„Drumul spre regăsire” (2006) – un doliu fără direcție și o iubire care vine prea devreme
Sunt filme care te învață cum să mergi mai departe. Și sunt filme care îți arată cât de dezordonat arată, de fapt, „mai departe”.
,,Catch and Release" nu este o poveste despre vindecare în sens clasic. Este, mai degrabă, o poveste despre confuzie — despre acel moment în care pierzi pe cineva și, în loc să găsești răspunsuri, descoperi că nici măcar întrebările nu sunt cele corecte.
Gray (Jennifer Garner) își pierde logodnicul înainte de nuntă, într-un context absurd de banal pentru o tragedie: o escapadă de tip „ultimă libertate” care se termină definitiv. Din acel moment, filmul promite o explorare emoțională serioasă.
Promite — dar nu livrează complet.
Durerea ca punct de plecare… nu ca drum
Filmul are o problemă fundamentală: tratează doliul ca pe un decor, nu ca pe un proces. Gray nu este doar devastată — este blocată într-o succesiune de revelații care îi rescriu complet relația. Logodnicul ideal devine, treptat, un om plin de secrete: o relație ascunsă, un copil, o viață paralelă. Și aici apare o idee foarte bună, dar insuficient exploatată:
cum plângi pe cineva pe care începi să nu-l mai recunoști?
Filmul atinge această întrebare… dar nu are răbdarea să stea în ea. Momentele de introspecție sunt scurte, grăbite, uneori întrerupte de schimbări de ton care diluează exact emoția pe care ar trebui să o construiască.
O lume de oameni pierduți, nu de sprijin
În teorie, grupul de prieteni ar trebui să fie ancora lui Gray.
În practică, sunt la fel de dezorientați ca ea — și, uneori, surprinzător de imaturi. Momentele care ar trebui să fie încărcate emoțional sunt sabotate de reacții nepotrivite sau de situații care alunecă spre absurd. De la gesturi deplasate în mijlocul durerii până la revelații aruncate aproape mecanic, filmul creează senzația unei lumi în care nimeni nu știe exact ce face.
Fritz (Timothy Olyphant) devine, inevitabil, alternativa. Nu pentru că ar fi construit solid, ci pentru că este… acolo. Disponibil. Diferit.
Relația lor nu e neapărat falsă — dar pare grăbită, ca și cum filmul ar simți nevoia să umple un gol emoțional înainte ca acesta să fie cu adevărat explorat. Lipsesc pașii intermediari, acele acumulări care fac credibilă o apropiere într-un context atât de fragil.
Oscilația de ton – cea mai mare slăbiciune
Aici filmul se dezechilibrează clar. Într-un moment, cere empatie și tăcere. În următorul, introduce situații sau personaje care par scoase dintr-o comedie excentrică.
Personajul interpretat de Juliette Lewis este exemplul perfect: o prezență care ar putea funcționa într-un alt context, dar aici destabilizează complet tonul. În loc să aducă nuanță, creează o ruptură.
Mai mult, unele momente care ar trebui să fie puncte de cotitură emoțională (confesiuni, descoperiri) sunt tratate superficial sau rezolvate prea rapid, fără consecințe reale asupra personajelor. Rezultatul? Nu mai știi exact cum să te raportezi la film. Să-l simți? Să-l tratezi ironic? Să-l iei în serios? Filmul nu decide — și nici nu te ajută să o faci.
Idei bune, execuție fragmentată
Nu e un film lipsit de substanță — dimpotrivă. Are câteva teme puternice: iubirea idealizată versus realitatea, adevărurile care ies la suprafață prea târziu, nevoia de a reconstrui identitatea după o pierdere. Dar toate aceste direcții rămân fragmentate. Nu se leagă într-un fir narativ coerent, ci apar și dispar, fără să lase un impact profund.
Unele subploturi par abandonate pe parcurs, iar altele sunt rezolvate prea convenabil, ceea ce creează senzația unui scenariu care adaugă conflicte fără să le gestioneze până la capăt. Este genul de film care pare că „spune ceva”… dar nu reușește să formuleze acel ceva până la capăt.
Interpretări corecte… dar fără forță de salvare
Jennifer Garner face un rol decent, reținut, controlat — dar nu suficient de nuanțat încât să compenseze slăbiciunile scenariului. Sunt momente în care simți potențialul emoțional, dar filmul nu îi oferă spațiul necesar pentru a-l duce mai departe.
