Părerea criticului
"Cătun fericit" - Oh, les gustueux sarmaux!
Jucărie de încercare, sau încercare de jucărie?
A fost odată, ca niciodată, a fost o vreme când filmele nu se puteau face decât pe peliculă. Nici cu gândul nu gândeai la suporturi magnetice sau digitale. Dar timpul a trecut, invenţii s-au făcut, şi acum oricine poate să filmeze - ba, uneori, chiar să "facă film". De aici, însă, şi capcana: atraşi de mirajul cinematografului, aflat aparent atât de aproape (dar, în fond, rămas la fel de departe) mulţi entuziaşti au început să filmeze şi, văzând că iese ceva care mişcă pe ecran, chiar au crezut că de fapt fac şi ei cinema. De cele mai multe ori, rezultatul unor asemenea încercări constă doar în imitaţii şi improvizaţii diletante, cam la modul celebrelor sarmaux, furculision şi învârtision ale Coanei Chiriţa.
Ce-i drept, o bună parte din realizatorii jucăriei pentru copii "Cătun fericit" (producţie Rolfilm) nu sunt nişte ageamii. Ei provin în majoritate din zona muzicii şi a teatrelor de revistă, plus a mişcărilor artistice şcolăreşti, aşa că ceea ce se poate vedea sub titlul de mai sus are în orice caz următoarele calităţi:
Partiturile muzicale compuse de Dumitru Lupu sunt profesioniste, inspirate, antrenante - ideale ca suport pentru un eventual film muzical.
Cei aproape douăzeci de copii şi adolescenţi care constituie personajul principal colectiv au toate calităţile unor tineri actori neprofesionişti: fizic fermecător, talent autentic, dezinvoltură, personalităţi puternice şi pline de umor. Lucru firesc: au fost selectaţi dintre cei mai buni membri ai trupelor de teatru şi laureaţi ai concursurilor de creaţie din întreaga ţară. Se disting, dintre aceşti mici artişti veritabili care promit un viitor strălucit, nume ca: Luca Şipoteanu, Ilinca Şipoteanu, Cornelia Harasim, Vera Verneş, Andrada Nicoară Okros, Andrei Popa, Cristian Butoi, Catinca Hanţiu, Raluca Enăşoiu, Andrei Liviu Stoian, Cristina Ioniţă şi Dumitrana Teodora Lupu (deşi, în privinţa ei, aptitudinile muzicale şi coregrafice certe intră în contradicţie cu nota de frivolitate proprie piesei pe care interpretează, mult prea adultă pentru vârsta ei). Se mai reţin: Denisa şi Eduard Vacariu, Andreea Simion, Diana Dan şi Bianca Catană.
Doi dintre interpreţii adulţi sunt într-adevăr fireşti şi în momentele non-muzicale, având un haz veritabil şi reuşind să schiţeze, din interpretare, personaje autentice: Alxandru Jula şi Florin Pretorian. Mai au şanse şi Silvia Dumitrescu, Cristian Popescu, Florin Apostol, Nae Alexandru şi Doina Mirea - precum şi, evident, Ileana Şipoteanu (în cazul lor, însă, fiind necesar un lucru mult mai atent cu actorii, pentru dezinvoltura interpretării în proză).
Problemele originează, în mod paradoxal, tocmai din modestia sinceră a principalilor realizatori, care fiind conştienţi că nu sunt cineaşti profesionişti, şi-au coborât singuri ştacheta autoexigenţei nepermis de mult. Dumitru Lupu şi echipa sa au pornit la lucru cu un entuziasm real, intenţionând să le ofere o experienţă de neuitat (în primul rând de vacanţă - şi, dacă s-ar fi putut, şi artistică) acelor minunaţi copii pasionaţi de muzică, teatru şi film - conform mărturisirii lui Dumitru Lupu, au vrut să le dăruiască doar o "jucărie de vacanţă". Cel puţin sub acest aspect, dorinţa le-a fost îndeplinită. La prezentarea din sala Eforie a Cinematecii, tinerii interpreţi erau într-adevăr marcaţi de savoarea experienţei de neuitat prin care trecuseră. Adevărul, însă, este că se putea face mult mai mult pentru ei - şi, la drept vorbind, chiar s-ar fi cuvenit.
