Eu nu pricep un singur lucru. Inteleg ca producatorii vor sa prezinte o opera intr-o maniera mai putin obisnuita decat cea clasica, dar la ce foloseste tehnologia 3D?
blackredcat69
pe 08 Martie 2011 13:29
Aceasta productie este destul de stranie pentru privitor. Ea nu se adreseaza direct publicului obisnuit al salilor de cinema, care sunt prea putin familiarizati cu spectacolul de opera, ci mai mult iubitorilor acestuia din urma, putin familiarizati cu ultimele "trenduri" in materie de filme. Tehnologia 3D este aplicata in filmarea unui spectacol obisnuit de opera, filmat pe o scena - de mare prestigiu, in paranteza fiind spus. Efectul dorit este de a apropia si mai mult publicul de spectacol, dar reusita este una partiala. Efectele 3D nu abunda si sunt in parte minimizate de desele schimbari de cadru, care mai mult ametesc si deruteaza, decat sa sublinieze complexitatea spectacolului.
Regizoral este o reusita absoluta - construit in coordonate clasice, spectacolul se remarca prin finetea si complexitatea detaliilor, printr-o dinamica sustinuta, in care sunt implicati solistii, corul, dansatorii, figuranti nenumarati. Jocul actoricesc este natural, subtil, detaliat, foarte adecvat. Nimic nu e lasat la voia intamplarii, spectacolul avand o deosebita logica si coerenta dramatica, lucru mai rar intalnit pe scena. Solistii sunt alesi, probabil, mai mult pe criterii vizual-estetice dcat muzicale.
Daca in plan vizual sunt putine lucruri ce pot fi reprosate si asta tine mai mult de unele detalii insuficient cizelate, in plan muzical - lucrul esential de fapt pentru iubitorul de opera - lucrurile stau putin diferit. Corul si orchestra raspund bine dirijorului, dar conceptia generala mi s-a parut greoaie si lipsita de finete, de rafinament, exceland mai ales in detalii exterioare si aprofundand prea putin complexitatea unei muzici de o mare bogatie, insuficient valorificata. Multiple taieturi din partitura [nu stiu daca au fost alese de regizoare sau de dirijor, mai probabil de prima] determina o pierdere din materialul muzical. Adecvarea stilistica e redusa si conceptia generala se apropie prea putin de ceea ce a fost gandit initial ca "opéra comique", dar merge in traditia reprezentarii oarecum veriste a operei. Vocal, solistii sunt de calitate, dar neomogeni. Se detaseaza interpreta titulara, Christine Rice, a carei voce reda in mod miraculos nenumaratele fatete ale personajului si personalitatii, in tonuri subtile si variate; dictia excelenta si cunoasterea stilului o fac una din cele mai redutabile interprete ale acestui rol ale ultimilor ani. Experienta in muzica baroca si clasica se vede in pasajele de virtuozitate, superb rezolvate, cu eleganta si aplomb, fara nici o dificultate. Tenorul Bryan Hymel are o voce cu timbru intunecat, baritonal, cu o emisie putin inchisa, cu o dictie acceptabila [dar atat]; o frazare eleganta, o buna sustinere a vocii si a respiratiei, excelent control tonal, omogenitate intre registre, cu grave solide, mediu sonor si acute superb construite - un si-bemol in piano incununeaza finalul ariei dupa o fraza aproape interminabila: efectul e devastator. Soprana Maija Kovalevska [Micaëla] isi construieste personajul mai putin ca o fata inocenta si modesta si mai mult ca una care isi descopera propria sexualitate, un fel de Carmen in devenire; vocal este mai apropiata de Butterfly sau Mimi. Baritonul Aris Argiris [Escamillo] face o impresie destul de palida, atat vocal cat si scenic; nu e dezagreabil, dar nici satisfacator. Rolurile mici sunt in general bine sustinute, mult mai bine in partea feminina, unde se detaseaza Elena Xanthoudakis [Frasquita].
Nota generala e sustinuta mai ales de planul vizual, fara insa a fi o dezamagire majora in cel muzical. Recomandat si celor care inca nu au descoperit mirajul operei dar sunt dornici sa o faca.
cosminlipsa
pe 24 Februarie 2011 04:08
Nu stiu ce sa cred. Nici nu pare a fi film, mai degraba o piesa de opereta. Intradevar e celebra opera 'Carmen', dar nu cred ca a iesit ceva interesant. Cred ca e o combinatie proasta.
Regizoral este o reusita absoluta - construit in coordonate clasice, spectacolul se remarca prin finetea si complexitatea detaliilor, printr-o dinamica sustinuta, in care sunt implicati solistii, corul, dansatorii, figuranti nenumarati. Jocul actoricesc este natural, subtil, detaliat, foarte adecvat. Nimic nu e lasat la voia intamplarii, spectacolul avand o deosebita logica si coerenta dramatica, lucru mai rar intalnit pe scena. Solistii sunt alesi, probabil, mai mult pe criterii vizual-estetice dcat muzicale.
Daca in plan vizual sunt putine lucruri ce pot fi reprosate si asta tine mai mult de unele detalii insuficient cizelate, in plan muzical - lucrul esential de fapt pentru iubitorul de opera - lucrurile stau putin diferit. Corul si orchestra raspund bine dirijorului, dar conceptia generala mi s-a parut greoaie si lipsita de finete, de rafinament, exceland mai ales in detalii exterioare si aprofundand prea putin complexitatea unei muzici de o mare bogatie, insuficient valorificata. Multiple taieturi din partitura [nu stiu daca au fost alese de regizoare sau de dirijor, mai probabil de prima] determina o pierdere din materialul muzical. Adecvarea stilistica e redusa si conceptia generala se apropie prea putin de ceea ce a fost gandit initial ca "opéra comique", dar merge in traditia reprezentarii oarecum veriste a operei. Vocal, solistii sunt de calitate, dar neomogeni. Se detaseaza interpreta titulara, Christine Rice, a carei voce reda in mod miraculos nenumaratele fatete ale personajului si personalitatii, in tonuri subtile si variate; dictia excelenta si cunoasterea stilului o fac una din cele mai redutabile interprete ale acestui rol ale ultimilor ani. Experienta in muzica baroca si clasica se vede in pasajele de virtuozitate, superb rezolvate, cu eleganta si aplomb, fara nici o dificultate. Tenorul Bryan Hymel are o voce cu timbru intunecat, baritonal, cu o emisie putin inchisa, cu o dictie acceptabila [dar atat]; o frazare eleganta, o buna sustinere a vocii si a respiratiei, excelent control tonal, omogenitate intre registre, cu grave solide, mediu sonor si acute superb construite - un si-bemol in piano incununeaza finalul ariei dupa o fraza aproape interminabila: efectul e devastator. Soprana Maija Kovalevska [Micaëla] isi construieste personajul mai putin ca o fata inocenta si modesta si mai mult ca una care isi descopera propria sexualitate, un fel de Carmen in devenire; vocal este mai apropiata de Butterfly sau Mimi. Baritonul Aris Argiris [Escamillo] face o impresie destul de palida, atat vocal cat si scenic; nu e dezagreabil, dar nici satisfacator. Rolurile mici sunt in general bine sustinute, mult mai bine in partea feminina, unde se detaseaza Elena Xanthoudakis [Frasquita].
Nota generala e sustinuta mai ales de planul vizual, fara insa a fi o dezamagire majora in cel muzical. Recomandat si celor care inca nu au descoperit mirajul operei dar sunt dornici sa o faca.