Părerea criticului
Din 31 octombrie, când se celebrează Halloween-ul, și până pe 30 noiembrie, de Sfântul Andrei, când românii pun și ei în practică ritualuri și tradiții ce sunt menite să țină spiritele rele și strigoii la distanță de gospodăriile lor, suntem atrași în cinematografe și pe platformele de streaming de filme horror. O raritate pe marile noastre ecrane este horrorul românesc Capra cu trei iezi, cu Maia Morgenstern și Marius Bodochi în rolurile principale, iezii fiind jucați de copiii din comuna Malul cu flori, unde au avut loc filmările.
Filmul este o raritate pentru că e prima ecranizare după povestea omonimă a lui Ion Creangă și pentru că genul este atât de slab reprezentat în cinematografia românească. Cum în noaptea de 29 spre 30 noiembrie, se zice că lupii se adună, iar Sf. Andrei împarte pradă pentru iarnă care începe fiecărui lup, iată că - în horrorul tânărului actor, regizor şi scenarist Victor Canache - capra va împărți bucate lupului ce i-a omorât iezii, masa aceasta fiind și ultima cu care se va ospăta răufăcătorul.
Focul, aburul și fumul sunt laitmotive ale filmului. Focul deschide și închide filmul, fumul cheamă lupul de peste dealuri, iar aburul fierbinte e personaj în două scene ce dau fiori. Sunetul este, de asemenea, personaj în film, unul care îți face pielea de găină.
Fiori dă și o scenă ce reiterează un moment de mare cruzime din povestea lui Creangă, asupra căreia trebuie să îi avertizăm pe părinții care vor veni la cinema să vadă filmul. Recitiți povestea, iar când veți ajunge la momentul din film în care iezii o pățesc, închideți ochii, nu e o priveliște pe care să o vedeți prea des nici măcar în cele mai înfricoșătoare horror-uri. Din fericire, Victor Canache filmează de la distanță scena, cruțând oarecum privitorul.
Numai personajul Maiei Morgenstern vede clar ce e la fereastra casei, iar cum își jelește actrița iezii, nu știu cine ar mai putea-o face în film.
Dacă este să aduc în discuție memoria afectivă, Maia Morgenstern mi-a rămas în suflet pentru o scena din The Passion of the Christ (2004), în care are o reacție mișcătoare atunci când personajul Iisus copil aleargă și cade (filmul se difuzează pe canalul AMC duminică, 6 noiembrie, de la ora 22). Emoția de atunci a fost, ca o madlenă proustiană, readusă la suprafață de scena din filmul de acum, în care femeia își plânge „iezii”.
Tropi ai genului horror sunt la tot pasul - pădurea care vuiește ori șoptește ori fluieră, străinul ce apare ca din pământ în vârful dealului, aburul, casa izolată, sânge pe pereți, coșmarul. Totuși, filmul suferă datorită acțiunii previzibile: știm de la grădiniță ce se va întâmpla în poveste, și cu iezii caprei, și cu lupul cel rău care va sfârși la fel de sângeros. Regizorul a rămas credincios poveștii copilăriei și nu a improvizat deloc pe marginea ei.
Pe de altă parte, e de apreciat că horror-ul explorează o lume tradițională, neglijată de filmul românesc contemporan, dar reală pentru românul de la sat de odinioară: un întreg univers de strigoi, pricolici și alte ființe magice, care erau prezente acum niște sute de ani în imaginarul colectiv ne așteptam să țâșnească pe ecran de mână cu lupul cel rău. Deși oarecum sugerate, ne așteptam ca acestea să fie mai prezente în film. Sperieturile din film vorbesc despre necunoscut, despre sălbăticie; dar filmul putea să se dezvolte mai mult: speram ca o întreagă lume supranaturală să crească în jurul casuței izolate a „caprei cu iezi”, la orizontul căreia nu se vede nicio altă așezare omenească.