Dincolo de plăcerea celor cinci zile de filmare (şi, în fond, ESTE o performanţă să filmezi, în numai cinci zile, material pentru şaptezeci şi cinci de minute - ba încă, şi urmând nemiloasele rigori specifice genului muzical, şi înfruntând capriciile meteorologice; trebuie să recunoaştem că, sub aspectul organizării, Dumitru Lupu a reuşit o reală performanţă), copiii şi adolescenţii din "cătunul fericit" se topesc în portretul vag al grupului - şi e mare păcat, pentru că între ei se zăresc peste tot sclipiri care strigă să fie identificate, speculate, valorificate la maximum (după cum am arătat mai sus).
Principala cauză a acestui fapt stă în absenţa scenariului. Ceea ce se întâmplă în ora şi un sfert a spectacolului filmat se poate rezuma în câteva rânduri:
Într-o casă dintre munţi, doi oameni sufletişti găzduiesc copii lăsaţi în custodie de părinţi plecaţi la muncă în străinătate. Toată lumea râde, cântă şi dansează - şi vorbeşte spunând bancuri. Vine primarul şi anunţă că-i va vizita o baroneasă de la U.E., aşa că să-i pregătească un spectacol. Toată lumea repetă pentru spectacol - adică: râde, cântă, dansează şi vorbeşte spunând bancuri. Vine baroneasa, e invitată la masă, şi în cinstea ei toată lumea râde, cântă şi dansează, vorbeşte spunând bancuri - şi mănâncă sarmale. Baroneasa se îndrăgosteşte de sarmale şi cere câteva şi la pachet. Gata.
N-ar fi fost deloc greu ca, solicitând ajutorul unui profesionist (ce-i drept, i-a sprijinit Ion Bucheru - dar, din nefericire, limitat de starea precară de sănătate din ultima vreme), Dumitru Lupu să ridice această intenţie la nivelul unui scenariu propriu-zis - fie şi numai ca suport pentru o succesiune de secvenţe muzicale şi momente hazlii. Era indispensabil un CONFLICT, oricât de uşurel şi inofensiv, erau obligatorii câteva ÎNTORSĂTURI NEPREVĂZUTE - şi, mai ales, trebuia neapărat ca măcar unii dintre copii să devină PERSONAJE. În plus, era nevoie de UMOR ORIGINAL - nu poţi pune pe toată lumea să dialogheze non-stop citând glume pe care, în marea lor majoritate, le ştim încă de când aveam vârsta micilor actori - iar cele câteva pe care acum le auzim prima oară, ca aia cu "Ai Fon (I-Phone) / N-am fon", sunt tot bancuri în sine, nu dialoguri umoristice.
S-a folosit artificiul comentariului din off - deşi desuet, încă mai e aplicabil, mai ales în cazul filmelor care folosesc convenţia (cum e uneori, printre altele, şi musicalul). Dar şi aici survin nişte reguli elementare: comentariul trebuie în primul rând să spună lucruri care nu se pot comunica prin acţiuni şi replici, şi apoi să formeze cu imaginea o relaţie complementară (dar nu pleonastică), sau chiar antitetică (dar nu contradictorie). Aici, însă, avem pe de o parte formula şi tonul comentariului, care ţin de domeniul basmului ("A fost odată un moş şi o babă..." etc.), când nici subiectul, nici modul de a-l povesti cinematografic, nu conţin asemenea referinţe, iar pe de altă parte apar numeroase situaţii când vocea naratorului nu face decât să ne spună în cuvinte ceea ce vedem cu ochiul liber pe ecran - şi atât.