Timothy Olyphant aduce o relaxare naturală rolului, însă personajul rămâne prea puțin construit pentru a deveni memorabil. Iar intervențiile lui Juliette Lewis, deși energice, accentuează mai degrabă dezechilibrul de ton decât îl corectează.
Per ansamblu, distribuția funcționează… dar nu reușește să ridice filmul peste limitele lui.
Ce rămâne după vizionare
Nu emoția profundă pe care o promite începutul. Nu o poveste de iubire memorabilă. Ci mai degrabă o senzație de dezechilibru — că ai asistat la o variantă incompletă a unui film mai bun. Un film care ar fi putut fi mai dur, mai sincer, mai coerent — dar a ales să rămână într-o zonă de siguranță confuză, în care nici drama, nici romantismul nu sunt duse până la capăt.
Verdict By Laura Hărăbor : ⭐ 7 / 10
Un film decent, cu idei interesante și câteva momente autentice, dar afectat serios de lipsa de direcție, de un ton instabil și de o dezvoltare insuficientă a relațiilor și conflictelor. Funcționează pe alocuri, dar nu reușește să construiască un impact coerent de la început până la final.
Semnătura autorului Laura Hărăbor: Nu toate poveștile te vindecă. Unele doar îți arată, puțin prea târziu, că ai iubit o versiune care nu a existat niciodată.
laura_harabor
pe 15 Iunie 2026 21:11
„Drumul spre regăsire” (2006) – un doliu fără direcție și o iubire care vine prea devreme
Sunt filme care te învață cum să mergi mai departe. Și sunt filme care îți arată cât de dezordonat arată, de fapt, „mai departe”.
,,Catch and Release" nu este o poveste despre vindecare în sens clasic. Este, mai degrabă, o poveste despre confuzie — despre acel moment în care pierzi pe cineva și, în loc să găsești răspunsuri, descoperi că nici măcar întrebările nu sunt cele corecte.
Gray (Jennifer Garner) își pierde logodnicul înainte de nuntă, într-un context absurd de banal pentru o tragedie: o escapadă de tip „ultimă libertate” care se termină definitiv. Din acel moment, filmul promite o explorare emoțională serioasă.
Promite — dar nu livrează complet.
Durerea ca punct de plecare… nu ca drum
Filmul are o problemă fundamentală: tratează doliul ca pe un decor, nu ca pe un proces. Gray nu este doar devastată — este blocată într-o succesiune de revelații care îi rescriu complet relația. Logodnicul ideal devine, treptat, un om plin de secrete: o relație ascunsă, un copil, o viață paralelă. Și aici apare o idee foarte bună, dar insuficient exploatată:
cum plângi pe cineva pe care începi să nu-l mai recunoști?
Filmul atinge această întrebare… dar nu are răbdarea să stea în ea. Momentele de introspecție sunt scurte, grăbite, uneori întrerupte de schimbări de ton care diluează exact emoția pe care ar trebui să o construiască.
O lume de oameni pierduți, nu de sprijin
În teorie, grupul de prieteni ar trebui să fie ancora lui Gray.
În practică, sunt la fel de dezorientați ca ea — și, uneori, surprinzător de imaturi. Momentele care ar trebui să fie încărcate emoțional sunt sabotate de reacții nepotrivite sau de situații care alunecă spre absurd. De la gesturi deplasate în mijlocul durerii până la revelații aruncate aproape mecanic, filmul creează senzația unei lumi în care nimeni nu știe exact ce face.
Fritz (Timothy Olyphant) devine, inevitabil, alternativa. Nu pentru că ar fi construit solid, ci pentru că este… acolo. Disponibil. Diferit.
Relația lor nu e neapărat falsă — dar pare grăbită, ca și cum filmul ar simți nevoia să umple un gol emoțional înainte ca acesta să fie cu adevărat explorat. Lipsesc pașii intermediari, acele acumulări care fac credibilă o apropiere într-un context atât de fragil.
Oscilația de ton – cea mai mare slăbiciune
Aici filmul se dezechilibrează clar. Într-un moment, cere empatie și tăcere. În următorul, introduce situații sau personaje care par scoase dintr-o comedie excentrică.
Personajul interpretat de Juliette Lewis este exemplul perfect: o prezență care ar putea funcționa într-un alt context, dar aici destabilizează complet tonul. În loc să aducă nuanță, creează o ruptură.
