Părerea criticului
Despre Coşmarul American - "Capitalism: A Love Story"
O lecţie şi pentru români!
Motto:
"Tot ce spunea propaganda comunistă despre socialism era fals. Tot ce spunea despre capitalism era adevărat." - Nikita Mihalkov
Deşi sunt dezamăgit de afilierea lui Mihalkov pe lângă Putin şi noile ambiţii imperiale ruseşti, trebuie să recunosc că-i respect consecvenţa - spunea el, la Bucureşti în 2007: "Nu mi-am ars carnetul de partid aşa cum au făcut-o atâţia alţii numai fiindcă acum se poate..." Ar fi multe de discutat despre acest geniu al cinematografiei secolului trecut şi simpatiile sale politice, dar în cazul de faţă cel mai adecvat se aplică afirmaţia din motto - care, însă, ne duce la o întrebare de fond: ce-i aia "capitalism"?
Filmul lui Michael Moore îi răspunde - iar frumuseţea e că partea cu adevărat importantă şi creatoare a definiţiei e involuntară: reiese pur şi simplu din rigoarea demonstraţiei.
Imediat după "Fahrenheit 9/11", Moore s-a pregătit pentru un fel de continuare directă, axată pe analiza mai aprofundată a colapsului democratic şi recrudescenţei dictaturii financiare din S.U.A. Previzibila realegere a lui Bush al II-lea l-a determinat să-şi orienteze proiectul mai mult spre realităţile Americii corporatiste, până la criza economică din septembrie, 2008, şi lovitura de stat a mogulilor de pe Wall Street, care au dus la definirea filmului mai ales în funcţie de acele evenimente şi semnificaţiile lor majore.
Structural, filmul ar părea să semene (amăgitoare impresie) cu celebra cacealma "Mondo Cane" (1962-32), de Paolo Cavara şi Gualtiero Jacopetti, prin faptul că glosează continuu şi rapid, aproape fără să-ţi dea timp să răsufli, peste nenumărate mostre ale abuzurilor, manipulărilor, ilegalităţilor, fraudelor, violărilor constituţionale şi încălcării drepturilor omului din Statele Unite, pe fondul sonor al unui comentariu captivant. Dar, cum spuneam, iluzia se dezintegrează la o privire mai atentă - căci, spre deosebire de colecţia de exotisme juxtapuse şi atât (ba chiar, multe dintre ele fictive) din primul exemplu, aici demonstraţia urmăreşte o documentare solidă şi o logică ireproşabilă, pe care nici chiar accentele de un tezism aproape extremist al autorului nu reuşesc să le submineze. În continuare, orice demers analitic al filmului ar fi nevoit să transceandă spre domeniile tot mai specializate ale economiei, politicii, dreptului şi ştiinţelor sociale în general - aşa că mă voi mulţumi să rezum doar succint: periplul lui Moore prin degringolada din ce în ce mai halucinantă a fostului paradis iluzoriu de dincolo de Atlantic porneşte de la o introducere bazată pe comparaţia cu societatea romană decadentă de acum două mii de ani, trece fluent în zona practicii generalizate de a evacua abuziv din case proprietarii căzuţi victime fraudelor bancare, se extinde într-o panoramă sintetică peste întregul sistem (voi cita doar cel mai şocant exemplu: obiceiul corporaţiilor de a încheia contracte de asigurare pe numele salariaţilor, fără ştirea acestora, astfel încât la moartea lor să încaseze sume grase - de care, evident, familiile habar n-au, necum să mai şi beneficieze!), ajunge la vârfurile nomenklaturii de pe Wall Street şi relaţiile venale ale acesteia cu Congresul şi Casa Albă, atingând punctul culminant prin spolierea bugetului naţional de acea fabuloasă "bailout" extorcată în toamna lui 2008 de către magnaţi cu complicitatea Camerei Reprezentanţilor şi a Congresului, pentru a încheia într-o notă militantă, acuzând vehement mafiile corporatiste şi sistemul politic şi încurajând nesupunerea civică şi alte forme de rezistenţă şi revoltă activă - totul, pe parcursul a o sută douăzeci şi şapte de minute care se urmăresc cu sufletul la gură, mai palpitant decât cel mai nebunesc thriller.
