Părerea criticului
Perplexant
Nu sunt sigur c-au scris pe ceva...
Păi.
Coşmarul a început încă din foyer. Intru şi-l văd pe Nic Cara de vorbă cu un nene. Nu mă cunoştea, iar mie-mi părea vag cunoscut. Oricum, mă duc la Nic şi-l întreb: "Nic, ai văzut cumva dac-a venit Gloria?" La care nenea d-a'lătúri îşi dă ochii peste cap şi hăhăie spre bagdadie: "Gloria, ooohhh, Gloooriaaa...!" I mean, ca să ai o ieşire din-asta apropo de nişte persoane pe care nu le ştii nici măcar din auzite, cum trebuie să fii - mai tembel decât mârlan, sau viţăvercea?
Nu peste mult, începe chestia. Se suie împricinaţii pe scenă - şi... surprise, surprise! Vorbitorul introductiv nu era altul decât amicul glorios-urlător - cu care prilej mi-am amintit şi de unde-l ştiam: Ion Bogdan Lefter. Pasă-mi-te, la fel ca la "Dincolo de America", unde-a fost luat cu arcanul Alex Ştefănescu să vorbească prostii în luminile rampei, acuma măgăreaţa a căzut pe distanţatorul-dintre-urechi al sus-numitului.
Şi sus-numitul şi-a făcut datoria, bătând câmpii vreun sfert de oră cu tot atâta coerenţă ca mine dac-aş fi vorbit despre ciclul ouător al pinguinilor din Mozambic. Printre platitudinile debitate, cam două s-au reţint: că spre deosebire de filmele "minimaliste" cu "mizerabilismul" lor - adică avem şi vocabular, şi orientare, tăticu'! - Marius Theodor Barna adoptă o viziune mult mai complexă, în acest film apărând cam toate zonele societăţii româneşti, de la copiii străzii la politicieni - vorba românului: ce să-ţi povestesc! A zis-o de vreo trei ori, dacă nu patru - ca să-i iasă minutele.
Şi a mai scos o perlă: cică "Casanova, identitate feminină" e un film "perplexant". Mi-am zis că, dom'le, oi fi eu mai învechit, cumva - şi numai ce-am ajuns acasă, ţup pe Google.
Nnţ. Nu ezicstă cuvântul - în nici o limbă.
Şi nici contextul discursiv nu era de aşa manieră încât să permită acrobaţii lexicale. Era sobru şi sălciu - ca panegiricul unui vecin mort fără urmaşi.
Numai că realitatea, ca întotdeauna, bate atât ficţiunea, cât şi invenţiile lingvistice - aşa că trebuie să recunosc cu mâna pe cord:
Da. M-a preplexat.
De-a binelea perplexat.
Deci, să vedem.
Păi.
