Părerea criticului
Puriştii vor strâmba din nas la Carrie, dar este cert că o ecranizare fidelă după un roman publicat cu mai bine de o jumătate de secol în urmă nu-şi avea rostul. Mike Flanagan, cunoscut pentru seriale horror precum Midnight Mass şi The Haunting of Hill House, dă dovadă de fler în această actualizare drastică, dar care este în esenţă tot o poveste despre ce se întâmplă când inocenţa dă piept cu cruzimea.
Ca şi romanul, serialul îţi spune de la bun început că totul se va sfârşi în haos şi măcel, dar vechea vorbă cu destinaţia mai puţin importantă decât călătoria în sine chiar se verifică aici: crescută în izolare de mama habotnică, Carrie (Summer H. Howell, care are 22 de ani, dar arată de 15) este catapultată în societate când tatăl ei moare pe neaşteptate. Cu totul inocentă şi doritoare să se integreze la liceu, fata are parte de un şoc cumplit când îi vine ciclul în vestiar, iar colegele încep să arunce în ea cu tampoane igienice în timp ce o filmează cum urlă de groază, convinsă că e pe moarte.
Este doar începutul unui calvar pentru Carrie, care se trezeşte arătată cu degetul de un cont pe Instagram plin de memeuri umilitoare pentru ea, dar şi pentru alţi elevi şi chiar profesori. Stresul zilnic şi interacţiunile cu mama dominatoare (o excelentă Samantha Sloyan) o fac pe Carrie să-şi folosească tot mai des puterile telekinetice, singurul element care distanţează acest serial de alte producţii despre bullying precum 13 Reasons Why şi Adolescence.
De fapt, Carrie este în esenţă un serial despre adolescenţă şi modul cum tinerii sunt şlefuiţi de interacţiunile cu cei din jur, elementele horror căzând practic în subsidiar. Flanagan le foloseşte pentru că trebuie, dar este categoric mai interesat de ceea ce ar putea împinge un adolescent închis în sine să recurgă la acte extreme. Desigur, aici e vorba de un serial supranatural, dar putem pune uşor semnul egal între Carrie şi cazurile tragice care îşi fac adesea apariţia în programele de ştiri: execuţii ale colegilor cu o armă de foc, sinucideri sau "doar" un telefon la numărul de urgenţă pentru a ameninţa că în liceu a fost pusă o bombă.
O ambiţie lăudabilă a poveştii este să exploreze până unde pot merge părinţii atunci când simt că le-au fost nedreptăţiţi copiii, adesea ajungând ei înşişi să-i rănească. Mai toate scrierile horror ale lui King pornesc de la o premisă familiară, dar dusă la un cu totul alt nivel: nu mai avem o casă bântuită, ci un întreg hotel (The Shining) şi în loc de un vampir solitar un întreg orăşel cotropit de vampiri (Salem's Lot). Ceea ce în Carrie pare a fi un caz de bullying sfârşeşte prin a acapara întreaga comunitate, iar deznodământul familiar, de altfel tratat de-a dreptul fugitiv de Flanagan, este doar cireaşa de pe tort.
Totuşi, fanii romanului vor fi de-a dreptul enervaţi de schimbările drastice ale lui Margaret White, mama eroinei. În ciuda interpretării ireproşabile a lui Sloyan, este complet neverosimil modul cum aceasta se transformă dintr-o casnică deconectată de lume într-o expertă în folosirea reţelelor de socializare. Dacă în roman Margaret se tânguia că "But sin never dies. Sin never dies!" (Dar păcatul nu piere niciodată. Păcatul nu piere niciodată!), acum Flanagan îi pune în gură replici precum "We have to shape the narrative" (Trebuie să controlăm narativul), în cea mai supărătoare abatere de la original.
