Câteva conversaţii despre o fată foarte înaltă (2018)
Câteva conversații despre o fată foarte înaltăPărerea criticului
La mai bine de un deceniu de la Legături bolnăvicioase, în care regizorul Tudor Giurgiu explora foarte timid o poveste de dragoste lesbiană, L-ul din LGBT are parte de o "reparaţie" cinematografică în Câteva conversaţii despre o fată foarte înaltă, un film cu buget mic despre relaţia dintre două personaje feminine. Recomandat de noutatea sa tematică şi de interpretările foarte bune, Câteva conversaţii suferă din cauza unui final neconvingător, dar este cât se poate de vizionabil la cinema.
Într-un cinema în care personajele principale feminine sunt supărător de rare, Câteva conversaţii înclină abrupt balanţa în cealaltă direcţie, surghiunind masculinul în doar câteva scene şi la periferia cadrului. Acesta se umple cu cele două eroine interpretate de Silvana Mihai, în rolul unei studente din provincie, şi Florentina Năstase, în cel al unei studente la regie mult mai sigure pe ea. La început, relaţia lor se rezumă la "câteva conversaţii despre o fată foarte înaltă", cu care amândouă au avut ceva de împărţit în trecut, dar apoi legătura dintre ele devine tot mai strânsă, ajungând să exploreze provocările unei relaţii între două persoane de acelaşi sex.
Unul din marile merite ale filmului este interpretarea celor două actriţe, foarte convingătoare în rolurile lor atât de diferite. Fiecare explorează o anumită psihologie, una mai agresivă şi directă, care ştie ce vrea şi ştie şi paşii de urmat pentru a obţine ce vrea, iar cealaltă ezitantă şi nesigură pe ea şi deloc doritoare să-şi asume etichete. Fără să susţină o tabără sau alta, scenariul arată ce se întâmplă când aceste două forţe contradictorii acţionează simultan.
Din punct de vedere vizual, filmul este energizat cu ajutorul unor conversaţii pe skype, dar mai ales cu proiectul de diplomă al eroinei regizoare, care îşi filmează două amice (Denisse Moise, Ana Ivan) făcând mici acţiuni casnice pe care le consideră reprezentative pentru relaţia lor. Este probabil cea mai atractivă şi onestă parte a filmului, în stare să aproximeze, fără cuvinte, adevărata intimitate în cuplu, intimitate la care personajele principale nu ajung niciodată.
Ne întrebăm dacă filmul va fi atractiv pentru publicul din afara comuntăţii LGBT. Un atu al poveştii ar fi faptul că aceasta nu explorează doar o temere a comunităţii, aceea de expunere şi de asumare neechivocă a statutului gay, ci şi una universală, aceea de respingere. Tango-ul relaţiei dintre doi oameni, suişurile şi coborâşurile în relaţie, capriciile sentimentale sunt aspecte universale şi modul cum sunt ele prezentate în film ar putea atrage şi publicul din afara comunităţii LGBT.
În ciuda ultimei părţi care parcă nu convinge psihologic (reacţiile unui personaj şi un anumit ultimatum sunt neverosimile) şi a unui cadru final mai degrabă forţat, Câteva conversaţii compensează cu o privire aruncată într-un mediu rar întâlnit în filmele româneşti. Nu ne referim la mediul LGBT, care oricum este aproape inexistent în cinema-ul nostru, ci la aşa-numiţii "tineri frumoşi şi liberi". Este extrem de surprinzătoare (şi în acelaşi timp supărătoare) decizia unui cinematograf din România (Noul Cinematograf al Regizorului Român din cadrul Muzeului Ţăranului) să decidă să nu programeze Câteva conversaţii din teama de a nu provoca o parte a publicului său.
Într-un cinema în care personajele principale feminine sunt supărător de rare, Câteva conversaţii înclină abrupt balanţa în cealaltă direcţie, surghiunind masculinul în doar câteva scene şi la periferia cadrului. Acesta se umple cu cele două eroine interpretate de Silvana Mihai, în rolul unei studente din provincie, şi Florentina Năstase, în cel al unei studente la regie mult mai sigure pe ea. La început, relaţia lor se rezumă la "câteva conversaţii despre o fată foarte înaltă", cu care amândouă au avut ceva de împărţit în trecut, dar apoi legătura dintre ele devine tot mai strânsă, ajungând să exploreze provocările unei relaţii între două persoane de acelaşi sex.
Unul din marile merite ale filmului este interpretarea celor două actriţe, foarte convingătoare în rolurile lor atât de diferite. Fiecare explorează o anumită psihologie, una mai agresivă şi directă, care ştie ce vrea şi ştie şi paşii de urmat pentru a obţine ce vrea, iar cealaltă ezitantă şi nesigură pe ea şi deloc doritoare să-şi asume etichete. Fără să susţină o tabără sau alta, scenariul arată ce se întâmplă când aceste două forţe contradictorii acţionează simultan.
Din punct de vedere vizual, filmul este energizat cu ajutorul unor conversaţii pe skype, dar mai ales cu proiectul de diplomă al eroinei regizoare, care îşi filmează două amice (Denisse Moise, Ana Ivan) făcând mici acţiuni casnice pe care le consideră reprezentative pentru relaţia lor. Este probabil cea mai atractivă şi onestă parte a filmului, în stare să aproximeze, fără cuvinte, adevărata intimitate în cuplu, intimitate la care personajele principale nu ajung niciodată.
Ne întrebăm dacă filmul va fi atractiv pentru publicul din afara comuntăţii LGBT. Un atu al poveştii ar fi faptul că aceasta nu explorează doar o temere a comunităţii, aceea de expunere şi de asumare neechivocă a statutului gay, ci şi una universală, aceea de respingere. Tango-ul relaţiei dintre doi oameni, suişurile şi coborâşurile în relaţie, capriciile sentimentale sunt aspecte universale şi modul cum sunt ele prezentate în film ar putea atrage şi publicul din afara comunităţii LGBT.
În ciuda ultimei părţi care parcă nu convinge psihologic (reacţiile unui personaj şi un anumit ultimatum sunt neverosimile) şi a unui cadru final mai degrabă forţat, Câteva conversaţii compensează cu o privire aruncată într-un mediu rar întâlnit în filmele româneşti. Nu ne referim la mediul LGBT, care oricum este aproape inexistent în cinema-ul nostru, ci la aşa-numiţii "tineri frumoşi şi liberi". Este extrem de surprinzătoare (şi în acelaşi timp supărătoare) decizia unui cinematograf din România (Noul Cinematograf al Regizorului Român din cadrul Muzeului Ţăranului) să decidă să nu programeze Câteva conversaţii din teama de a nu provoca o parte a publicului său.