Situaţia devine şi mai serioasă în privinţa realizării - căci, dacă musicalul tolerează (ba chiar presupune) scenarii structurate mai simplu, în schimb devine necruţător la nivelul profesionalismului. În primul rând, se impune o regie reală, care să gestioneze competent mizanscenele, incomparabil mai riguroase decât în filmul mainstream (personajele de-aici, în multe cazuri, NU FAC NIMIC - doar stau şi vorbesc, sau merg şi vorbesc, sau vorbesc şi vorbesc; uneori, stau chiar ca la teatru - grupate cu faţa spre aparat; alteori, stau cu spatele - dar se simte clar că din întâmplare). Şi, mai ales când ai de-a face cu actori neprofesionişti (cum sunt atât copii, cât şi adulţii proveniţi din sfera muzicii şi a teatrului de revistă, neavând astfel experienţa actoriei de proză şi a platoului de filmare), în nici un caz nu e permis să-i pui să-şi înveţe textele pe de rost şi să le recite ca la serbarea şcolară - lucrezi cu ei îndelung, migălos, empatic şi temeinic, îi ajuţi să-şi scoată la iveală talentul nativ, sau să-şi adapteze pentru cinema datele proprii teatrului de revistă, operetei sau operei. Deşi e admirabil să poţi filma atât de mult (şi greu) în numai cinci zile, formula e complet contraindicată când ai de-a face cu interpreţi care, prin natura lor, au nevoie de timp şi răbdare.
Mai trebuie şi să ştii că există diferenţe majore între improvizaţiile amatoriceşti şi ceea ce se numeşte CONVENŢIE ARTISTICĂ (teatrală sau cinematografică) - în speţă: faptul că baroneasa de la U.E. vorbeşte cântând e firesc (doar ne aflăm pe tărâmul filmului muzical - şi, în plus, Camelia Clavac are o superbă voce de operă), dar că o face în limba română, fără urmă de accent străin, măcar, e inexplicabil. Ce-i drept, în acele momente, pe ecran apar subtitluri - şi, cum utile nu sunt (pronunţia cântăreţei fiind impecabilă), am putea presupune că vor să sugereze: "Ştiţi, ea de fapt nu cântă româneşte..." Dacă asta s-a urmărit... regrete eterne, dar trucul nu ţine.
De asemenea, privind modul de a filma, semnatarul regiei, venerabilul Dumitru Cucu, trebuia să apeleze la un meseriaş autentic, care să ştie ce-i aia decupaj (fie conceput dinainte şi scris meticulos pe hârtie, conform formulei clasice, fie improvizat prompt şi precis pe platou, cum fac în ultima vreme unii profesionişti cu suficientă experienţă ca să poată sări astfel etapele), nu să pună camera cum dă Dumnezeu şi să-l lase pe operator să filmeze otova.
Şi pentru că tot veni vorba de operator (atât ca director de fotografie, cât şi ca simplu cameraman), acesta (adică, ACEŞTIA: Vali Atodiresei şi Bogdan Enăşoiu) trebuie să ştie să compună planurile cel puţin la nivelul unei gramatici elementare, n-are voie să bramburească poziţiile personajelor în cadru, să-şi bâţâie camera la nimereală, să sară din formulele de culoare, lumină, definiţie şi contrast de la o secvenţă la alta sau chiar în cadre succesive.
În fine, unul dintre elementele cele mai drastice ale musicalului este montajul - fiindcă genul înseamnă prin definiţie RITM, care se concepe în scenariu, se naşte în decupaj, creşte pe platou şi se maturizează la masa de montaj. Şi, chiar şi când materialul filmat constă într-o simplă adunătură de cadre, un adevărat editor tot mai poate salva în mare parte lucrurile - să nu uităm că există chiar şi categoria "filmului de montaj", care tocmai în asta constă: în a asambla cu măiestrie imagini disparate. Or, tânărul Mihai Cândea nu ştie nici că succesiunea cadrelor trebuie să urmeze o anumită logică a discursului cinematografic, nici că lungimile lor se calculează cu precizie, nici că tăieturile se fac în funcţie de nişte criterii clare, dintre care mişcarea personajelor şi a camerei, precum şi racordurile, nu sunt decât cele mai importante.
Oricum, vestea bună e că, după cum a demonstrat experienţa ultimilor ani, uneori se pot face filme independente cu adevărat reuşite, atunci când amatorii pasionaţi de cinema îşi conjugă talentul propriu cu îndrumări de specialitate pe care au capacitatea să le asimileze. Am trecut de multe ori prin situaţii în care, la vederea câte unei asemenea încercări, îmi venea să le strig autorilor: dacă vreţi neapărat să filmaţi ceva, aveţi familii, aveţi căţei şi pisici, aveţi vacanţe la munte şi la mare şi-n orice împrejurare - filmaţi, fraţilor, filmaţi, şi pe urmă bucuraţi-vă acasă, cu prietenii, de ceea ce v-a ieşit.