Mai mult, unele momente care ar trebui să fie puncte de cotitură emoțională (confesiuni, descoperiri) sunt tratate superficial sau rezolvate prea rapid, fără consecințe reale asupra personajelor. Rezultatul? Nu mai știi exact cum să te raportezi la film. Să-l simți? Să-l tratezi ironic? Să-l iei în serios? Filmul nu decide — și nici nu te ajută să o faci.
Idei bune, execuție fragmentată
Nu e un film lipsit de substanță — dimpotrivă. Are câteva teme puternice: iubirea idealizată versus realitatea, adevărurile care ies la suprafață prea târziu, nevoia de a reconstrui identitatea după o pierdere. Dar toate aceste direcții rămân fragmentate. Nu se leagă într-un fir narativ coerent, ci apar și dispar, fără să lase un impact profund.
Unele subploturi par abandonate pe parcurs, iar altele sunt rezolvate prea convenabil, ceea ce creează senzația unui scenariu care adaugă conflicte fără să le gestioneze până la capăt. Este genul de film care pare că „spune ceva”… dar nu reușește să formuleze acel ceva până la capăt.
Interpretări corecte… dar fără forță de salvare
Jennifer Garner face un rol decent, reținut, controlat — dar nu suficient de nuanțat încât să compenseze slăbiciunile scenariului. Sunt momente în care simți potențialul emoțional, dar filmul nu îi oferă spațiul necesar pentru a-l duce mai departe.
Timothy Olyphant aduce o relaxare naturală rolului, însă personajul rămâne prea puțin construit pentru a deveni memorabil. Iar intervențiile lui Juliette Lewis, deși energice, accentuează mai degrabă dezechilibrul de ton decât îl corectează.
Per ansamblu, distribuția funcționează… dar nu reușește să ridice filmul peste limitele lui.
Ce rămâne după vizionare
Nu emoția profundă pe care o promite începutul. Nu o poveste de iubire memorabilă. Ci mai degrabă o senzație de dezechilibru — că ai asistat la o variantă incompletă a unui film mai bun. Un film care ar fi putut fi mai dur, mai sincer, mai coerent — dar a ales să rămână într-o zonă de siguranță confuză, în care nici drama, nici romantismul nu sunt duse până la capăt.
Verdict By Laura Hărăbor : ⭐ 7 / 10
Un film decent, cu idei interesante și câteva momente autentice, dar afectat serios de lipsa de direcție, de un ton instabil și de o dezvoltare insuficientă a relațiilor și conflictelor. Funcționează pe alocuri, dar nu reușește să construiască un impact coerent de la început până la final.
Semnătura autorului Laura Hărăbor: Nu toate poveștile te vindecă. Unele doar îți arată, puțin prea târziu, că ai iubit o versiune care nu a existat niciodată.
crome
pe 26 Mai 2026 20:15
Doar bunuț , destul de plictisitor , subiectul si actingul nu-s rele
ioanaa_ioana
pe 17 Martie 2025 21:20
Filme bune nu se mai fac , nu mai exista scoala veche, totul este computerizat ca imagine si mai nou ca idee.
Cinematografia ca si celelalte valori cultivate , imbunatatite de-a lungul anilor, vor deveni o amintire.
Se va trece probabil la o noua forma a vechii cinematografii , nu stiu care va fi aceea dar presimt ca in cel mult 10 ani vom avea filme despre si cu roboti bionici, pana acum bionica nu era conforma cu religia dar acum cand religia nu mai este imparatul a toate cele, se merge pe repede inainte.
Deceoare
pe 11 Martie 2025 13:23
"Prinde și eliberează"
În România sunt cumpărate doar filme proaste și foarte proaste, deoarece costă puțin, foarte puțin.
