Părerea criticului
Este dificil de găsit un aspect pozitiv al invaziei ruse în Ucraina, dar acesta ar putea fi mai marea vizibilitate şi relevanţă pe care o aduce pentru Carbon, debutul în lungmetraj al regizorului moldovean Ion Borş deja prezent în cinematografele din România. Carbon ne poartă într-un torid august 1992, când Republica Moldova se pregăteşte să celebreze un an de la declararea independenţei de Uniunea Sovietică, provocându-ne să ne întrebăm ce s-a schimbat în cele trei decenii scurse de atunci.
Eroul este Dima (Dumitru Roman), un tânăr tractorist care aude la televizor că soldaţii care participă la Războiul din Transnistria vor primi un apartament în Chişinău după terminarea acestuia. Dima contemplă ideea de o cere de soţie pe iubita lui, Ileana (Adriana Bâtcă), iar promisiunea acelui apartament sigur vor creşte şansele unui "da", prin urmare tânărul îşi imploră cel mai bun amic, Vasea (Ion Vântu), să-l ducă pe front. Descoperirea unui cadavru carbonizat va deturna toate planurile celor doi eroi, aruncându-i într-o cursă absurdă pentru a descoperi identitatea celui mort şi pentru a-l îngropa creştineşte.
Scenariul scris de Mariana Starciuc aruncă o privire caldă asupra unei societăţi cutremurate din temelii şi care priveşte spre viitor cu poate mai multă speranţă decât trebuie. Este un timp când noul se presupune că înlocuieşte vechiul şi când oportuniştii au cale liberă să-şi împlinească visurile. Decizia lui Dima şi Vasea de a-şi îndeplini obligaţiile creştineşti faţă de cel mort îi va expune unui lung şir de interacţiuni absurde cu puternicii zilei şi locului, obligându-i iar şi iar să iasă din zona de confort şi momindu-i cu ispita resemnării în faţa unei lumi potrivnice.
Pentru mulţi dintre spectatorii români ai filmului, Războiul din Transnistria este o pagină din cartea de istorie, dar pentru Moldova este încă o rană deschisă. Marele merit al lui Carbon, care se bazează pe experienţele de pe front ale tatălui regizorului, este că populează această pagină cu feţe, fapte şi decizii, explorând esenţa districtivă a oricărui conflict armat şi haosul provocat de acesta. Da, Carbon încearcă la fiecare pas să amuze, dar devine treptat un râsu' plânsu' şi un eficient manifest anti-război.
Dacă ar fi să-i reproşăm ceva filmului este încăpăţânarea cu care bifează fel de fel de interacţiuni menite să provoace râsul, dar şi să facă o radiografie a Moldovei de atunci. Pe ecran se perindă rând pe rând politicieni imorali, soldaţi plictisiţi, agenţi KGB, oameni de afaceri veroşi, plus o întreagă pleiadă de "bugetari", precum doctoriţa lipsită de empatie, poliţistul leneş şi preotul hapsân. Printre atâţia oameni fără inimă şi fără minte, umanitatea lui Dima şi Vasea stăluceşte ca un far, reamintind de vechea vorbă "omul sfinţeşte locul"...
Carbon este fără îndoială un film necesar şi dintr-un alt punct de vedere. Colecţia sa de abuzuri, incompetenţă şi haos ne îndeamnă să contemplăm ce s-a schimbat în ultimele trei decenii. Ce s-ar întâmpla azi dacă un cadavru carbonizat ar fi descoperit la o margine de sat din Republica Moldova? Şi-ar face poliţistul treaba? Dar medicul legist? Dar preotul? Mai e nevoie de un Dima şi un Vasea ca cel mort să aibă parte de un tratament demn? Sunt întrebări la care cu greu am putea da un răspuns...
Eroul este Dima (Dumitru Roman), un tânăr tractorist care aude la televizor că soldaţii care participă la Războiul din Transnistria vor primi un apartament în Chişinău după terminarea acestuia. Dima contemplă ideea de o cere de soţie pe iubita lui, Ileana (Adriana Bâtcă), iar promisiunea acelui apartament sigur vor creşte şansele unui "da", prin urmare tânărul îşi imploră cel mai bun amic, Vasea (Ion Vântu), să-l ducă pe front. Descoperirea unui cadavru carbonizat va deturna toate planurile celor doi eroi, aruncându-i într-o cursă absurdă pentru a descoperi identitatea celui mort şi pentru a-l îngropa creştineşte.
Scenariul scris de Mariana Starciuc aruncă o privire caldă asupra unei societăţi cutremurate din temelii şi care priveşte spre viitor cu poate mai multă speranţă decât trebuie. Este un timp când noul se presupune că înlocuieşte vechiul şi când oportuniştii au cale liberă să-şi împlinească visurile. Decizia lui Dima şi Vasea de a-şi îndeplini obligaţiile creştineşti faţă de cel mort îi va expune unui lung şir de interacţiuni absurde cu puternicii zilei şi locului, obligându-i iar şi iar să iasă din zona de confort şi momindu-i cu ispita resemnării în faţa unei lumi potrivnice.
Pentru mulţi dintre spectatorii români ai filmului, Războiul din Transnistria este o pagină din cartea de istorie, dar pentru Moldova este încă o rană deschisă. Marele merit al lui Carbon, care se bazează pe experienţele de pe front ale tatălui regizorului, este că populează această pagină cu feţe, fapte şi decizii, explorând esenţa districtivă a oricărui conflict armat şi haosul provocat de acesta. Da, Carbon încearcă la fiecare pas să amuze, dar devine treptat un râsu' plânsu' şi un eficient manifest anti-război.
Dacă ar fi să-i reproşăm ceva filmului este încăpăţânarea cu care bifează fel de fel de interacţiuni menite să provoace râsul, dar şi să facă o radiografie a Moldovei de atunci. Pe ecran se perindă rând pe rând politicieni imorali, soldaţi plictisiţi, agenţi KGB, oameni de afaceri veroşi, plus o întreagă pleiadă de "bugetari", precum doctoriţa lipsită de empatie, poliţistul leneş şi preotul hapsân. Printre atâţia oameni fără inimă şi fără minte, umanitatea lui Dima şi Vasea stăluceşte ca un far, reamintind de vechea vorbă "omul sfinţeşte locul"...
Carbon este fără îndoială un film necesar şi dintr-un alt punct de vedere. Colecţia sa de abuzuri, incompetenţă şi haos ne îndeamnă să contemplăm ce s-a schimbat în ultimele trei decenii. Ce s-ar întâmpla azi dacă un cadavru carbonizat ar fi descoperit la o margine de sat din Republica Moldova? Şi-ar face poliţistul treaba? Dar medicul legist? Dar preotul? Mai e nevoie de un Dima şi un Vasea ca cel mort să aibă parte de un tratament demn? Sunt întrebări la care cu greu am putea da un răspuns...