Din fericire, pentru Dumitru Lupu şi colaboratorii lui, mesajul e mult mai optimist: CONTINUAŢI - dar nu aşa. Cereţi sprijin, şi vi se va da. Cel puţin copiii pe care i-am văzut în aceste materiale, şi mulţi alţii la fel de înzestraţi, merită mai mult decât simple jucării filmate. Merită film!
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
9-11 noiembrie, 2012
Bucureşti, România
Jucărie de încercare, sau încercare de jucărie?
A fost odată, ca niciodată, a fost o vreme când filmele nu se puteau face decât pe peliculă. Nici cu gândul nu gândeai la suporturi magnetice sau digitale. Dar timpul a trecut, invenţii s-au făcut, şi acum oricine poate să filmeze - ba, uneori, chiar să "facă film". De aici, însă, şi capcana: atraşi de mirajul cinematografului, aflat aparent atât de aproape (dar, în fond, rămas la fel de departe) mulţi entuziaşti au început să filmeze şi, văzând că iese ceva care mişcă pe ecran, chiar au crezut că de fapt fac şi ei cinema. De cele mai multe ori, rezultatul unor asemenea încercări constă doar în imitaţii şi improvizaţii diletante, cam la modul celebrelor sarmaux, furculision şi învârtision ale Coanei Chiriţa.
Ce-i drept, o bună parte din realizatorii jucăriei pentru copii "Cătun fericit" (producţie Rolfilm) nu sunt nişte ageamii. Ei provin în majoritate din zona muzicii şi a teatrelor de revistă, plus a mişcărilor artistice şcolăreşti, aşa că ceea ce se poate vedea sub titlul de mai sus are în orice caz următoarele calităţi:
Partiturile muzicale compuse de Dumitru Lupu sunt profesioniste, inspirate, antrenante - ideale ca suport pentru un eventual film muzical.
Cei aproape douăzeci de copii şi adolescenţi care constituie personajul principal colectiv au toate calităţile unor tineri actori neprofesionişti: fizic fermecător, talent autentic, dezinvoltură, personalităţi puternice şi pline de umor. Lucru firesc: au fost selectaţi dintre cei mai buni membri ai trupelor de teatru şi laureaţi ai concursurilor de creaţie din întreaga ţară. Se disting, dintre aceşti mici artişti veritabili care promit un viitor strălucit, nume ca: Luca Şipoteanu, Ilinca Şipoteanu, Cornelia Harasim, Vera Verneş, Andrada Nicoară Okros, Andrei Popa, Cristian Butoi, Catinca Hanţiu, Raluca Enăşoiu, Andrei Liviu Stoian, Cristina Ioniţă şi Dumitrana Teodora Lupu (deşi, în privinţa ei, aptitudinile muzicale şi coregrafice certe intră în contradicţie cu nota de frivolitate proprie piesei pe care interpretează, mult prea adultă pentru vârsta ei). Se mai reţin: Denisa şi Eduard Vacariu, Andreea Simion, Diana Dan şi Bianca Catană.
Doi dintre interpreţii adulţi sunt într-adevăr fireşti şi în momentele non-muzicale, având un haz veritabil şi reuşind să schiţeze, din interpretare, personaje autentice: Alxandru Jula şi Florin Pretorian. Mai au şanse şi Silvia Dumitrescu, Cristian Popescu, Florin Apostol, Nae Alexandru şi Doina Mirea - precum şi, evident, Ileana Şipoteanu (în cazul lor, însă, fiind necesar un lucru mult mai atent cu actorii, pentru dezinvoltura interpretării în proză).