E vorba aşa:
Ioana, o fată de vreo optişpe ani pe patruşopt (nu ca fizic, că Maria Dinulescu îşi arată onest tinereţea şi farmecul - ci ca personalitate), a jucat într-un clip de reclamă la prezervative uşor licenţios (şi foarte prost făcut - deşi nu asta era ideea). Tătâne-su o ceartă două minute că el e ofiţer în armată şi cum o să mai apară în faţa subordonaţilor, aşa că Ioana-şi ia lumea-n cap şi pleacă pe străzi, decisă să schimbe lumea - scurt pe doi, doar fiindcă tăticul a ridicat puţin tonul la ea. Se duce acasă la o prietenă, aia se prinde că iubitul ei, când i-o trage pe masa de bucătărie, era cu gândul la Ioana, aşa că-l dă pe uşă afară. Remuşcată, Ioana pleacă, propunându-şi să schimbe lumea. Vrea să se angajeze educator la casa de copii, dar nu se angajează. O racolează Gicu, care pune la cale tot felul de one-woman-show-uri vag erotice la domiciliul clienţilor. Se duce la producătorul clipului, ca să-i spună că ea vrea să schimbe lumea, iar el o cazează într-o garsonieră - ceea ce ea acceptă, cu condiţia ca el să respecte un regulament în zece puncte cum face cam orice copil pe la zece ani, când crede că acum are şi el un cuvânt de spus în casă, şi a venit momentul să schimbe lumea. Producătorul începe campania unui candidat la primărie - Ionescu. Ioana are fel de fel de idei, fiind hotărâtă să schimbe lumea. Se împarte între prestaţiile la clienţii lui Gicu, prestaţiile pentru Ionescu, şi prestaţiile în pat cu producătorul - care e însurat, da' nici o problemă; periodic, nevastă-sa zbiară la el că-i un porc, iar viaţa merge înainte. Ionescu zbiară la fel de periodic la echipa lui (fără nici un motiv), iar campania merge înainte. Gicu zbiară la o curvă şi o bate noaptea pe stradă - nu se ştie de ce, da' nici o problemă, nu-i nici pe de parte singurul moment al poveştii din care să nu se înţeleagă nimic. Ionescu câştigă alegerile - deci, Ioana a schimbat, dacă nu lumea, măcar primarul. Ioana e educatoare la casa de copii. Se mozoleşte iar cu producătorul. Au mai interpretat.
La nivel de povestire, se constată:
- Personajele nu au nici un fel de identitate. Protagonista e doar un contur sexy, despre care tot ce ştim e că n-a vrut să dea la facultate şi vrea să schimbe lumea (cum şi în ce fel - sufletu' lu' Avram Iancu). Ceilalţi, nici atât.
- Nu există setup, date de pornire, nimic. Hodoronc-tronc-fleoşc, clip porno-vărzos şi ceartă în familie, şi copila-şi ia câmpii. Nici retrospectiv nu vom mai afla nimic despre ea şi ai ei, chit că mai apar uneori.
- Absolut toate acţiunile, reacţiunile şi batracţiunile personajelor sunt eminamente nemotivate, dar concomitent disjuncte, şi în orice caz imposibil de înţeles şi urmărit. De exemplu, la un moment dat, pe nepusă masă, Ioana merge seara pe stradă şi o ia poliţia. A doua zi, o scoate Ionescu. Închis paranteza, the show goes on.
- Practic, nu avem de-a face cu o "poveste" ci, la fel ca-n "Dincolo de America", vedem un morman de întâmplări care i-au trecut prin cap lui Barna, azi una, mâine alta, alaltăieri a patra, şi cum îi veneau, cum le filma. Când a tras prima secvenţă, habar n-avea ce-o să urmeze. Când era pe la mijloc, uitase începutul. La sfârşit nici n-a mai filmat nimic, că nu mai avea peliculă - s-a întrerupt doar, l-a-ntrebat pe Iclozan cât metraj adunaseră, şi au conchis: "E, hai că cât de-o lungime de film tot iese."
Asta la nivel de... nu cutez a-i zice "text", că nu sunt sigur că l-au scris pe ceva.
Dar cum stăm cu... nici ăsteia nu cutez a-i zice altfel decât "aia cu motoru'"...?
Păi.
Tot aşa ca-n perplexanţa de mai an, cu "Eu sunt tovarăşul Stan şi am putere mare", actorii sunt puşi să stea sau să se mişte în cele mai non-fiziologice, non-fizice, non-euclidiene moduri. Nici chiar nişte manechine cu articulaţiile tot prin alte locuri decât încheieturile unui schelet omenesc n-ar fi în stare de-o motricitate mai suprarealistă. Dau un singur exemplu: Magda Catone, săraca, stând într-un picior în mijlocul bucătăriei şi zicând la telefon: "Hai, mamă, acasă, că tata pleacă-n Irak şi mie mi-e urât singură..."
