Părerea criticului
„Candyman” (2021): ai curaj să îi spui numele?
Spune-i numele de cinci ori în fața oglinzii și vei muri.
Atunci când legenda urbană a ucigașului Candyman e invocată, spiritul răzbunător cu un cârlig în locul mâinii își face apariția și se lasă cu sânge. Dar cine și, mai ales, de ce ar încerca așa ceva?
Nașterea unei legende
În filmul original din 1992 al lui Bernard Rose, adaptat după o povestire scurtă scrisă de Clive Barker, o studentă care își scrie teza de absolvire despre legende urbane devine interesată de potențialul acestui mit al lui Candyman, apărut în cartierul-ghetou Cabrini Green din Chicago. Legenda spune că fiul unui sclav de la sfârșitul secolului al XIX-lea ajunsese un pictor popular printre albii bogați, dar când a fost chemat să îi picteze portretul fiicei unui astfel de bogătaș de care a avut neșansa să se îndrăgostească, artistul a fost asasinat cu un sadism specific sudului sălbatic KKK.
Iar de la această moarte prea familiară și până la Candyman, n-a lipsit decât instinctul oamenilor de a mitologiza și de a scorni tot felul de povești de groază. De a aduce morții printre vii, invocându-i ca pe niște fantome răzbunătoare. Așa cum i se întâmplă și studentei albe și blonde care trece pragul ghetoului Cabrini Green și își pune obsesiv viața în pericol pentru savoarea acestui mit, pentru a afla cât mai multe și pentru a scrie o lucrare de nota zece. Și, mai ales, pentru a striga de cinci ori în fața oglinzii „Candyman...” ca să se asigure că mitul e real.
Povestea continuă
Recenta continuare a poveștii, apărută de ieri în cinematografe, merită cu vârf și îndesat o ieșire la film. Genericul de început e printre cele mai bune pe care le-am văzut vreodată: ca și când am privi dintr-o mașină aflată în deplasare, zgârie norii din Chicago priviți de sus în jos se pierd într-o ceață densă și tot orașul devine abstract. O priveliște plăcută și, totodată, sinistră.
Povestea îl urmărește pe Anthony McCoy, un pictor cam prea musculos ca să mai fi stat închis în atelier în ultima vreme, dar pe care cumplita legendă îl inspiră să picteze o serie de lucrări macabre. În paralel, noua lui obsesie îl îndepărtează din ce în ce mai mult de partenera lui, directoarea galeriei de artă în care încep să îi fie expuși toți dracii din lume.
Pe măsură ce artistul se apropie de sursa durerii, tot mediul artistic, împreună cu toate excentricitățile și superficialitățile lui, dispar. În locul lor apare celebrul cârlig ucigaș. Și niște bomboane.
În timp ce legenda e evocată noaptea, la o băută între prieteni, povestea originală ne e amintită printr-o superbă animație gotică minimalistă. La o formulă similară de recapitulare se recurge și în „Nevasta lui Frankenstein” din 1935, considerat în istoria cinemaului drept singurul sequel mai bun ca originalul. Noul Candyman nu e neapărat mai bun, personajele n-au profunzimea și dinamica din prima parte, dar cele două părți compun o poveste bine închegată. Iar noul Candyman e un spectacol cinematografic foarte eye candy. Imaginea, atmosfera și toate picanteriile regizorale sunt abil ținute în mână de către Nia DaCosta.
Scenariul e scris în colaborare cu scenaristul-regizor-comedian Jordan Peele. Dacă nu îi știți popularul canal de sketch-uri de pe youtube, „Key and Peele”, poate că i-ați văzut horror-urile „Get Out” sau „Noi (Us)”. Peele adoptă o puternică postură antirasistă, însă o face dintr-o perspectivă comic-macabră, ceea ce l-a făcut eligibil pentru acest proiect. Conflictul rasial (cu tot cu segregaționismul și cu brutalitatea poliției care încă ne bântuie) erau deja prezente în „Candyman” din povestirea scurtă a lui Clive Barker, „The Forbidden”.
Cine e Candyman?
Povestea e, așadar, despre acea parte din noi care caută instinctiv să pună toată răutatea în cârca unui personaj malefic, despre acel strigăt după antagoniștii necesari, precum Candyman, care să ne absolve de păcate.
Nu întâmplător, în filmul original din 1992, studenta vizitată de Candyman se trezește mereu cu câte o persoană omorâtă lângă ea, aparent înscenată, fiindcă e mereu găsită cu arma în mână la locul faptei. Degeaba își strigă insistent nevinovăția, încercând să îi convingă pe ceilalți de adevăratul făptaș nevăzut.
Cam ca alterego-ul Tyler Durden din „Fight Club” sau ca Bob din „Twin Peaks”, există un Candyman în fiecare dintre noi. Care spintecă în stânga și în dreapta, dar ne dă și ceva dulce.
Cu alte cuvinte, avem de a face cu o poveste de groază care chiar explorează cotloanele întunecate ale naturii umane și nu își propune doar să ne sperie.
Cât despre sfârtecătorul „Candyman”, pare că ne va revizita într-un viitor sequel. Să vedem de câte ori îi rostim numele.