Desigur, Moore e Moore, unic în felul lui rebel şi neortodox de a aborda problema - dar nu-mi pot reprima o asemănare cu curentul actual al documentarului românesc, şi mai ales cu Alexandru Solomon, care-şi construieşte aproape similar două dintre filme: "Război pe calea undelor / Cold Waves" şi, în special, riguros-haoticul "Apocalipsa după şoferi". Corespondenţa dintre scenariul impecabil de coerent şi bogăţia prolixă a imaginilor creează tensiuni rareori întâlnite în genurile de non-fiction - cu atât mai mult cu cât relaţia se mariază cu acel echilibru specific moorian între umor şi gravitate. Fiţi siguri că veţi râde în hohote la acest film, fie datorită scăpărătoarelor efecte de montaj (exemplu: momentul accederii la putere a lui Ronald Reagan, însoţit de o imagine-document a militantelor feministe manifestând în Washington D.C., căreia îi urmează "soluţia problemei": Reagan, într-un rol din tinereţe, cârpind straşnic o altă actriţă), fie când veţi vedea cum însuşi Michael Moore, devenit "actor civic", se ia la harţă, în faţa sediilor, cu rechinii din finanţe sau guvizii de la poartă, înconjoară băncile şi bursa cu bandă galbenă de delimitare a câmpului infracţional, şi strigă prin portavoce să iasă toţi din clădire cu mâinile sus. Nici nu e de mirare că până şi premiera din Detroit a devenit un veritabil happening: a reuşit s-o organizeze în edificiul General Motors (firmă demascată virulent în film), unde s-au dat indicaţii preţioase să i se interzică accesul - abia într-un târziu reuşind să intre, fără presă şi echipă de filmare. Ce distanţă imensă dintre acest stil de autoimplicare auctorială, şi bulibăşeala narcisist-abulică a lui Kusturica din al său "Maradona" - culmea, tot un documentar propagandistic de extremă stângăi, dar fanatic şi tălâmb, spre deosebire de inteligenţa incisivă din cazul de faţă. Pe dedesubtul amuzamentului, însă, se strecoară fiori reci, dat fiind că realităţile expuse sunt imediate, zguduitoare şi de o periculozitate extremă. Desigur, ştiam de mult că aiureala cu "American Way" era doar un stunt mediatic - pe de o parte, în comparaţie cu iadul comunist şi sistemul criminal sovietic, idealizarea naivă devenea de-a dreptul legitimă; pe de altă parte, până în urmă cu zece ani, maşinăria încă mai funcţiona acceptabil, cu tot cu simulacrul de democraţie (n-am să uit cuvintele profetice ale C.T.P.-ului, la un talk-show imediat ulterior lui 11 septembrie, când i-a ieşit pe gură porumbelul: "S.U.A. n-au renunţat la democraţie - au renunţat la mimarea democraţiei"). Totuşi, era greu de imaginat până unde mergea banditismul de stat, iar diversele aventuri nesăbuite şi abuzuri flagrante din ultimul deceniu (Afganistan, Irak, Abu-Ghraib, Guantanamo, etc.) au înlăturat tot mai mult capacul vidanjei - însă abia "Capitalism: A Love Story" profilează pentru prima dată, cu adevărat, spectrul unei lumi subjugate de Coşmarul American. Abia acum vedem că, pe lângă musulmanii torturaţi fizic şi psihic în cadrul pracitcii de rendition, (vezi şi filmul de-acum trei ani al lui Gavin Hood), înşişi cetăţenii loiali şi cu respect faţă de lege, trăitori pe teritoriul S.U.A., sunt supuşi unui val tot mai larg şi mai antiuman de samavolnicii - cum afirmă un intervievat: "În S.U.A., clasa mijlocie dispare cu repeziciune." Cine nu reuşeşte să acceadă printre oligarhi (adică imensa majoritate a populaţiei) glisează spre deposedare şi cele mai degrdante tratamente - tulburătoare secvenţa live în care o familie aruncată în stradă de executorii unei bănci specializate în inginerii financiare de tip Caritas e silită să-şi ardă mobila, "pentru a preda casa curată şi în stare de folosinţă". Cel puţin în ceea ce ne priveşte pe noi, e clar că toţi Patricii şi Felicşii noştri, Oprişenii, Ţiriacii, Vânturile şi Sechelariii noştri, ar fi mici copii pe lângă Corleonii de la Bursă, G.M., Goldman, Nestlé, McDonald's, K.F.C. şi... - ajunge să vezi cadrul animat cu lista tuturor corporaţiilor implicate într-o anumită schemă, că te cutremuri. Aici se situează una dintre principalele valenţe ale demersului lui Moore - aceea de avertisment dintre cele mai serioase. Nu putem decât să mulţumim lui Dumnezeu că noile conjuncturi au frânat cât de cât procesul expansionist al aşa-zisei "globalizări", c-am fi ajuns curând să plângem după Gulag, Canal şi Ceaşcă (toţi, nu doar câţiva nostalgici năuci).
