Părerea criticului
Câștigător al Premiului Publicului la Festivalul de Film de la Veneția din 2025, Strada Málaga, în regia lui Maryam Touzani, a reprezentat propunerea Marocului pentru a 98-a ediție a Oscarurilor. Scenariul este scris în colaborare cu Nabil Ayouch - cu care cineasta a lucrat și pentru filmul regizat de acesta, Toți o iubesc pe Touda, cu premiera mondială la Cannes - și urmărește o femeie ce își recapătă autonomia și libertatea la 79 de ani.
Comedia dramatică și romantică se deschide cu un text introductiv ce prezintă contextul istoric al Tangerului: o comunitate de spanioli s-a format acolo în anii ’30, după ce regimul autoritar al lui Franco a început să se contureze. Aflat în nordul Marocului, orașul internațional este despărțit de Spania doar prin Strâmtoarea Gibraltar. Astfel, când Clara (Marta Etura), fiica Mariei Angeles (legendara actriță Carmen Maura), face o vizită de la Madrid după un an de zile, femeia se bucură nespus de mult. Însă fericirea durează puțin timp, pentru că motivul adevărat al apariției neașteptate se dovedește a fi dorința de a vinde casa în care protagonista a locuit toată viața sa. Dar Clara nu e antagonista poveștii, iar situația devine nuanțată, pentru că argumentele ei sunt la fel de valide.
Deși cade de acord inițial, la rugămințile disperate ale fiicei abia divorțate, Maria se hotărăște că șederea la căminul de bătrâni nu i se potrivește, iar de mutat în Spania nici pomeneală, așa că se întoarce în apartamentul pus la vânzare și începe să trăiască din nou. Chiar dacă și până în acel moment se bucura de micile plăceri ale vieții și de rutina ei liniștită, nevoia de bani și dorința de a-și recupera obiectele personale de la anticarul „nesuferit” (Ahmed Boulane) o determină să devină creativă și să experimenteze în afara zonei de confort. Iar atunci când trăiești deschis și spontan, o mulțime de aventuri neașteptate îți pot ieși în cale, inclusiv dragostea și sexualitatea.
Melodia preferată a Mariei, Toda una vida de María Dolores Praderan, reprezintă un leitmotiv al filmului datorită subiectului romantic atins, o odă adusă atât soțului protagonistei, decedat în urmă cu douăzeci de ani, cât și locului de care se simte atât de legată. Cromatica în nuanțe calde reflectă atmosfera primitoare a Tangerului și climatul mediteranean, iar ritmul lent din incipitul filmului se accelerează pe măsură ce Maria își regăsește propria voce și putere de decizie. Umorul se accentuează, de asemenea, odată ce perspectiva femeii asupra situației în care se află scade în dramatism.
Din păcate, în continuare prea puține filme pun reflectorul pe un personaj în vârstă care se redescoperă, singurul exemplu marcant pentru mine fiind Asta-i viața (2020), o altă producție spaniolă, semnată de David Martin de los Santos, cu actrița Petra Martínez în rol principal. Aceste povești sunt necesare pentru că ne fac să empatizăm mai mult cu seniorii, să înțelegem ce înseamnă să îți vezi oamenii dragi stingându-se din viață unul câte unul și să nu îți mai poți folosi corpul ca înainte. Și, de asemenea, ne arată că, indiferent de obstacolele contextuale, bucuria de a trăi nu are vârstă. Ceea ce e un gând reconfortant pentru oricine.
Comedia dramatică și romantică se deschide cu un text introductiv ce prezintă contextul istoric al Tangerului: o comunitate de spanioli s-a format acolo în anii ’30, după ce regimul autoritar al lui Franco a început să se contureze. Aflat în nordul Marocului, orașul internațional este despărțit de Spania doar prin Strâmtoarea Gibraltar. Astfel, când Clara (Marta Etura), fiica Mariei Angeles (legendara actriță Carmen Maura), face o vizită de la Madrid după un an de zile, femeia se bucură nespus de mult. Însă fericirea durează puțin timp, pentru că motivul adevărat al apariției neașteptate se dovedește a fi dorința de a vinde casa în care protagonista a locuit toată viața sa. Dar Clara nu e antagonista poveștii, iar situația devine nuanțată, pentru că argumentele ei sunt la fel de valide.
Deși cade de acord inițial, la rugămințile disperate ale fiicei abia divorțate, Maria se hotărăște că șederea la căminul de bătrâni nu i se potrivește, iar de mutat în Spania nici pomeneală, așa că se întoarce în apartamentul pus la vânzare și începe să trăiască din nou. Chiar dacă și până în acel moment se bucura de micile plăceri ale vieții și de rutina ei liniștită, nevoia de bani și dorința de a-și recupera obiectele personale de la anticarul „nesuferit” (Ahmed Boulane) o determină să devină creativă și să experimenteze în afara zonei de confort. Iar atunci când trăiești deschis și spontan, o mulțime de aventuri neașteptate îți pot ieși în cale, inclusiv dragostea și sexualitatea.
Melodia preferată a Mariei, Toda una vida de María Dolores Praderan, reprezintă un leitmotiv al filmului datorită subiectului romantic atins, o odă adusă atât soțului protagonistei, decedat în urmă cu douăzeci de ani, cât și locului de care se simte atât de legată. Cromatica în nuanțe calde reflectă atmosfera primitoare a Tangerului și climatul mediteranean, iar ritmul lent din incipitul filmului se accelerează pe măsură ce Maria își regăsește propria voce și putere de decizie. Umorul se accentuează, de asemenea, odată ce perspectiva femeii asupra situației în care se află scade în dramatism.
Din păcate, în continuare prea puține filme pun reflectorul pe un personaj în vârstă care se redescoperă, singurul exemplu marcant pentru mine fiind Asta-i viața (2020), o altă producție spaniolă, semnată de David Martin de los Santos, cu actrița Petra Martínez în rol principal. Aceste povești sunt necesare pentru că ne fac să empatizăm mai mult cu seniorii, să înțelegem ce înseamnă să îți vezi oamenii dragi stingându-se din viață unul câte unul și să nu îți mai poți folosi corpul ca înainte. Și, de asemenea, ne arată că, indiferent de obstacolele contextuale, bucuria de a trăi nu are vârstă. Ceea ce e un gând reconfortant pentru oricine.
