Bunicul și doi delincvenți minori (1976)

„Regizoarea, care lasă impresia că subiectul «i-a mers la inimă», a găsit o cale de a-l trata, cum spune poetul, «la mijloc de bun și rău...». A apropiat, adică, extremele, filmul nu este nici prea grav, nici prea destins, este, în schimb, sensibil, recomandând aptitudinile de această factură ale regizoarei; semnalele de adalrmă privind problema răspunderii părinților față de copii sunt păstrate, dar sunetul lor se estompează sau devine liric.” (Călin Căliman, „Contemporanul”, 1976)