Părerea criticului
Nu e "Cacealmaua" (din pacate!), dar nu-i nici o cacealma (din fericire!). Oricum, asemanarea cu inegalabilul "The Sting" al lui George Roy Hill e fatala - in ambele sensuri: cel de "inevitabil", si cel de "ucigator". Pacat - caci, luat ca film in sine, fara nici un rapel exterior, "Ca$h" ramane destul de dragut. Incepe cu o teapa ingenioasa, care imediat o ia razna, apoi sare peste cativa ani, urmarindu-i consecintele pe termen lung, si se avanta intr-o cavalcada de furturi, escrocherii si farse jucate de un numar de personaje de-a dreptul indigest, toate convergand treptat spre o mare lovitura. Evident, politia e foarte prezenta si ea - pe multiple planuri, caci nici gaborii nu-s usa de biserica, asijderea corupti precum colegii lor romani, deci si prin urmare urmariti de-o D.N.A. a lor care nici aia nu e ceea ce pare a fi... si, intr-un tarziu, ajungem la concluzia ca toti sunt altii decat zic, si-n nimeni nu poti avea incredere (ceea ce ne duce cu gandul, mai ales, la ultimul dintre "Pirates of the Caribbean"); conform retetei, cine n-a fost cuminte face crize c-a ramas cu ochii-n soare (la propriu!) intr-o salupa fara carburant in largul Mediteranei, in timp ce toti - da' toti ceilalti - parteneri si fosti (aparent) adversari deopotriva, pupat balcon hotel lux Monte Carlo, cu pahare de sampanie. Si halate flausate albe ca zapada.
Totu-i bine si frumos, la cel mai comod nivel cu putinta. Scenariul curge, te tine, te duce, da' nu-l da inventivitatea afara din casa (decat, poate, mai degraba cantitativitatea). In plus, deznodamantul e de-a dreptul tras de par, prin disproportionalitatea mizei: adica s-au complicat cu ditamai farsalionul sofisticat-ditirambic, doar ca sa tepuiasca pe... (nu spun cine, sa nu va tai cheful - chiar ar fi pacat, la un anumit nivel, asa, mai modic)...? Fugi d-aci!
La fel de modic stau lucrurile si pe parcursul care ne poarta spre apoteoticul final: nici una dintre loviturile care abunda nu-i la fel de precis articulata ca-n "Mission: Impossible" si alte filme cu spargeri si prefacatorii de milioane, dar nici atat de caznita ca-n trilogia (pan-acum) "Ocean..."; sunt pur si simplu reusite cu sclipiciuri marunt-superficiale - si, in plus, le salveaza ritmul saltaret si umorul. Si regia - laudabila, in aceiasi parametri, plus cateva artificii binevenite: folosirea indemanatica a casetarilor, cand se vizualizeaza planurile de actiune (ca un rapel voit - sper! - la anumite leit-motive stilistice de-acum treizeci de ani, instiland un binevenit parfum retro), si a efectelor fast-forward / rewind (à la "Funny Games U.S."), apropo de variantele de contingenta - unul dintre cele mai amuzante momente ale filmului, care-i da lui Jean Dujardin posibilitatea sa le carpeasca in paralel si pe Valeria Golino (pacat - fata face o figura simpatica in film, cu ochii ei straniu-tragici), si pe Alice Taglioni (slava Domnului - e mai insipida ca o femeie gonflabila dezumflata!), spre satisfactia perversa a lui Jean Reno (care-i fermecator-rutinat si atat). Din pacate, desi destul de muncite, nici unul dintre personaje nu are farmecul delicios-pervers al lui Henry Gondorff si Johnny Hooker, si nici negativul divulgat la sfarsit nu se compara cu adorabil-natantolul de Doyle Lonnegan.
Asa ca uitati de "Cacealma" (daca puteti...!) si clatiti-va ochii si neuronii pentru o suta de minute in cap. Si-n coada.
Totu-i bine si frumos, la cel mai comod nivel cu putinta. Scenariul curge, te tine, te duce, da' nu-l da inventivitatea afara din casa (decat, poate, mai degraba cantitativitatea). In plus, deznodamantul e de-a dreptul tras de par, prin disproportionalitatea mizei: adica s-au complicat cu ditamai farsalionul sofisticat-ditirambic, doar ca sa tepuiasca pe... (nu spun cine, sa nu va tai cheful - chiar ar fi pacat, la un anumit nivel, asa, mai modic)...? Fugi d-aci!
La fel de modic stau lucrurile si pe parcursul care ne poarta spre apoteoticul final: nici una dintre loviturile care abunda nu-i la fel de precis articulata ca-n "Mission: Impossible" si alte filme cu spargeri si prefacatorii de milioane, dar nici atat de caznita ca-n trilogia (pan-acum) "Ocean..."; sunt pur si simplu reusite cu sclipiciuri marunt-superficiale - si, in plus, le salveaza ritmul saltaret si umorul. Si regia - laudabila, in aceiasi parametri, plus cateva artificii binevenite: folosirea indemanatica a casetarilor, cand se vizualizeaza planurile de actiune (ca un rapel voit - sper! - la anumite leit-motive stilistice de-acum treizeci de ani, instiland un binevenit parfum retro), si a efectelor fast-forward / rewind (à la "Funny Games U.S."), apropo de variantele de contingenta - unul dintre cele mai amuzante momente ale filmului, care-i da lui Jean Dujardin posibilitatea sa le carpeasca in paralel si pe Valeria Golino (pacat - fata face o figura simpatica in film, cu ochii ei straniu-tragici), si pe Alice Taglioni (slava Domnului - e mai insipida ca o femeie gonflabila dezumflata!), spre satisfactia perversa a lui Jean Reno (care-i fermecator-rutinat si atat). Din pacate, desi destul de muncite, nici unul dintre personaje nu are farmecul delicios-pervers al lui Henry Gondorff si Johnny Hooker, si nici negativul divulgat la sfarsit nu se compara cu adorabil-natantolul de Doyle Lonnegan.
Asa ca uitati de "Cacealma" (daca puteti...!) si clatiti-va ochii si neuronii pentru o suta de minute in cap. Si-n coada.