Pe de altă parte, Moore adoptă şi o atitudine mobilizatoare pragmatică, propunând soluţii de tot felul - de la rezistenţa fizică, până la reformele juridice şi legale. Una dintre cele mai semnificative secvenţe este cea a pseudo-"testamentului politic" al lui Franklin Delano Roosevelt (care, orice s-ar zice, a avut grijă de poporul lui - păcat numai c-a făcut-o cu preţul unei politici internaţionale criminale şi dezastruoase), unde se postula o revizuire a Constituţiei S.U.A. în acord cu realităţile secolului trecut şi, mai ales, cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (menţionată de americani doar la nivel discursiv şi demagogic, dar lipsită de orice aplicare legislativă concretă pe plan intern). Sub acest aspect, Moore atenţionează că Japonia, ba chiar şi Uniunea Europeană, cu toate racilele şi corupţia ei, stau mult mai bine (în treacăt fie zis, valul de evacuări abuzive pe care le girează statul român, şi cu care de trei ani încoace se luptă şi semnatarul acestor rânduri, s-ar putea reduce drastic dacă cetăţenii ar avea măcar câteva noţiuni elementare de drept constituţional şi european, şi ar şti ce şanse mari au în faţa C.E.D.O. de la Strasbourg). Iar manifestul final al lui Michael Moore insistă, din nou, pentru instaurarea unui sistem democratic în Statele Unite. (Evident, democraţia nu e şi nici nu va fi vreodată soluţia tuturor bolilor sociale, după cum nici aplicabilă în orice condiţii nu poate fi - dar cel puţin în contextul abordat aici, se află la mare necesitate.)
Ceea ce ne duce, dincolo de rolul de avertisment şi virtuţile militante ale filmului, şi la sensul său central - cel analitic.
Am fost şi am rămas un adversar al noţiunii de "capitalism", atât aşa cum am învăţat-o iniţial la şcoală, sub comunişti (ca "exploatare a omului de către om", reaua tuturor relelor), cât şi cum eronat a ajuns să fie definită după 1989, prin bascularea în extrema opusă (drept "cel mai bun dintre toate sistemele posibile" - însuşi Bush jr. apare în film debitând perla asta). Michael Moore, cu vederile sale accentuate de stânga (unii acuzându-l chiar de "comunism" - şi e relevantă existenţa în film a unei secvenţe unde autorul, citând litania demagogică a unor agitatori republicani pro-capitalişti ca atare, precizează: "mai are puţin şi va suna identic cu celălalt -ism" - aşa că nota bene celor dispuşi să se repeadă!), înfierează cu mânie aproape proletară regimul astfel definit, declarându-l repetat şi insistent "criminal, amoral, inuman, depravat", etc. Atât faptele, cât şi înţelegerea lor logică, îi dau dreptate - dar surpriza survine din zona analizei, şi anume: urmărindu-i cu atenţie filmul şi reflectând temeinic la sensurile lui, ajungem să ne dăm seama că sistemul în culpă nu e nicidecum "capitalismul" aşa cum îl înţelegeam; sau, mai bine zis, noţiunea de capitalism are o aplicare sensibil diferită. Şi anume: într-adevăr, ne-am obişnuit să confundăm "capitalismul" cu ceea ce cunoaştem ca "economie de piaţă", "democraţie", etc. Numai că, din cele arătate până acum, reiese destul de clar că eticheta respectivă aparţine mult mai adecvat deraierii oricărui sistem democratic al economiei de piaţă spre dictatura corporatistă - cam la fel cum comunismul e devierea criminală a socialismului; mai pe scurt, capitalismul e extrema unei societăţi de dreapta altminteri legitimă şi democratică, e boala (de mult cronicizată) a sistemului. Iar soluţia nu stă, Doamne fereşte, în "revoluţii" care să readucă cealaltă boală, şi mai incurabilă şi letală, ci în reformarea din interior. Nu e nici uşoară, nici comodă, nici raşpidă, nici măcar cu sorţi siguri de izbândă - dar este singura cale.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
14 ianuarie, 2004
h. 22:15-24:15
O lecţie şi pentru români!