Filmele aflate în fruntea clasamentelor costă mult, foarte mult.
margochirila24_69
pe 01 August 2017 12:38
Imi place Jennifer Garner si astept un film ea in care sa faca un rol memorabil. Deocamdata face doar roluri dragute in filme usoare si atat!
mihaelatb
pe 13 Mai 2017 23:45
Definitiv, nu-mi place Jennifer Garner. subiectul, interesant, dar capacitatea ei de a schimba iubirile, este prea rapida pentru mine. Ok! initial a fost razbunare, dar cat de razbunatoare poti sa fii? Mi-a placut pesonajul lui Timothy Oliphant, are demnitate, iar replica de final...suntem barbati, ce Dumnezeu! nu ne putem arata emotionati. Simpatic, pentru o vizionare.
cosmin_kedii
pe 12 August 2013 09:34
Mi-a plăcut scenariul și producția. Jennifer Garner este din nou în partea de sus a artei sale
marta.b
pe 15 Martie 2013 00:35
Eu nu prea mă dau în vânt după Jennifer Garner, care a jucat bine, de altfel. Cel care m-a atras în acest film a fost Timothy Oliphant, genul de actor ce joacă roluri negative, dar care s-a achitat cu succes și de interpretarea unui personaj aparent superficial, dar sufletist și profund la o mai bună cunoaștere. Unde mai pui că are un zâmbet cuceritor și-o privire seducătoare...:D
emy_sinaia
pe 20 Mai 2012 17:41
da, o comedie simpatica si fara pretentii, usoara, cu faze bune, care merita vazuta chiar si numai o singura data .
madalinamercioiu
pe 13 Mai 2010 16:25
Nu stiu sigur daca am vazut filmul. Poate ca am vazut filmul ,dar ma gandesc ca poate este frumos.
Sunt filme care te învață cum să mergi mai departe. Și sunt filme care îți arată cât de dezordonat arată, de fapt, „mai departe”.
,,Catch and Release" nu este o poveste despre vindecare în sens clasic. Este, mai degrabă, o poveste despre confuzie — despre acel moment în care pierzi pe cineva și, în loc să găsești răspunsuri, descoperi că nici măcar întrebările nu sunt cele corecte.
Gray (Jennifer Garner) își pierde logodnicul înainte de nuntă, într-un context absurd de banal pentru o tragedie: o escapadă de tip „ultimă libertate” care se termină definitiv. Din acel moment, filmul promite o explorare emoțională serioasă.
Promite — dar nu livrează complet.
Durerea ca punct de plecare… nu ca drum
Filmul are o problemă fundamentală: tratează doliul ca pe un decor, nu ca pe un proces. Gray nu este doar devastată — este blocată într-o succesiune de revelații care îi rescriu complet relația. Logodnicul ideal devine, treptat, un om plin de secrete: o relație ascunsă, un copil, o viață paralelă. Și aici apare o idee foarte bună, dar insuficient exploatată:
cum plângi pe cineva pe care începi să nu-l mai recunoști?
Filmul atinge această întrebare… dar nu are răbdarea să stea în ea. Momentele de introspecție sunt scurte, grăbite, uneori întrerupte de schimbări de ton care diluează exact emoția pe care ar trebui să o construiască.
O lume de oameni pierduți, nu de sprijin
În teorie, grupul de prieteni ar trebui să fie ancora lui Gray.
În practică, sunt la fel de dezorientați ca ea — și, uneori, surprinzător de imaturi. Momentele care ar trebui să fie încărcate emoțional sunt sabotate de reacții nepotrivite sau de situații care alunecă spre absurd. De la gesturi deplasate în mijlocul durerii până la revelații aruncate aproape mecanic, filmul creează senzația unei lumi în care nimeni nu știe exact ce face.
Fritz (Timothy Olyphant) devine, inevitabil, alternativa. Nu pentru că ar fi construit solid, ci pentru că este… acolo. Disponibil. Diferit.
Relația lor nu e neapărat falsă — dar pare grăbită, ca și cum filmul ar simți nevoia să umple un gol emoțional înainte ca acesta să fie cu adevărat explorat. Lipsesc pașii intermediari, acele acumulări care fac credibilă o apropiere într-un context atât de fragil.
Oscilația de ton – cea mai mare slăbiciune
Aici filmul se dezechilibrează clar. Într-un moment, cere empatie și tăcere. În următorul, introduce situații sau personaje care par scoase dintr-o comedie excentrică.
Personajul interpretat de Juliette Lewis este exemplul perfect: o prezență care ar putea funcționa într-un alt context, dar aici destabilizează complet tonul. În loc să aducă nuanță, creează o ruptură.
Mai mult, unele momente care ar trebui să fie puncte de cotitură emoțională (confesiuni, descoperiri) sunt tratate superficial sau rezolvate prea rapid, fără consecințe reale asupra personajelor. Rezultatul? Nu mai știi exact cum să te raportezi la film. Să-l simți? Să-l tratezi ironic? Să-l iei în serios? Filmul nu decide — și nici nu te ajută să o faci.