Carrie câştigă puncte prin sincronizarea cu universul extins al scrierilor lui King şi, în ciuda unui punct categoric pus la final, lasă loc pentru un al doilea sezon cu o premisă care are toate şansele să stârnească curiozitatea spectatorilor. Este această premisă "împrumutată" dintr-o altă celebră serie horror cu expansiuni succesive? Este, dar chiar vrem să ştim ce urmează...
Ca şi romanul, serialul îţi spune de la bun început că totul se va sfârşi în haos şi măcel, dar vechea vorbă cu destinaţia mai puţin importantă decât călătoria în sine chiar se verifică aici: crescută în izolare de mama habotnică, Carrie (Summer H. Howell, care are 22 de ani, dar arată de 15) este catapultată în societate când tatăl ei moare pe neaşteptate. Cu totul inocentă şi doritoare să se integreze la liceu, fata are parte de un şoc cumplit când îi vine ciclul în vestiar, iar colegele încep să arunce în ea cu tampoane igienice în timp ce o filmează cum urlă de groază, convinsă că e pe moarte.
Este doar începutul unui calvar pentru Carrie, care se trezeşte arătată cu degetul de un cont pe Instagram plin de memeuri umilitoare pentru ea, dar şi pentru alţi elevi şi chiar profesori. Stresul zilnic şi interacţiunile cu mama dominatoare (o excelentă Samantha Sloyan) o fac pe Carrie să-şi folosească tot mai des puterile telekinetice, singurul element care distanţează acest serial de alte producţii despre bullying precum 13 Reasons Why şi Adolescence.
De fapt, Carrie este în esenţă un serial despre adolescenţă şi modul cum tinerii sunt şlefuiţi de interacţiunile cu cei din jur, elementele horror căzând practic în subsidiar. Flanagan le foloseşte pentru că trebuie, dar este categoric mai interesat de ceea ce ar putea împinge un adolescent închis în sine să recurgă la acte extreme. Desigur, aici e vorba de un serial supranatural, dar putem pune uşor semnul egal între Carrie şi cazurile tragice care îşi fac adesea apariţia în programele de ştiri: execuţii ale colegilor cu o armă de foc, sinucideri sau "doar" un telefon la numărul de urgenţă pentru a ameninţa că în liceu a fost pusă o bombă.
O ambiţie lăudabilă a poveştii este să exploreze până unde pot merge părinţii atunci când simt că le-au fost nedreptăţiţi copiii, adesea ajungând ei înşişi să-i rănească. Mai toate scrierile horror ale lui King pornesc de la o premisă familiară, dar dusă la un cu totul alt nivel: nu mai avem o casă bântuită, ci un întreg hotel (The Shining) şi în loc de un vampir solitar un întreg orăşel cotropit de vampiri (Salem's Lot). Ceea ce în Carrie pare a fi un caz de bullying sfârşeşte prin a acapara întreaga comunitate, iar deznodământul familiar, de altfel tratat de-a dreptul fugitiv de Flanagan, este doar cireaşa de pe tort.
Totuşi, fanii romanului vor fi de-a dreptul enervaţi de schimbările drastice ale lui Margaret White, mama eroinei. În ciuda interpretării ireproşabile a lui Sloyan, este complet neverosimil modul cum aceasta se transformă dintr-o casnică deconectată de lume într-o expertă în folosirea reţelelor de socializare. Dacă în roman Margaret se tânguia că "But sin never dies. Sin never dies!" (Dar păcatul nu piere niciodată. Păcatul nu piere niciodată!), acum Flanagan îi pune în gură replici precum "We have to shape the narrative" (Trebuie să controlăm narativul), în cea mai supărătoare abatere de la original.
Carrie câştigă puncte prin sincronizarea cu universul extins al scrierilor lui King şi, în ciuda unui punct categoric pus la final, lasă loc pentru un al doilea sezon cu o premisă care are toate şansele să stârnească curiozitatea spectatorilor. Este această premisă "împrumutată" dintr-o altă celebră serie horror cu expansiuni succesive? Este, dar chiar vrem să ştim ce urmează...