Vorbesc după o logică înrudită cu cea a replicilor din "Cântăreaţa cheală", ultima scenă, şi folosind o frazare ca a lui Kierkegaard jucat de-un aprozarist din Crângaşi laureat al Festivalului Naţional Cântarea României care-a uitat textul şi improvizează.
Cadrele n-au nici un Dumnezeu, se bulibăşesc de-a valma planuri generale cu prim-planuri, sub cele mai cacovizuale unghiuri, fără nici o fărâmă de intenţie de racord - nici de poziţie, nici de stare, nici de mişcare. De-atâtea sărituri de montaj, te ia şi durerea de cap.
Pân-aici, toate bune - dar actorii?
Păi.
Pare incredibil, dar e prima oară când o văd pe Maria Dinulescu jucând mizerabil. Nu e vina ei - probabil că la fel s-ar manifesta şi Meryl Streep dacă i s-ar cere să joace un dulap care nu există. În lipsă de altceva, talentata noastră actriţă e nevoită să recurgă la multe dintre vechile ei mijloace de expresie, care au dat rezultate atât de remarcabile în alte filme - şi mai ales în "Pescuit sportiv". Problema e că nu poţi umple cu elemente formale golurile de fond, aşa că tot ceea ce la Sitaru, Nemescu şi alţii sclipea armonios şi cuceritor, aici luce ca urmele de melc pe balustrada scării. Cât despre Mimi Brănescu - el, deşi are rol principal, pur şi simplu se pierde în peisaj... E amorf, monoton, searbăd - de unde tragem şi concluzia că Maria şi Mimi sunt doi actori pe cât de buni, pe atât de docili: dacă vreţi să vă facă nişte personaje bune, daţi-le personaje bune de făcut, nu aşteptaţi să vă scrie ei scenariul, să conceapă mizanscena şi să mai pună şi lumina! Şi, evident, tot ei să dea motor!
Mai creativi, în schimb, sunt Costel Caşcaval şi Petre Nicolae, care izbutesc să aştearnă oarece straturi de carne peste carcasele de carton ale lui Gicu şi Ionescu; unde apar ei, imaginea parcă se mai înviorează - păcat, numai, că Petrică, lăsat de capul lui, cade prea des în caricatură groasă (mai ales în ultimul său cadru, unde tam-nisam vine spre aparat, într-o imposibilă lumină albicioasă care cade de undeva de sus, şi începe să se strâmbe).
Cei mai buni - şi buni cu adevărat, nu doar în context - ştiţi cine sunt? Cei câţiva neprofesionişti care improvizează text în cabina video-electorală! Acolo nu-i scenariu, nu-i regie, nu-i actorie, nu-i Barna - sunt doar vreo patru felii de viaţă; şi e singurul moment de luciditate al întregii producţii!
Numai că, vezi dumneata, la o producţie de cinema îşi mai fac datoria şi alţi şefi de compartimente. Ia să vedem ce-o fi şi cu ăştia.
Păi.
Imaginea (Marius Ivaşcu). La fel ca la "Dincolo de America" (unde se făcuse de râs un excelent profesionist al camerei - Marian Stanciu). Reiese, dar, că nu Marius e de vină pentru luminile puse fără nici o noimă, din cele mai elucubrante non-surse, sau pentru cromatica bălţată pe lângă care răpirile din serai sunt adevărate peisaje de Monet, ca şi pentru mişcările de cameră abulice şi adesea bâlbâite.
Sunetul (Cordin Lazăr). Pare incredibil, dar şi aici auzim aceleaşi zgomote stridente, fără nici o perspectivă sau nuanţare, aceleaşi încălecări care se vor "înlănţuiri" sunet/imagine între secvenţe şi nu reuşesc să fie decât brambureli audiovizuale, aceleaşi bucăţele de muzică ilustrativă fie agresive, fie tentativ-discrete, dar permanent redundante.
