Soldatului de hârtie" nu e nici misiunea Vostok 1, nici ieşirea din stalinism - ci condiţia intelectualului rus din toate timpurile, relevată prin similitudinea dintre cele două perioade: a poveştii (anii post-stalinişti) şi a realizării filmului (anii post-comunişti), conform principiului imuabil că istoria (şi mai cu seamă a Rusiei) se repetă, şi se tot repetă...
Fiu al unor gânditori liberali exterminaţi în timpul Marilor Epurări de la sfârşitul anilor '30, personajul Dabiel Porkovski demonstrează că, atât pe vremea lui Stalin, cât şi pe a lui Hruşciov (precum şi în zilele noastre), intelectualii erau şi sunt priviţi în Rusia ca fiind nişte indivizi slabi şi vulnerabili. Medicul este frământat tot timpul de conştiinţa faptului că pionierul misiunilor cosmice ar putea fi un cobai de sacrificiu - mai ales ţinând seama de numărul zborurilor experimentale încheiate catastrofic, precum şi de moartea unuia dintre piloţi în timpul experimentelor, care-i şi provoacă o cădere nervoasă, pe fondul labilităţii sale neuro-psihice deja avansate, exacerbată şi de criza maritală cu Nina, paralelă relaţiei cu Vera. Practic, drama lui Daniel Porkovski relevă faptul că nu s-au schimbat decât aparenţele: sistemul sovietic continuă să ucidă (de data asta, în numele "progresului ştiinţific" - mai bine zis, al ambiţioasei competiţii spaţiale cu Statele Unite), sub spectrul omniprezent al dictaturii "cu faţă umană" hruşcioviene. "Soldatul de hârtie" din titlu este atât oricare dintre piloţii candidaţi, cât şi Porkovski însuşi, la nivel concret.
Astfel, Aleksei Gherman îşi construieşte scenariul ca o succesiune de episoade plasate în capitolele celor şase săptămâni anterioare decolării, urmărind diverse momente-cheie disparate ale dramei celor trei adevăraţi protagonişti. Predomină dialogurile, oarecum criptice, desfăşurate într-o amplă mobilitate de mişcare, mai ales prin decorurile exterioare ale complexului - urmând o concepţie regisorală clasică, proprie mai degrabă filmului rusesc din anii '70, cu trimiteri explicite (nicidecum ca "plagiat", ci mai degrabă sub forma unui sistem referenţial) la Andrei Tarkovski, Nikita Mihalkov, Andrei Mihalkov Koncealovski, Elem Klimov - şi, evident, tatăl autorului, Aleksei Gherman senior. Pentru orice spectator neavizat, filmul poate părea derutant şi plicticos, dar incitant totodată, chemându-i la o a doua, poate chiar a treia vizionare, pe cinefilii autentici - sens în care ar aminti de tarkovskienele "Andrei Rublev" (1966), "Zerkalo" (1975) sau "Stalker" (1979), ca şi de "Blowup" (1966 - Michelangelo Antonioni), «Hiroshima, mon amour» (1959 - Alain Resnais), ori chiar al nostru "Aurora" (2011 - Cristi Puiu).
De remarcat, însă, imensa forţă de expresie a imaginii, pornind de la decupajul conceput în mare parte din cadre strânse dar extrem de mobile, evidenţiind trăirile interioare ale personajelor, spre a se dezvolta gradual pe toate direcţiile spaţiului, inclusiv o mare apetenţă pentru construcţiile în profunzimea cadrului - care creează nu numai o formulă stilistică de mare complexitate vizuală, ci şi irezistibila forţă a conturării semnificaţiilor. Dintre multe altele, se reţin:
- secvenţa cu soldaţii care, în planul secund, incendiază barăcile fostului lagăr, lăsându-i fără adăpost pe localnicii aciuiţi în ele, şi în acelaşi timp împuşcând cu sânge rece câinii din sătuc, pentru că "nu mai au la ce să folosească";
- cele două secvenţe cu bătrânul care tot oferă la vânzare portretul lui Stalin cu becuri - mai alea a doua, compusă în ax cu trenul care se apropie;
- antrenamentul piloţilor cu roata de fier, în care unul dintre ei se rostogoleşte pe panta dealului;
- eşarfele albe fluturate de grupul din epilog (în anul 1971), adevărată premoniţie a banderolelor albe purtate de protestatarii de la Moscova, în 2012;
- şi, în special, secvenţa prealabilă finalului, Porkovski mergând cu bicicleta prin apă, apoi ocolind o şandrama, pentru ca în sfârşit să moară - în acelaşi timp cu decolarea navei "Vostok 1", pe fundal, peste al cărei vuiet se surapun plânsetele Ninei din off-screen (toate cele de mai sus, inclusiv graţie imaginii celor doi directori de fotografie, Maksim Drozdov şi Alişer Hamidhogeaev, şi inginerului de sunet Aleksei Badîgov).
În mod semnificativ, e greu de analizat în doar câteva cuvinte interpretarea celor trei actori principali: deşi plasaţi într-un context dramatic foarte intens, Merab Ninidze, Şulpan Hamatova şi Anastasia Şeveleva exprimă patimile specific ruseşti în registre sobre şi economice, reliefându-şi personajele fără a se ambiţiona să iasă în evidenţă ca vedete.
Principala dificultate a filmului constă în faptul că-şi exprimă conţinutul ideatic evocând istoria printr-un stream of consciousness cinematografic - performanţă pe care Gherman o izbuteşte datorită capacităţii sale de a face banalitatea şi inerţia să devină nu doar interesante, ci chiar fascinante. Tocmai din acest motiv, "Soldatul de hârtie" reprezintă un exemplu de stil care îmbină discreţia şi spectaculosul - şi, mai ales, de abordare imparţială a unei teme istorice, spre a transmite o idee etern valabilă. Atenţie, însă: este doar o lecţie, nu şi un model - oricine ar încerca să-l imite, riscă să se ardă, pur şi simplu pentru că Aleksei Gherman jr. e un artist extrem de personal în felul lui.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
11-12 februarie, 2013
Bucureşti, România