Motto:
"Tot ce spunea propaganda comunistă despre socialism era fals. Tot ce spunea despre capitalism era adevărat." - Nikita Mihalkov
Deşi sunt dezamăgit de afilierea lui Mihalkov pe lângă Putin şi noile ambiţii imperiale ruseşti, trebuie să recunosc că-i respect consecvenţa - spunea el, la Bucureşti în 2007: "Nu mi-am ars carnetul de partid aşa cum au făcut-o atâţia alţii numai fiindcă acum se poate..." Ar fi multe de discutat despre acest geniu al cinematografiei secolului trecut şi simpatiile sale politice, dar în cazul de faţă cel mai adecvat se aplică afirmaţia din motto - care, însă, ne duce la o întrebare de fond: ce-i aia "capitalism"?
Filmul lui Michael Moore îi răspunde - iar frumuseţea e că partea cu adevărat importantă şi creatoare a definiţiei e involuntară: reiese pur şi simplu din rigoarea demonstraţiei.
Imediat după "Fahrenheit 9/11", Moore s-a pregătit pentru un fel de continuare directă, axată pe analiza mai aprofundată a colapsului democratic şi recrudescenţei dictaturii financiare din S.U.A. Previzibila realegere a lui Bush al II-lea l-a determinat să-şi orienteze proiectul mai mult spre realităţile Americii corporatiste, până la criza economică din septembrie, 2008, şi lovitura de stat a mogulilor de pe Wall Street, care au dus la definirea filmului mai ales în funcţie de acele evenimente şi semnificaţiile lor majore.
Structural, filmul ar părea să semene (amăgitoare impresie) cu celebra cacealma "Mondo Cane" (1962-32), de Paolo Cavara şi Gualtiero Jacopetti, prin faptul că glosează continuu şi rapid, aproape fără să-ţi dea timp să răsufli, peste nenumărate mostre ale abuzurilor, manipulărilor, ilegalităţilor, fraudelor, violărilor constituţionale şi încălcării drepturilor omului din Statele Unite, pe fondul sonor al unui comentariu captivant. Dar, cum spuneam, iluzia se dezintegrează la o privire mai atentă - căci, spre deosebire de colecţia de exotisme juxtapuse şi atât (ba chiar, multe dintre ele fictive) din primul exemplu, aici demonstraţia urmăreşte o documentare solidă şi o logică ireproşabilă, pe care nici chiar accentele de un tezism aproape extremist al autorului nu reuşesc să le submineze. În continuare, orice demers analitic al filmului ar fi nevoit să transceandă spre domeniile tot mai specializate ale economiei, politicii, dreptului şi ştiinţelor sociale în general - aşa că mă voi mulţumi să rezum doar succint: periplul lui Moore prin degringolada din ce în ce mai halucinantă a fostului paradis iluzoriu de dincolo de Atlantic porneşte de la o introducere bazată pe comparaţia cu societatea romană decadentă de acum două mii de ani, trece fluent în zona practicii generalizate de a evacua abuziv din case proprietarii căzuţi victime fraudelor bancare, se extinde într-o panoramă sintetică peste întregul sistem (voi cita doar cel mai şocant exemplu: obiceiul corporaţiilor de a încheia contracte de asigurare pe numele salariaţilor, fără ştirea acestora, astfel încât la moartea lor să încaseze sume grase - de care, evident, familiile habar n-au, necum să mai şi beneficieze!), ajunge la vârfurile nomenklaturii de pe Wall Street şi relaţiile venale ale acesteia cu Congresul şi Casa Albă, atingând punctul culminant prin spolierea bugetului naţional de acea fabuloasă "bailout" extorcată în toamna lui 2008 de către magnaţi cu complicitatea Camerei Reprezentanţilor şi a Congresului, pentru a încheia într-o notă militantă, acuzând vehement mafiile corporatiste şi sistemul politic şi încurajând nesupunerea civică şi alte forme de rezistenţă şi revoltă activă - totul, pe parcursul a o sută douăzeci şi şapte de minute care se urmăresc cu sufletul la gură, mai palpitant decât cel mai nebunesc thriller.