Idei bune, execuție fragmentată
Nu e un film lipsit de substanță — dimpotrivă. Are câteva teme puternice: iubirea idealizată versus realitatea, adevărurile care ies la suprafață prea târziu, nevoia de a reconstrui identitatea după o pierdere. Dar toate aceste direcții rămân fragmentate. Nu se leagă într-un fir narativ coerent, ci apar și dispar, fără să lase un impact profund.
Unele subploturi par abandonate pe parcurs, iar altele sunt rezolvate prea convenabil, ceea ce creează senzația unui scenariu care adaugă conflicte fără să le gestioneze până la capăt. Este genul de film care pare că „spune ceva”… dar nu reușește să formuleze acel ceva până la capăt.
Interpretări corecte… dar fără forță de salvare
Jennifer Garner face un rol decent, reținut, controlat — dar nu suficient de nuanțat încât să compenseze slăbiciunile scenariului. Sunt momente în care simți potențialul emoțional, dar filmul nu îi oferă spațiul necesar pentru a-l duce mai departe.
Timothy Olyphant aduce o relaxare naturală rolului, însă personajul rămâne prea puțin construit pentru a deveni memorabil. Iar intervențiile lui Juliette Lewis, deși energice, accentuează mai degrabă dezechilibrul de ton decât îl corectează.
Per ansamblu, distribuția funcționează… dar nu reușește să ridice filmul peste limitele lui.
Ce rămâne după vizionare
Nu emoția profundă pe care o promite începutul. Nu o poveste de iubire memorabilă. Ci mai degrabă o senzație de dezechilibru — că ai asistat la o variantă incompletă a unui film mai bun. Un film care ar fi putut fi mai dur, mai sincer, mai coerent — dar a ales să rămână într-o zonă de siguranță confuză, în care nici drama, nici romantismul nu sunt duse până la capăt.
Verdict By Laura Hărăbor : ⭐ 7 / 10
Un film decent, cu idei interesante și câteva momente autentice, dar afectat serios de lipsa de direcție, de un ton instabil și de o dezvoltare insuficientă a relațiilor și conflictelor. Funcționează pe alocuri, dar nu reușește să construiască un impact coerent de la început până la final.
Semnătura autorului Laura Hărăbor: Nu toate poveștile te vindecă. Unele doar îți arată, puțin prea târziu, că ai iubit o versiune care nu a existat niciodată.
Sunt filme care te învață cum să mergi mai departe. Și sunt filme care îți arată cât de dezordonat arată, de fapt, „mai departe”.
,,Catch and Release" nu este o poveste despre vindecare în sens clasic. Este, mai degrabă, o poveste despre confuzie — despre acel moment în care pierzi pe cineva și, în loc să găsești răspunsuri, descoperi că nici măcar întrebările nu sunt cele corecte.
Gray (Jennifer Garner) își pierde logodnicul înainte de nuntă, într-un context absurd de banal pentru o tragedie: o escapadă de tip „ultimă libertate” care se termină definitiv. Din acel moment, filmul promite o explorare emoțională serioasă.
Promite — dar nu livrează complet.
Durerea ca punct de plecare… nu ca drum
Filmul are o problemă fundamentală: tratează doliul ca pe un decor, nu ca pe un proces. Gray nu este doar devastată — este blocată într-o succesiune de revelații care îi rescriu complet relația. Logodnicul ideal devine, treptat, un om plin de secrete: o relație ascunsă, un copil, o viață paralelă. Și aici apare o idee foarte bună, dar insuficient exploatată:
cum plângi pe cineva pe care începi să nu-l mai recunoști?
Filmul atinge această întrebare… dar nu are răbdarea să stea în ea. Momentele de introspecție sunt scurte, grăbite, uneori întrerupte de schimbări de ton care diluează exact emoția pe care ar trebui să o construiască.
O lume de oameni pierduți, nu de sprijin
În teorie, grupul de prieteni ar trebui să fie ancora lui Gray.
În practică, sunt la fel de dezorientați ca ea — și, uneori, surprinzător de imaturi. Momentele care ar trebui să fie încărcate emoțional sunt sabotate de reacții nepotrivite sau de situații care alunecă spre absurd. De la gesturi deplasate în mijlocul durerii până la revelații aruncate aproape mecanic, filmul creează senzația unei lumi în care nimeni nu știe exact ce face.