Montajul (Mădălin Cristescu). Ţin minte ce mi-a explicat Laura Georgescu-Baron la filmul trecut, aşa că-mi dau seama că bietul băiat n-are nici o vină pentru agramatismul de-a dreptul dislexic al înşiruirii cadrelor. Am pomenit mai sus săriturile. Ar fi deplasat să ne gândim, măcar, la criterii mai pretenţioase, cum ar fi ritmul narativ, nervozitatea tăieturii sau licenţele cronologice. De menţionat secvenţa cu Theodor Danetti, care s-ar vrea "dislocată temporal" - dar, fiind complet gratuită, rezultatul nu e decât o harababură disjunctă.
Decorurile (Mihnea Tăutu). În mod excepţional, un progres faţă de haloimăsul de anacronisme îmburdate din antecedentul penal. Acum, într-un univers contemporan, Mihnea se mişcă mai bine - garsoniera cea boemă are, în felul ei, stil şi personalitate (ce-i drept, Barna nu se lasă până nu dă cu mucii-n fasole şi aici, punând-o pe Ioana să doarmă noaptea cu toate luminile aprinse, ca să dea frumos pe pânză). Nici apartamentul bătrânului muribund nu arată rău. Spaţiile echipei de campanie, însă, cad iar în kitsch - mult peste limitele unui realism credibil.
Şi dacă totul se termină aşa, la plesneală, fără un final, o încheiere, o concluzie, un pa-şi-pusi la spectator, acolo, nu văd de ce m-aş mai căzni să găsesc aici, în scris, vreun efect de titirez. Eventual, să punctez doar atât:
”Dincolo de America” era o comedie involuntară. Măcar ne amuzam copios.
La ”Casanova, identitate feminină”, nici măcar nu râzi. Stai amorţit, te uiţi, ai vrea să te cruceşti, da’ nu mai ştii cu care picior s-o faci – cu stîngu’, cu dreptu’, sau cu ăl din miljoc…?
Păi...?
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
13 februarie, h. 00:45-02:26
Bucureşti, România
Nu sunt sigur c-au scris pe ceva...
Păi.
Coşmarul a început încă din foyer. Intru şi-l văd pe Nic Cara de vorbă cu un nene. Nu mă cunoştea, iar mie-mi părea vag cunoscut. Oricum, mă duc la Nic şi-l întreb: "Nic, ai văzut cumva dac-a venit Gloria?" La care nenea d-a'lătúri îşi dă ochii peste cap şi hăhăie spre bagdadie: "Gloria, ooohhh, Gloooriaaa...!" I mean, ca să ai o ieşire din-asta apropo de nişte persoane pe care nu le ştii nici măcar din auzite, cum trebuie să fii - mai tembel decât mârlan, sau viţăvercea?
Nu peste mult, începe chestia. Se suie împricinaţii pe scenă - şi... surprise, surprise! Vorbitorul introductiv nu era altul decât amicul glorios-urlător - cu care prilej mi-am amintit şi de unde-l ştiam: Ion Bogdan Lefter. Pasă-mi-te, la fel ca la "Dincolo de America", unde-a fost luat cu arcanul Alex Ştefănescu să vorbească prostii în luminile rampei, acuma măgăreaţa a căzut pe distanţatorul-dintre-urechi al sus-numitului.
Şi sus-numitul şi-a făcut datoria, bătând câmpii vreun sfert de oră cu tot atâta coerenţă ca mine dac-aş fi vorbit despre ciclul ouător al pinguinilor din Mozambic. Printre platitudinile debitate, cam două s-au reţint: că spre deosebire de filmele "minimaliste" cu "mizerabilismul" lor - adică avem şi vocabular, şi orientare, tăticu'! - Marius Theodor Barna adoptă o viziune mult mai complexă, în acest film apărând cam toate zonele societăţii româneşti, de la copiii străzii la politicieni - vorba românului: ce să-ţi povestesc! A zis-o de vreo trei ori, dacă nu patru - ca să-i iasă minutele.
