Ecranizare a romanului omonim al lui Roger Vercel, laureat cu premiul Goncourt în 1934, „Capitaine Conan” prezintă o serie de evenimente puțin cunoscute de la sfârșitul Primului Război Mondial: implicarea corpului expediționar francez în operațiunile militare postbelice după încheierea Armistițiului de la Compiègne. Un lucru de interes pentru cinefilii români îl reprezintă desfășurarea unei mari părți a acțiunii pe teritoriul României.
Filmul reconstituie atmosfera confuză și violentă din timpul războiului, insistând pe încercările dificile de readaptare a foștilor combatanți la rigorile vieții civile. Ceea ce este eroism în timp de război devine infracțiune în timp de pace așa că soldații căpitanului Conan (care au săvârșit numeroase acte de eroism pe front) iau contact direct cu justiția militară, neînțelegând din ce motiv sunt condamnați în prezent pentru fapte pentru care fuseseră decorați nu demult. Societatea care i-a împins să ucidă începe brusc să se rușineze cu ei, cum s-a întâmplat de atâtea ori în istorie. Poți oare să-i mai transformi în meseriași, în funcționari și în oameni de afaceri onești pe cei care au privit ceas de ceas moartea în ochi? Nu, cum nici câinii care au învățat să muște și să sfâșie nu vor deveni vreodată vegetarieni.
Imaginea căpitanului Conan, creată pe ecran cu multă vigoare de Philippe Torreton, va rămâne în memoria cinefililor ca un simbol al războinicului rămas fără luptă, al eroului constrâns să ducă o existență banală și prozaică. Un războinic medieval rătăcit în zilele noastre, nevoit să supraviețuiască într-o societate ipocrită care te folosește și apoi te abandonează. Vi-l puteți imagina pe cel care băga spaima în nemți în postura de vânzător de nasturi și de ață de cusut? Nu. Conan fără luptă nu mai este Conan, iar așa s-ar putea explica de ce Norbert nu-l mai recunoaște în acel final trist, dar atât de previzibil. Nota mea: 7,5.
Filmul reconstituie atmosfera confuză și violentă din timpul războiului, insistând pe încercările dificile de readaptare a foștilor combatanți la rigorile vieții civile. Ceea ce este eroism în timp de război devine infracțiune în timp de pace așa că soldații căpitanului Conan (care au săvârșit numeroase acte de eroism pe front) iau contact direct cu justiția militară, neînțelegând din ce motiv sunt condamnați în prezent pentru fapte pentru care fuseseră decorați nu demult. Societatea care i-a împins să ucidă începe brusc să se rușineze cu ei, cum s-a întâmplat de atâtea ori în istorie. Poți oare să-i mai transformi în meseriași, în funcționari și în oameni de afaceri onești pe cei care au privit ceas de ceas moartea în ochi? Nu, cum nici câinii care au învățat să muște și să sfâșie nu vor deveni vreodată vegetarieni.
Imaginea căpitanului Conan, creată pe ecran cu multă vigoare de Philippe Torreton, va rămâne în memoria cinefililor ca un simbol al războinicului rămas fără luptă, al eroului constrâns să ducă o existență banală și prozaică. Un războinic medieval rătăcit în zilele noastre, nevoit să supraviețuiască într-o societate ipocrită care te folosește și apoi te abandonează. Vi-l puteți imagina pe cel care băga spaima în nemți în postura de vânzător de nasturi și de ață de cusut? Nu. Conan fără luptă nu mai este Conan, iar așa s-ar putea explica de ce Norbert nu-l mai recunoaște în acel final trist, dar atât de previzibil. Nota mea: 7,5.