Părerea criticului
Filmele inspirate din fapte reale doar arareori sunt inovatoare, iar Call Jane/Reţeaua Jane categoric nu face excepţie. Ceea ce face acest debut în lungmetraj al scenaristei Phyllis Nagy (nominalizare la Oscarul pentru Cel mai bun scenariu adaptat pentru Carol) este să ne reamintească faptul că, atunci când politicul şi legislaţia rămân în urma vremurilor, societatea găseşte o cale de a-şi rezolva cele mai urgente probleme. Dar ce bine ar fi să nu fie nevoie să calce de partea nefrecventabilă a legii pentru asta...
Suntem la sfârşitul anilor '60, când avortul este ilegal pe aproape întreg teritoriul Statelor Unite, iar în centrul atenţiei este Joy (Elizabeth Banks), o casnică pentru care a doua sarcină ridică probleme grave de sănătate. Într-o scenă bântuitoare (într-un film cu un ton mult mai lejer şi distractiv decât te-ai putea aştepta de la o poveste despre avort), o vedem pe Joy apărând în faţa unui sobor de medici pentru a primi permisiunea să avorteze. Spre stupoarea femeii, toţi aceşti medici sunt mai mult decât ok cu pronosticul că sunt doar 50% şanse ca ea să supravieţuiască sarcinii şi avortul i se refuză. Aflată în impas, eroina trebuie să găsească o soluţie.
Filme ca Reţeaua Jane sunt un duş rece care ne reaminteşte că, nu demult, realităţi care acum ni se par un dat erau complet inaccesibile atunci când părinţii sau bunicii noştri erau tineri. Este ceva absurd şi grotesc ca unei femei să i se refuze avortul, mai ales în condiţiile în care sarcina îi pune viaţa în pericol. Din acest punct de vedere, Reţeaua Jane se înscrie în seria filmelor despre avort (cele mai cunoscute dintre ele, 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile şi Evenimentul au primit două dintre cele mai prestigioase premii ale cinema-ului mondial, Palme d'Or-ul cannez şi Leul de Aur veneţian) şi, într-o perspectivă mai largă, în seria de filme despre iniţiative sociale menite să dea o şansă anumitor comunităţi atunci când politicul refuză să ajute. Să pomenim aici doar Dallas Buyers Club, filmul lui Jean-Marc Vallée despre lupta seropozitivilor din anii '80 de a-şi obţine tratamentele ce le-ar putea prelungi viaţa, şi, mult mai aproape de casă, documentarul lui Claudiu Mitcu Reţeaua, despre un foarte tânăr Vlad Voiculescu făcând "trafic" de citostatice pentru sute şi sute de bolnavi de cancer ignoraţi de sistemul medical din România.
Aceste filme explorează prăpastia dintre decidenţii politici, pentru care imensa majoritate a oamenilor sunt doar cifre în nişte statistici seci, şi cei lăsaţi să cadă printre degetele unor sisteme sociale menite să-i protejeze. Este dătător de speranţă să o vedem pe Joy refuzând să depună armele şi apelând la vestita reţea titulară, un grup de femei aflate în afara legii al cărei unic scop este să dea acces femeilor la un avort făcut în condiţii sigure. Şi povestea nu se termină deloc atunci când Joy scapă de sarcină: o propunere venită din partea Virginiei (Sigourney Weaver), lidera reţelei, o va face pe această casnică a cărei principală provocare zilnică e să-i pregătească cina soţului (Chris Messina) şi fiicei adolescente (Grace Edwards) să se implice într-o mişcare socială ce va da o şansă la controlul asupra propriei vieţi pentru mii şi mii de femei.
Ne-am fi dorit ca premiera acestui film să vină când problema avortului va fi fost de mult eradicată în ţări ca România. Din păcate ea e departe de a fi rezolvată, iar o decizie politică nu este de ajuns. La noi în ţară avortul este legal, dar mii şi mii de medici refuză să facă avorturi, invocând motive religioase sau pur şi simplu o reticenţă pe care mulţi dintre ei nici nu o explică. În acest context, Call Jane este un film mai mult decât binevenit, pentru că prezintă problema ataşant şi cu argumente imposibil de ignorat.
Suntem la sfârşitul anilor '60, când avortul este ilegal pe aproape întreg teritoriul Statelor Unite, iar în centrul atenţiei este Joy (Elizabeth Banks), o casnică pentru care a doua sarcină ridică probleme grave de sănătate. Într-o scenă bântuitoare (într-un film cu un ton mult mai lejer şi distractiv decât te-ai putea aştepta de la o poveste despre avort), o vedem pe Joy apărând în faţa unui sobor de medici pentru a primi permisiunea să avorteze. Spre stupoarea femeii, toţi aceşti medici sunt mai mult decât ok cu pronosticul că sunt doar 50% şanse ca ea să supravieţuiască sarcinii şi avortul i se refuză. Aflată în impas, eroina trebuie să găsească o soluţie.
Filme ca Reţeaua Jane sunt un duş rece care ne reaminteşte că, nu demult, realităţi care acum ni se par un dat erau complet inaccesibile atunci când părinţii sau bunicii noştri erau tineri. Este ceva absurd şi grotesc ca unei femei să i se refuze avortul, mai ales în condiţiile în care sarcina îi pune viaţa în pericol. Din acest punct de vedere, Reţeaua Jane se înscrie în seria filmelor despre avort (cele mai cunoscute dintre ele, 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile şi Evenimentul au primit două dintre cele mai prestigioase premii ale cinema-ului mondial, Palme d'Or-ul cannez şi Leul de Aur veneţian) şi, într-o perspectivă mai largă, în seria de filme despre iniţiative sociale menite să dea o şansă anumitor comunităţi atunci când politicul refuză să ajute. Să pomenim aici doar Dallas Buyers Club, filmul lui Jean-Marc Vallée despre lupta seropozitivilor din anii '80 de a-şi obţine tratamentele ce le-ar putea prelungi viaţa, şi, mult mai aproape de casă, documentarul lui Claudiu Mitcu Reţeaua, despre un foarte tânăr Vlad Voiculescu făcând "trafic" de citostatice pentru sute şi sute de bolnavi de cancer ignoraţi de sistemul medical din România.
Aceste filme explorează prăpastia dintre decidenţii politici, pentru care imensa majoritate a oamenilor sunt doar cifre în nişte statistici seci, şi cei lăsaţi să cadă printre degetele unor sisteme sociale menite să-i protejeze. Este dătător de speranţă să o vedem pe Joy refuzând să depună armele şi apelând la vestita reţea titulară, un grup de femei aflate în afara legii al cărei unic scop este să dea acces femeilor la un avort făcut în condiţii sigure. Şi povestea nu se termină deloc atunci când Joy scapă de sarcină: o propunere venită din partea Virginiei (Sigourney Weaver), lidera reţelei, o va face pe această casnică a cărei principală provocare zilnică e să-i pregătească cina soţului (Chris Messina) şi fiicei adolescente (Grace Edwards) să se implice într-o mişcare socială ce va da o şansă la controlul asupra propriei vieţi pentru mii şi mii de femei.
Ne-am fi dorit ca premiera acestui film să vină când problema avortului va fi fost de mult eradicată în ţări ca România. Din păcate ea e departe de a fi rezolvată, iar o decizie politică nu este de ajuns. La noi în ţară avortul este legal, dar mii şi mii de medici refuză să facă avorturi, invocând motive religioase sau pur şi simplu o reticenţă pe care mulţi dintre ei nici nu o explică. În acest context, Call Jane este un film mai mult decât binevenit, pentru că prezintă problema ataşant şi cu argumente imposibil de ignorat.
