Părerea criticului
Canibal, filmul spaniol cu actriţa româncă Olimpia Melinte în dublu rol (şi nominalizată la Premiile Goya pentru „Revelaţia anului”), rulează la cinema interzis spectatorilor sub 18 ani.
O scenă orchestrată de regizorul aflat relativ la debut, Manuel Martín Cuenca, şi de către directorul de imagine Pau Esteve Birba, este definitorie pentru mesajul filmului. Protagonistul, jucat de actorul Antonio de la Torre (Volver, Balada triste de trompeta), înaintează pe un hol întunecat spre o cameră inundată de lumină. Acesta este şi parcursul personajului principal, canibalul din titlu, cunoscut în Granada ca cel mai bun croitor, un om aparent paşnic, integrat social, dar cu un chip împietrit, de pe care nu poţi citi nimic. Acest demon cu chip de om „iese la lumină”, datorită dragostei Ninei (Olimpa Melinte). Filmul este adaptarea romanului Caribal, al lui Humberto Arenal.
Chipul împietrit al lui de la Torre şi faptul că scenariştii refuză să creeze un background personajului Carlos, despre care nu aflăm de ce a devenit canibal, lasă într-o aură de mister acest bărbat, până la finalul thriller-ului. Chiar regizorul Manuel Martín Cuenca nu filmează chipul taciturnului său protagonist în momentele cheie, pentru că ştie, probabil, că nu va scoate de la el nicio reacţie. Dar spectatorul va fi frustrat să nu vadă, de exemplu, mimica lui de la Torre când acesta deschide uşa, iar în prag apare - la o zi de la dispariţia Alexandrei - o tânără identică (despre care aflăm ulterior că este Nina). Regizorul preferă să îşi aşeze camera în lateralul personajului, oferindu-ne doar un profil.
Imaginea este, poate, cea mai mare împlinire a filmului. Picturală. Pau Esteve Birba mizează pe dramatismul clarobscurului în multe dintre scenele filmului, imageria semănând cu pânzele lui Caravaggio şi Rembrandt. Una dintre cele mai frumoase sub acest aspect secvenţe coincide şi cu momentul culminant al filmului: în cabană, chipul Olimpiei Melinte este luminat de focul din şemineu, restul încăperii fiind întunecat. Cum spuneam, imaginea are frumuseţea unei picturi.
O scenă orchestrată de regizorul aflat relativ la debut, Manuel Martín Cuenca, şi de către directorul de imagine Pau Esteve Birba, este definitorie pentru mesajul filmului. Protagonistul, jucat de actorul Antonio de la Torre (Volver, Balada triste de trompeta), înaintează pe un hol întunecat spre o cameră inundată de lumină. Acesta este şi parcursul personajului principal, canibalul din titlu, cunoscut în Granada ca cel mai bun croitor, un om aparent paşnic, integrat social, dar cu un chip împietrit, de pe care nu poţi citi nimic. Acest demon cu chip de om „iese la lumină”, datorită dragostei Ninei (Olimpa Melinte). Filmul este adaptarea romanului Caribal, al lui Humberto Arenal.
Chipul împietrit al lui de la Torre şi faptul că scenariştii refuză să creeze un background personajului Carlos, despre care nu aflăm de ce a devenit canibal, lasă într-o aură de mister acest bărbat, până la finalul thriller-ului. Chiar regizorul Manuel Martín Cuenca nu filmează chipul taciturnului său protagonist în momentele cheie, pentru că ştie, probabil, că nu va scoate de la el nicio reacţie. Dar spectatorul va fi frustrat să nu vadă, de exemplu, mimica lui de la Torre când acesta deschide uşa, iar în prag apare - la o zi de la dispariţia Alexandrei - o tânără identică (despre care aflăm ulterior că este Nina). Regizorul preferă să îşi aşeze camera în lateralul personajului, oferindu-ne doar un profil.
Imaginea este, poate, cea mai mare împlinire a filmului. Picturală. Pau Esteve Birba mizează pe dramatismul clarobscurului în multe dintre scenele filmului, imageria semănând cu pânzele lui Caravaggio şi Rembrandt. Una dintre cele mai frumoase sub acest aspect secvenţe coincide şi cu momentul culminant al filmului: în cabană, chipul Olimpiei Melinte este luminat de focul din şemineu, restul încăperii fiind întunecat. Cum spuneam, imaginea are frumuseţea unei picturi.