Şi a mai scos o perlă: cică "Casanova, identitate feminină" e un film "perplexant". Mi-am zis că, dom'le, oi fi eu mai învechit, cumva - şi numai ce-am ajuns acasă, ţup pe Google.
Nnţ. Nu ezicstă cuvântul - în nici o limbă.
Şi nici contextul discursiv nu era de aşa manieră încât să permită acrobaţii lexicale. Era sobru şi sălciu - ca panegiricul unui vecin mort fără urmaşi.
Numai că realitatea, ca întotdeauna, bate atât ficţiunea, cât şi invenţiile lingvistice - aşa că trebuie să recunosc cu mâna pe cord:
Da. M-a preplexat.
De-a binelea perplexat.
Deci, să vedem.
Păi.
E vorba aşa:
Ioana, o fată de vreo optişpe ani pe patruşopt (nu ca fizic, că Maria Dinulescu îşi arată onest tinereţea şi farmecul - ci ca personalitate), a jucat într-un clip de reclamă la prezervative uşor licenţios (şi foarte prost făcut - deşi nu asta era ideea). Tătâne-su o ceartă două minute că el e ofiţer în armată şi cum o să mai apară în faţa subordonaţilor, aşa că Ioana-şi ia lumea-n cap şi pleacă pe străzi, decisă să schimbe lumea - scurt pe doi, doar fiindcă tăticul a ridicat puţin tonul la ea. Se duce acasă la o prietenă, aia se prinde că iubitul ei, când i-o trage pe masa de bucătărie, era cu gândul la Ioana, aşa că-l dă pe uşă afară. Remuşcată, Ioana pleacă, propunându-şi să schimbe lumea. Vrea să se angajeze educator la casa de copii, dar nu se angajează. O racolează Gicu, care pune la cale tot felul de one-woman-show-uri vag erotice la domiciliul clienţilor. Se duce la producătorul clipului, ca să-i spună că ea vrea să schimbe lumea, iar el o cazează într-o garsonieră - ceea ce ea acceptă, cu condiţia ca el să respecte un regulament în zece puncte cum face cam orice copil pe la zece ani, când crede că acum are şi el un cuvânt de spus în casă, şi a venit momentul să schimbe lumea. Producătorul începe campania unui candidat la primărie - Ionescu. Ioana are fel de fel de idei, fiind hotărâtă să schimbe lumea. Se împarte între prestaţiile la clienţii lui Gicu, prestaţiile pentru Ionescu, şi prestaţiile în pat cu producătorul - care e însurat, da' nici o problemă; periodic, nevastă-sa zbiară la el că-i un porc, iar viaţa merge înainte. Ionescu zbiară la fel de periodic la echipa lui (fără nici un motiv), iar campania merge înainte. Gicu zbiară la o curvă şi o bate noaptea pe stradă - nu se ştie de ce, da' nici o problemă, nu-i nici pe de parte singurul moment al poveştii din care să nu se înţeleagă nimic. Ionescu câştigă alegerile - deci, Ioana a schimbat, dacă nu lumea, măcar primarul. Ioana e educatoare la casa de copii. Se mozoleşte iar cu producătorul. Au mai interpretat.
La nivel de povestire, se constată:
- Personajele nu au nici un fel de identitate. Protagonista e doar un contur sexy, despre care tot ce ştim e că n-a vrut să dea la facultate şi vrea să schimbe lumea (cum şi în ce fel - sufletu' lu' Avram Iancu). Ceilalţi, nici atât.
- Nu există setup, date de pornire, nimic. Hodoronc-tronc-fleoşc, clip porno-vărzos şi ceartă în familie, şi copila-şi ia câmpii. Nici retrospectiv nu vom mai afla nimic despre ea şi ai ei, chit că mai apar uneori.