Problemele originează, în mod paradoxal, tocmai din modestia sinceră a principalilor realizatori, care fiind conştienţi că nu sunt cineaşti profesionişti, şi-au coborât singuri ştacheta autoexigenţei nepermis de mult. Dumitru Lupu şi echipa sa au pornit la lucru cu un entuziasm real, intenţionând să le ofere o experienţă de neuitat (în primul rând de vacanţă - şi, dacă s-ar fi putut, şi artistică) acelor minunaţi copii pasionaţi de muzică, teatru şi film - conform mărturisirii lui Dumitru Lupu, au vrut să le dăruiască doar o "jucărie de vacanţă". Cel puţin sub acest aspect, dorinţa le-a fost îndeplinită. La prezentarea din sala Eforie a Cinematecii, tinerii interpreţi erau într-adevăr marcaţi de savoarea experienţei de neuitat prin care trecuseră. Adevărul, însă, este că se putea face mult mai mult pentru ei - şi, la drept vorbind, chiar s-ar fi cuvenit.
Dincolo de plăcerea celor cinci zile de filmare (şi, în fond, ESTE o performanţă să filmezi, în numai cinci zile, material pentru şaptezeci şi cinci de minute - ba încă, şi urmând nemiloasele rigori specifice genului muzical, şi înfruntând capriciile meteorologice; trebuie să recunoaştem că, sub aspectul organizării, Dumitru Lupu a reuşit o reală performanţă), copiii şi adolescenţii din "cătunul fericit" se topesc în portretul vag al grupului - şi e mare păcat, pentru că între ei se zăresc peste tot sclipiri care strigă să fie identificate, speculate, valorificate la maximum (după cum am arătat mai sus).
Principala cauză a acestui fapt stă în absenţa scenariului. Ceea ce se întâmplă în ora şi un sfert a spectacolului filmat se poate rezuma în câteva rânduri:
Într-o casă dintre munţi, doi oameni sufletişti găzduiesc copii lăsaţi în custodie de părinţi plecaţi la muncă în străinătate. Toată lumea râde, cântă şi dansează - şi vorbeşte spunând bancuri. Vine primarul şi anunţă că-i va vizita o baroneasă de la U.E., aşa că să-i pregătească un spectacol. Toată lumea repetă pentru spectacol - adică: râde, cântă, dansează şi vorbeşte spunând bancuri. Vine baroneasa, e invitată la masă, şi în cinstea ei toată lumea râde, cântă şi dansează, vorbeşte spunând bancuri - şi mănâncă sarmale. Baroneasa se îndrăgosteşte de sarmale şi cere câteva şi la pachet. Gata.
N-ar fi fost deloc greu ca, solicitând ajutorul unui profesionist (ce-i drept, i-a sprijinit Ion Bucheru - dar, din nefericire, limitat de starea precară de sănătate din ultima vreme), Dumitru Lupu să ridice această intenţie la nivelul unui scenariu propriu-zis - fie şi numai ca suport pentru o succesiune de secvenţe muzicale şi momente hazlii. Era indispensabil un CONFLICT, oricât de uşurel şi inofensiv, erau obligatorii câteva ÎNTORSĂTURI NEPREVĂZUTE - şi, mai ales, trebuia neapărat ca măcar unii dintre copii să devină PERSONAJE. În plus, era nevoie de UMOR ORIGINAL - nu poţi pune pe toată lumea să dialogheze non-stop citând glume pe care, în marea lor majoritate, le ştim încă de când aveam vârsta micilor actori - iar cele câteva pe care acum le auzim prima oară, ca aia cu "Ai Fon (I-Phone) / N-am fon", sunt tot bancuri în sine, nu dialoguri umoristice.
S-a folosit artificiul comentariului din off - deşi desuet, încă mai e aplicabil, mai ales în cazul filmelor care folosesc convenţia (cum e uneori, printre altele, şi musicalul). Dar şi aici survin nişte reguli elementare: comentariul trebuie în primul rând să spună lucruri care nu se pot comunica prin acţiuni şi replici, şi apoi să formeze cu imaginea o relaţie complementară (dar nu pleonastică), sau chiar antitetică (dar nu contradictorie). Aici, însă, avem pe de o parte formula şi tonul comentariului, care ţin de domeniul basmului ("A fost odată un moş şi o babă..." etc.), când nici subiectul, nici modul de a-l povesti cinematografic, nu conţin asemenea referinţe, iar pe de altă parte apar numeroase situaţii când vocea naratorului nu face decât să ne spună în cuvinte ceea ce vedem cu ochiul liber pe ecran - şi atât.