Fritz (Timothy Olyphant) devine, inevitabil, alternativa. Nu pentru că ar fi construit solid, ci pentru că este… acolo. Disponibil. Diferit.
Relația lor nu e neapărat falsă — dar pare grăbită, ca și cum filmul ar simți nevoia să umple un gol emoțional înainte ca acesta să fie cu adevărat explorat. Lipsesc pașii intermediari, acele acumulări care fac credibilă o apropiere într-un context atât de fragil.
Oscilația de ton – cea mai mare slăbiciune
Aici filmul se dezechilibrează clar. Într-un moment, cere empatie și tăcere. În următorul, introduce situații sau personaje care par scoase dintr-o comedie excentrică.
Personajul interpretat de Juliette Lewis este exemplul perfect: o prezență care ar putea funcționa într-un alt context, dar aici destabilizează complet tonul. În loc să aducă nuanță, creează o ruptură.
Mai mult, unele momente care ar trebui să fie puncte de cotitură emoțională (confesiuni, descoperiri) sunt tratate superficial sau rezolvate prea rapid, fără consecințe reale asupra personajelor. Rezultatul? Nu mai știi exact cum să te raportezi la film. Să-l simți? Să-l tratezi ironic? Să-l iei în serios? Filmul nu decide — și nici nu te ajută să o faci.
Idei bune, execuție fragmentată
Nu e un film lipsit de substanță — dimpotrivă. Are câteva teme puternice: iubirea idealizată versus realitatea, adevărurile care ies la suprafață prea târziu, nevoia de a reconstrui identitatea după o pierdere. Dar toate aceste direcții rămân fragmentate. Nu se leagă într-un fir narativ coerent, ci apar și dispar, fără să lase un impact profund.
Unele subploturi par abandonate pe parcurs, iar altele sunt rezolvate prea convenabil, ceea ce creează senzația unui scenariu care adaugă conflicte fără să le gestioneze până la capăt. Este genul de film care pare că „spune ceva”… dar nu reușește să formuleze acel ceva până la capăt.
Interpretări corecte… dar fără forță de salvare
Jennifer Garner face un rol decent, reținut, controlat — dar nu suficient de nuanțat încât să compenseze slăbiciunile scenariului. Sunt momente în care simți potențialul emoțional, dar filmul nu îi oferă spațiul necesar pentru a-l duce mai departe.
Timothy Olyphant aduce o relaxare naturală rolului, însă personajul rămâne prea puțin construit pentru a deveni memorabil. Iar intervențiile lui Juliette Lewis, deși energice, accentuează mai degrabă dezechilibrul de ton decât îl corectează.
Per ansamblu, distribuția funcționează… dar nu reușește să ridice filmul peste limitele lui.
Ce rămâne după vizionare
Nu emoția profundă pe care o promite începutul. Nu o poveste de iubire memorabilă. Ci mai degrabă o senzație de dezechilibru — că ai asistat la o variantă incompletă a unui film mai bun. Un film care ar fi putut fi mai dur, mai sincer, mai coerent — dar a ales să rămână într-o zonă de siguranță confuză, în care nici drama, nici romantismul nu sunt duse până la capăt.
Verdict By Laura Hărăbor : ⭐ 7 / 10
Un film decent, cu idei interesante și câteva momente autentice, dar afectat serios de lipsa de direcție, de un ton instabil și de o dezvoltare insuficientă a relațiilor și conflictelor. Funcționează pe alocuri, dar nu reușește să construiască un impact coerent de la început până la final.
Semnătura autorului Laura Hărăbor: Nu toate poveștile te vindecă. Unele doar îți arată, puțin prea târziu, că ai iubit o versiune care nu a existat niciodată.
Cinematografia ca si celelalte valori cultivate , imbunatatite de-a lungul anilor, vor deveni o amintire.
Se va trece probabil la o noua forma a vechii cinematografii , nu stiu care va fi aceea dar presimt ca in cel mult 10 ani vom avea filme despre si cu roboti bionici, pana acum bionica nu era conforma cu religia dar acum cand religia nu mai este imparatul a toate cele, se merge pe repede inainte.
În România sunt cumpărate doar filme proaste și foarte proaste, deoarece costă puțin, foarte puțin.
Filmele aflate în fruntea clasamentelor costă mult, foarte mult.