- Absolut toate acţiunile, reacţiunile şi batracţiunile personajelor sunt eminamente nemotivate, dar concomitent disjuncte, şi în orice caz imposibil de înţeles şi urmărit. De exemplu, la un moment dat, pe nepusă masă, Ioana merge seara pe stradă şi o ia poliţia. A doua zi, o scoate Ionescu. Închis paranteza, the show goes on.
- Practic, nu avem de-a face cu o "poveste" ci, la fel ca-n "Dincolo de America", vedem un morman de întâmplări care i-au trecut prin cap lui Barna, azi una, mâine alta, alaltăieri a patra, şi cum îi veneau, cum le filma. Când a tras prima secvenţă, habar n-avea ce-o să urmeze. Când era pe la mijloc, uitase începutul. La sfârşit nici n-a mai filmat nimic, că nu mai avea peliculă - s-a întrerupt doar, l-a-ntrebat pe Iclozan cât metraj adunaseră, şi au conchis: "E, hai că cât de-o lungime de film tot iese."
Asta la nivel de... nu cutez a-i zice "text", că nu sunt sigur că l-au scris pe ceva.
Dar cum stăm cu... nici ăsteia nu cutez a-i zice altfel decât "aia cu motoru'"...?
Păi.
Tot aşa ca-n perplexanţa de mai an, cu "Eu sunt tovarăşul Stan şi am putere mare", actorii sunt puşi să stea sau să se mişte în cele mai non-fiziologice, non-fizice, non-euclidiene moduri. Nici chiar nişte manechine cu articulaţiile tot prin alte locuri decât încheieturile unui schelet omenesc n-ar fi în stare de-o motricitate mai suprarealistă. Dau un singur exemplu: Magda Catone, săraca, stând într-un picior în mijlocul bucătăriei şi zicând la telefon: "Hai, mamă, acasă, că tata pleacă-n Irak şi mie mi-e urât singură..."
Vorbesc după o logică înrudită cu cea a replicilor din "Cântăreaţa cheală", ultima scenă, şi folosind o frazare ca a lui Kierkegaard jucat de-un aprozarist din Crângaşi laureat al Festivalului Naţional Cântarea României care-a uitat textul şi improvizează.
Cadrele n-au nici un Dumnezeu, se bulibăşesc de-a valma planuri generale cu prim-planuri, sub cele mai cacovizuale unghiuri, fără nici o fărâmă de intenţie de racord - nici de poziţie, nici de stare, nici de mişcare. De-atâtea sărituri de montaj, te ia şi durerea de cap.
Pân-aici, toate bune - dar actorii?
Păi.
Pare incredibil, dar e prima oară când o văd pe Maria Dinulescu jucând mizerabil. Nu e vina ei - probabil că la fel s-ar manifesta şi Meryl Streep dacă i s-ar cere să joace un dulap care nu există. În lipsă de altceva, talentata noastră actriţă e nevoită să recurgă la multe dintre vechile ei mijloace de expresie, care au dat rezultate atât de remarcabile în alte filme - şi mai ales în "Pescuit sportiv". Problema e că nu poţi umple cu elemente formale golurile de fond, aşa că tot ceea ce la Sitaru, Nemescu şi alţii sclipea armonios şi cuceritor, aici luce ca urmele de melc pe balustrada scării. Cât despre Mimi Brănescu - el, deşi are rol principal, pur şi simplu se pierde în peisaj... E amorf, monoton, searbăd - de unde tragem şi concluzia că Maria şi Mimi sunt doi actori pe cât de buni, pe atât de docili: dacă vreţi să vă facă nişte personaje bune, daţi-le personaje bune de făcut, nu aşteptaţi să vă scrie ei scenariul, să conceapă mizanscena şi să mai pună şi lumina! Şi, evident, tot ei să dea motor!