„Candyman” (2021), acum în cinematografe!
Spune-i numele de cinci ori în fața oglinzii și vei muri.
Atunci când legenda urbană a ucigașului Candyman e invocată, spiritul răzbunător cu un cârlig în locul mâinii își face apariția și se lasă cu sânge. Dar cine și, mai ales, de ce ar încerca așa ceva?
Nașterea unei legende
În filmul original din 1992 al lui Bernard Rose, adaptat după o povestire scurtă scrisă de Clive Barker, o studentă care își scrie teza de absolvire despre legende urbane devine interesată de potențialul acestui mit al lui Candyman, apărut în cartierul-ghetou Cabrini Green din Chicago. Legenda spune că fiul unui sclav de la sfârșitul secolului al XIX-lea ajunsese un pictor popular printre albii bogați, dar când a fost chemat să îi picteze portretul fiicei unui astfel de bogătaș de care a avut neșansa să se îndrăgostească, artistul a fost asasinat cu un sadism specific sudului sălbatic KKK.
Iar de la această moarte prea familiară și până la Candyman, n-a lipsit decât instinctul oamenilor de a mitologiza și de a scorni tot felul de povești de groază. De a aduce morții printre vii, invocându-i ca pe niște fantome răzbunătoare. Așa cum i se întâmplă și studentei albe și blonde care trece pragul ghetoului Cabrini Green și își pune obsesiv viața în pericol pentru savoarea acestui mit, pentru a afla cât mai multe și pentru a scrie o lucrare de nota zece. Și, mai ales, pentru a striga de cinci ori în fața oglinzii „Candyman...” ca să se asigure că mitul e real.
Povestea continuă
Recenta continuare a poveștii, apărută de ieri în cinematografe, merită cu vârf și îndesat o ieșire la film. Genericul de început e printre cele mai bune pe care le-am văzut vreodată: ca și când am privi dintr-o mașină aflată în deplasare, zgârie norii din Chicago priviți de sus în jos se pierd într-o ceață densă și tot orașul devine abstract. O priveliște plăcută și, totodată, sinistră.
Povestea îl urmărește pe Anthony McCoy, un pictor cam prea musculos ca să mai fi stat închis în atelier în ultima vreme, dar pe care cumplita legendă îl inspiră să picteze o serie de lucrări macabre. În paralel, noua lui obsesie îl îndepărtează din ce în ce mai mult de partenera lui, directoarea galeriei de artă în care încep să îi fie expuși toți dracii din lume.
Pe măsură ce artistul se apropie de sursa durerii, tot mediul artistic, împreună cu toate excentricitățile și superficialitățile lui, dispar. În locul lor apare celebrul cârlig ucigaș. Și niște bomboane.
În timp ce legenda e evocată noaptea, la o băută între prieteni, povestea originală ne e amintită printr-o superbă animație gotică minimalistă. La o formulă similară de recapitulare se recurge și în „Nevasta lui Frankenstein” din 1935, considerat în istoria cinemaului drept singurul sequel mai bun ca originalul. Noul Candyman nu e neapărat mai bun, personajele n-au profunzimea și dinamica din prima parte, dar cele două părți compun o poveste bine închegată. Iar noul Candyman e un spectacol cinematografic foarte eye candy. Imaginea, atmosfera și toate picanteriile regizorale sunt abil ținute în mână de către Nia DaCosta.
Scenariul e scris în colaborare cu scenaristul-regizor-comedian Jordan Peele. Dacă nu îi știți popularul canal de sketch-uri de pe youtube, „Key and Peele”, poate că i-ați văzut horror-urile „Get Out” sau „Noi (Us)”. Peele adoptă o puternică postură antirasistă, însă o face dintr-o perspectivă comic-macabră, ceea ce l-a făcut eligibil pentru acest proiect. Conflictul rasial (cu tot cu segregaționismul și cu brutalitatea poliției care încă ne bântuie) erau deja prezente în „Candyman” din povestirea scurtă a lui Clive Barker, „The Forbidden”.
Cine e Candyman?
Povestea e, așadar, despre acea parte din noi care caută instinctiv să pună toată răutatea în cârca unui personaj malefic, despre acel strigăt după antagoniștii necesari, precum Candyman, care să ne absolve de păcate.
Nu întâmplător, în filmul original din 1992, studenta vizitată de Candyman se trezește mereu cu câte o persoană omorâtă lângă ea, aparent înscenată, fiindcă e mereu găsită cu arma în mână la locul faptei. Degeaba își strigă insistent nevinovăția, încercând să îi convingă pe ceilalți de adevăratul făptaș nevăzut.
Cam ca alterego-ul Tyler Durden din „Fight Club” sau ca Bob din „Twin Peaks”, există un Candyman în fiecare dintre noi. Care spintecă în stânga și în dreapta, dar ne dă și ceva dulce.
Cu alte cuvinte, avem de a face cu o poveste de groază care chiar explorează cotloanele întunecate ale naturii umane și nu își propune doar să ne sperie.
Cât despre sfârtecătorul „Candyman”, pare că ne va revizita într-un viitor sequel. Să vedem de câte ori îi rostim numele.
„Candyman” (2021), acum în cinematografe!