Deși poate nu asta a fost intenția, filmul reușește să recreeze o lume primitivă, una în vena romanului Baltagul, de pe când civilizația rurală, în formele ei primitive, era un subiect de inspirație. Acum un timp, această civilizație era privită cu interes și evocată în mai multe forme de cultură, cu toate că azi este privită ca depășită și implicit ignorată. În această lume, arhaică, se spuneau povești la gura sobei, multe cu ființe mitologice, pentru că oamenii acestei lumi credeau în ele. Și în această lume, poveștile de groază aveau un rol esențial.
Filmul este o raritate pentru că e prima ecranizare după povestea omonimă a lui Ion Creangă și pentru că genul este atât de slab reprezentat în cinematografia românească. Cum în noaptea de 29 spre 30 noiembrie, se zice că lupii se adună, iar Sf. Andrei împarte pradă pentru iarnă care începe fiecărui lup, iată că - în horrorul tânărului actor, regizor şi scenarist Victor Canache - capra va împărți bucate lupului ce i-a omorât iezii, masa aceasta fiind și ultima cu care se va ospăta răufăcătorul.
Focul, aburul și fumul sunt laitmotive ale filmului. Focul deschide și închide filmul, fumul cheamă lupul de peste dealuri, iar aburul fierbinte e personaj în două scene ce dau fiori. Sunetul este, de asemenea, personaj în film, unul care îți face pielea de găină.
Fiori dă și o scenă ce reiterează un moment de mare cruzime din povestea lui Creangă, asupra căreia trebuie să îi avertizăm pe părinții care vor veni la cinema să vadă filmul. Recitiți povestea, iar când veți ajunge la momentul din film în care iezii o pățesc, închideți ochii, nu e o priveliște pe care să o vedeți prea des nici măcar în cele mai înfricoșătoare horror-uri. Din fericire, Victor Canache filmează de la distanță scena, cruțând oarecum privitorul.
Numai personajul Maiei Morgenstern vede clar ce e la fereastra casei, iar cum își jelește actrița iezii, nu știu cine ar mai putea-o face în film.
Dacă este să aduc în discuție memoria afectivă, Maia Morgenstern mi-a rămas în suflet pentru o scena din The Passion of the Christ (2004), în care are o reacție mișcătoare atunci când personajul Iisus copil aleargă și cade (filmul se difuzează pe canalul AMC duminică, 6 noiembrie, de la ora 22). Emoția de atunci a fost, ca o madlenă proustiană, readusă la suprafață de scena din filmul de acum, în care femeia își plânge „iezii”.
Tropi ai genului horror sunt la tot pasul - pădurea care vuiește ori șoptește ori fluieră, străinul ce apare ca din pământ în vârful dealului, aburul, casa izolată, sânge pe pereți, coșmarul. Totuși, filmul suferă datorită acțiunii previzibile: știm de la grădiniță ce se va întâmpla în poveste, și cu iezii caprei, și cu lupul cel rău care va sfârși la fel de sângeros. Regizorul a rămas credincios poveștii copilăriei și nu a improvizat deloc pe marginea ei.
Pe de altă parte, e de apreciat că horror-ul explorează o lume tradițională, neglijată de filmul românesc contemporan, dar reală pentru românul de la sat de odinioară: un întreg univers de strigoi, pricolici și alte ființe magice, care erau prezente acum niște sute de ani în imaginarul colectiv ne așteptam să țâșnească pe ecran de mână cu lupul cel rău. Deși oarecum sugerate, ne așteptam ca acestea să fie mai prezente în film. Sperieturile din film vorbesc despre necunoscut, despre sălbăticie; dar filmul putea să se dezvolte mai mult: speram ca o întreagă lume supranaturală să crească în jurul casuței izolate a „caprei cu iezi”, la orizontul căreia nu se vede nicio altă așezare omenească.
Deși poate nu asta a fost intenția, filmul reușește să recreeze o lume primitivă, una în vena romanului Baltagul, de pe când civilizația rurală, în formele ei primitive, era un subiect de inspirație. Acum un timp, această civilizație era privită cu interes și evocată în mai multe forme de cultură, cu toate că azi este privită ca depășită și implicit ignorată. În această lume, arhaică, se spuneau povești la gura sobei, multe cu ființe mitologice, pentru că oamenii acestei lumi credeau în ele. Și în această lume, poveștile de groază aveau un rol esențial.