Desigur, Moore e Moore, unic în felul lui rebel şi neortodox de a aborda problema - dar nu-mi pot reprima o asemănare cu curentul actual al documentarului românesc, şi mai ales cu Alexandru Solomon, care-şi construieşte aproape similar două dintre filme: "Război pe calea undelor / Cold Waves" şi, în special, riguros-haoticul "Apocalipsa după şoferi". Corespondenţa dintre scenariul impecabil de coerent şi bogăţia prolixă a imaginilor creează tensiuni rareori întâlnite în genurile de non-fiction - cu atât mai mult cu cât relaţia se mariază cu acel echilibru specific moorian între umor şi gravitate. Fiţi siguri că veţi râde în hohote la acest film, fie datorită scăpărătoarelor efecte de montaj (exemplu: momentul accederii la putere a lui Ronald Reagan, însoţit de o imagine-document a militantelor feministe manifestând în Washington D.C., căreia îi urmează "soluţia problemei": Reagan, într-un rol din tinereţe, cârpind straşnic o altă actriţă), fie când veţi vedea cum însuşi Michael Moore, devenit "actor civic", se ia la harţă, în faţa sediilor, cu rechinii din finanţe sau guvizii de la poartă, înconjoară băncile şi bursa cu bandă galbenă de delimitare a câmpului infracţional, şi strigă prin portavoce să iasă toţi din clădire cu mâinile sus. Nici nu e de mirare că până şi premiera din Detroit a devenit un veritabil happening: a reuşit s-o organizeze în edificiul General Motors (firmă demascată virulent în film), unde s-au dat indicaţii preţioase să i se interzică accesul - abia într-un târziu reuşind să intre, fără presă şi echipă de filmare. Ce distanţă imensă dintre acest stil de autoimplicare auctorială, şi bulibăşeala narcisist-abulică a lui Kusturica din al său "Maradona" - culmea, tot un documentar propagandistic de extremă stângăi, dar fanatic şi tălâmb, spre deosebire de inteligenţa incisivă din cazul de faţă. Pe dedesubtul amuzamentului, însă, se strecoară fiori reci, dat fiind că realităţile expuse sunt imediate, zguduitoare şi de o periculozitate extremă. Desigur, ştiam de mult că aiureala cu "American Way" era doar un stunt mediatic - pe de o parte, în comparaţie cu iadul comunist şi sistemul criminal sovietic, idealizarea naivă devenea de-a dreptul legitimă; pe de altă parte, până în urmă cu zece ani, maşinăria încă mai funcţiona acceptabil, cu tot cu simulacrul de democraţie (n-am să uit cuvintele profetice ale C.T.P.-ului, la un talk-show imediat ulterior lui 11 septembrie, când i-a ieşit pe gură porumbelul: "S.U.A. n-au renunţat la democraţie - au renunţat la mimarea democraţiei"). Totuşi, era greu de imaginat până unde mergea banditismul de stat, iar diversele aventuri nesăbuite şi abuzuri flagrante din ultimul deceniu (Afganistan, Irak, Abu-Ghraib, Guantanamo, etc.) au înlăturat tot mai mult capacul vidanjei - însă abia "Capitalism: A Love Story" profilează pentru prima dată, cu adevărat, spectrul unei lumi subjugate de Coşmarul American. Abia acum vedem că, pe lângă musulmanii torturaţi fizic şi psihic în cadrul pracitcii de rendition, (vezi şi filmul de-acum trei ani al lui Gavin Hood), înşişi cetăţenii loiali şi cu respect faţă de lege, trăitori pe teritoriul S.U.A., sunt supuşi unui val tot mai larg şi mai antiuman de samavolnicii - cum afirmă un intervievat: "În S.U.A., clasa mijlocie dispare cu repeziciune." Cine nu reuşeşte să acceadă printre oligarhi (adică imensa majoritate a populaţiei) glisează spre deposedare şi cele mai degrdante tratamente - tulburătoare secvenţa live în care o familie aruncată în stradă de executorii unei bănci specializate în inginerii financiare de tip Caritas e silită să-şi ardă mobila, "pentru a preda casa curată şi în stare de folosinţă". Cel puţin în ceea ce ne priveşte pe noi, e clar că toţi Patricii şi Felicşii noştri, Oprişenii, Ţiriacii, Vânturile şi Sechelariii noştri, ar fi mici copii pe lângă Corleonii de la Bursă, G.M., Goldman, Nestlé, McDonald's, K.F.C. şi... - ajunge să vezi cadrul animat cu lista tuturor corporaţiilor implicate într-o anumită schemă, că te cutremuri. Aici se situează una dintre principalele valenţe ale demersului lui Moore - aceea de avertisment dintre cele mai serioase. Nu putem decât să mulţumim lui Dumnezeu că noile conjuncturi au frânat cât de cât procesul expansionist al aşa-zisei "globalizări", c-am fi ajuns curând să plângem după Gulag, Canal şi Ceaşcă (toţi, nu doar câţiva nostalgici năuci).