Mai creativi, în schimb, sunt Costel Caşcaval şi Petre Nicolae, care izbutesc să aştearnă oarece straturi de carne peste carcasele de carton ale lui Gicu şi Ionescu; unde apar ei, imaginea parcă se mai înviorează - păcat, numai, că Petrică, lăsat de capul lui, cade prea des în caricatură groasă (mai ales în ultimul său cadru, unde tam-nisam vine spre aparat, într-o imposibilă lumină albicioasă care cade de undeva de sus, şi începe să se strâmbe).
Cei mai buni - şi buni cu adevărat, nu doar în context - ştiţi cine sunt? Cei câţiva neprofesionişti care improvizează text în cabina video-electorală! Acolo nu-i scenariu, nu-i regie, nu-i actorie, nu-i Barna - sunt doar vreo patru felii de viaţă; şi e singurul moment de luciditate al întregii producţii!
Numai că, vezi dumneata, la o producţie de cinema îşi mai fac datoria şi alţi şefi de compartimente. Ia să vedem ce-o fi şi cu ăştia.
Păi.
Imaginea (Marius Ivaşcu). La fel ca la "Dincolo de America" (unde se făcuse de râs un excelent profesionist al camerei - Marian Stanciu). Reiese, dar, că nu Marius e de vină pentru luminile puse fără nici o noimă, din cele mai elucubrante non-surse, sau pentru cromatica bălţată pe lângă care răpirile din serai sunt adevărate peisaje de Monet, ca şi pentru mişcările de cameră abulice şi adesea bâlbâite.
Sunetul (Cordin Lazăr). Pare incredibil, dar şi aici auzim aceleaşi zgomote stridente, fără nici o perspectivă sau nuanţare, aceleaşi încălecări care se vor "înlănţuiri" sunet/imagine între secvenţe şi nu reuşesc să fie decât brambureli audiovizuale, aceleaşi bucăţele de muzică ilustrativă fie agresive, fie tentativ-discrete, dar permanent redundante.
Montajul (Mădălin Cristescu). Ţin minte ce mi-a explicat Laura Georgescu-Baron la filmul trecut, aşa că-mi dau seama că bietul băiat n-are nici o vină pentru agramatismul de-a dreptul dislexic al înşiruirii cadrelor. Am pomenit mai sus săriturile. Ar fi deplasat să ne gândim, măcar, la criterii mai pretenţioase, cum ar fi ritmul narativ, nervozitatea tăieturii sau licenţele cronologice. De menţionat secvenţa cu Theodor Danetti, care s-ar vrea "dislocată temporal" - dar, fiind complet gratuită, rezultatul nu e decât o harababură disjunctă.
Decorurile (Mihnea Tăutu). În mod excepţional, un progres faţă de haloimăsul de anacronisme îmburdate din antecedentul penal. Acum, într-un univers contemporan, Mihnea se mişcă mai bine - garsoniera cea boemă are, în felul ei, stil şi personalitate (ce-i drept, Barna nu se lasă până nu dă cu mucii-n fasole şi aici, punând-o pe Ioana să doarmă noaptea cu toate luminile aprinse, ca să dea frumos pe pânză). Nici apartamentul bătrânului muribund nu arată rău. Spaţiile echipei de campanie, însă, cad iar în kitsch - mult peste limitele unui realism credibil.
Şi dacă totul se termină aşa, la plesneală, fără un final, o încheiere, o concluzie, un pa-şi-pusi la spectator, acolo, nu văd de ce m-aş mai căzni să găsesc aici, în scris, vreun efect de titirez. Eventual, să punctez doar atât:
”Dincolo de America” era o comedie involuntară. Măcar ne amuzam copios.
La ”Casanova, identitate feminină”, nici măcar nu râzi. Stai amorţit, te uiţi, ai vrea să te cruceşti, da’ nu mai ştii cu care picior s-o faci – cu stîngu’, cu dreptu’, sau cu ăl din miljoc…?
Păi...?
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
13 februarie, h. 00:45-02:26
Bucureşti, România