Pe de altă parte, Moore adoptă şi o atitudine mobilizatoare pragmatică, propunând soluţii de tot felul - de la rezistenţa fizică, până la reformele juridice şi legale. Una dintre cele mai semnificative secvenţe este cea a pseudo-"testamentului politic" al lui Franklin Delano Roosevelt (care, orice s-ar zice, a avut grijă de poporul lui - păcat numai c-a făcut-o cu preţul unei politici internaţionale criminale şi dezastruoase), unde se postula o revizuire a Constituţiei S.U.A. în acord cu realităţile secolului trecut şi, mai ales, cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (menţionată de americani doar la nivel discursiv şi demagogic, dar lipsită de orice aplicare legislativă concretă pe plan intern). Sub acest aspect, Moore atenţionează că Japonia, ba chiar şi Uniunea Europeană, cu toate racilele şi corupţia ei, stau mult mai bine (în treacăt fie zis, valul de evacuări abuzive pe care le girează statul român, şi cu care de trei ani încoace se luptă şi semnatarul acestor rânduri, s-ar putea reduce drastic dacă cetăţenii ar avea măcar câteva noţiuni elementare de drept constituţional şi european, şi ar şti ce şanse mari au în faţa C.E.D.O. de la Strasbourg). Iar manifestul final al lui Michael Moore insistă, din nou, pentru instaurarea unui sistem democratic în Statele Unite. (Evident, democraţia nu e şi nici nu va fi vreodată soluţia tuturor bolilor sociale, după cum nici aplicabilă în orice condiţii nu poate fi - dar cel puţin în contextul abordat aici, se află la mare necesitate.)
Ceea ce ne duce, dincolo de rolul de avertisment şi virtuţile militante ale filmului, şi la sensul său central - cel analitic.
Am fost şi am rămas un adversar al noţiunii de "capitalism", atât aşa cum am învăţat-o iniţial la şcoală, sub comunişti (ca "exploatare a omului de către om", reaua tuturor relelor), cât şi cum eronat a ajuns să fie definită după 1989, prin bascularea în extrema opusă (drept "cel mai bun dintre toate sistemele posibile" - însuşi Bush jr. apare în film debitând perla asta). Michael Moore, cu vederile sale accentuate de stânga (unii acuzându-l chiar de "comunism" - şi e relevantă existenţa în film a unei secvenţe unde autorul, citând litania demagogică a unor agitatori republicani pro-capitalişti ca atare, precizează: "mai are puţin şi va suna identic cu celălalt -ism" - aşa că nota bene celor dispuşi să se repeadă!), înfierează cu mânie aproape proletară regimul astfel definit, declarându-l repetat şi insistent "criminal, amoral, inuman, depravat", etc. Atât faptele, cât şi înţelegerea lor logică, îi dau dreptate - dar surpriza survine din zona analizei, şi anume: urmărindu-i cu atenţie filmul şi reflectând temeinic la sensurile lui, ajungem să ne dăm seama că sistemul în culpă nu e nicidecum "capitalismul" aşa cum îl înţelegeam; sau, mai bine zis, noţiunea de capitalism are o aplicare sensibil diferită. Şi anume: într-adevăr, ne-am obişnuit să confundăm "capitalismul" cu ceea ce cunoaştem ca "economie de piaţă", "democraţie", etc. Numai că, din cele arătate până acum, reiese destul de clar că eticheta respectivă aparţine mult mai adecvat deraierii oricărui sistem democratic al economiei de piaţă spre dictatura corporatistă - cam la fel cum comunismul e devierea criminală a socialismului; mai pe scurt, capitalismul e extrema unei societăţi de dreapta altminteri legitimă şi democratică, e boala (de mult cronicizată) a sistemului. Iar soluţia nu stă, Doamne fereşte, în "revoluţii" care să readucă cealaltă boală, şi mai incurabilă şi letală, ci în reformarea din interior. Nu e nici uşoară, nici comodă, nici raşpidă, nici măcar cu sorţi siguri de izbândă - dar este singura cale.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
14 ianuarie, 2004
h. 22:15-24:15