Situaţia devine şi mai serioasă în privinţa realizării - căci, dacă musicalul tolerează (ba chiar presupune) scenarii structurate mai simplu, în schimb devine necruţător la nivelul profesionalismului. În primul rând, se impune o regie reală, care să gestioneze competent mizanscenele, incomparabil mai riguroase decât în filmul mainstream (personajele de-aici, în multe cazuri, NU FAC NIMIC - doar stau şi vorbesc, sau merg şi vorbesc, sau vorbesc şi vorbesc; uneori, stau chiar ca la teatru - grupate cu faţa spre aparat; alteori, stau cu spatele - dar se simte clar că din întâmplare). Şi, mai ales când ai de-a face cu actori neprofesionişti (cum sunt atât copii, cât şi adulţii proveniţi din sfera muzicii şi a teatrului de revistă, neavând astfel experienţa actoriei de proză şi a platoului de filmare), în nici un caz nu e permis să-i pui să-şi înveţe textele pe de rost şi să le recite ca la serbarea şcolară - lucrezi cu ei îndelung, migălos, empatic şi temeinic, îi ajuţi să-şi scoată la iveală talentul nativ, sau să-şi adapteze pentru cinema datele proprii teatrului de revistă, operetei sau operei. Deşi e admirabil să poţi filma atât de mult (şi greu) în numai cinci zile, formula e complet contraindicată când ai de-a face cu interpreţi care, prin natura lor, au nevoie de timp şi răbdare.
Mai trebuie şi să ştii că există diferenţe majore între improvizaţiile amatoriceşti şi ceea ce se numeşte CONVENŢIE ARTISTICĂ (teatrală sau cinematografică) - în speţă: faptul că baroneasa de la U.E. vorbeşte cântând e firesc (doar ne aflăm pe tărâmul filmului muzical - şi, în plus, Camelia Clavac are o superbă voce de operă), dar că o face în limba română, fără urmă de accent străin, măcar, e inexplicabil. Ce-i drept, în acele momente, pe ecran apar subtitluri - şi, cum utile nu sunt (pronunţia cântăreţei fiind impecabilă), am putea presupune că vor să sugereze: "Ştiţi, ea de fapt nu cântă româneşte..." Dacă asta s-a urmărit... regrete eterne, dar trucul nu ţine.
De asemenea, privind modul de a filma, semnatarul regiei, venerabilul Dumitru Cucu, trebuia să apeleze la un meseriaş autentic, care să ştie ce-i aia decupaj (fie conceput dinainte şi scris meticulos pe hârtie, conform formulei clasice, fie improvizat prompt şi precis pe platou, cum fac în ultima vreme unii profesionişti cu suficientă experienţă ca să poată sări astfel etapele), nu să pună camera cum dă Dumnezeu şi să-l lase pe operator să filmeze otova.
Şi pentru că tot veni vorba de operator (atât ca director de fotografie, cât şi ca simplu cameraman), acesta (adică, ACEŞTIA: Vali Atodiresei şi Bogdan Enăşoiu) trebuie să ştie să compună planurile cel puţin la nivelul unei gramatici elementare, n-are voie să bramburească poziţiile personajelor în cadru, să-şi bâţâie camera la nimereală, să sară din formulele de culoare, lumină, definiţie şi contrast de la o secvenţă la alta sau chiar în cadre succesive.
În fine, unul dintre elementele cele mai drastice ale musicalului este montajul - fiindcă genul înseamnă prin definiţie RITM, care se concepe în scenariu, se naşte în decupaj, creşte pe platou şi se maturizează la masa de montaj. Şi, chiar şi când materialul filmat constă într-o simplă adunătură de cadre, un adevărat editor tot mai poate salva în mare parte lucrurile - să nu uităm că există chiar şi categoria "filmului de montaj", care tocmai în asta constă: în a asambla cu măiestrie imagini disparate. Or, tânărul Mihai Cândea nu ştie nici că succesiunea cadrelor trebuie să urmeze o anumită logică a discursului cinematografic, nici că lungimile lor se calculează cu precizie, nici că tăieturile se fac în funcţie de nişte criterii clare, dintre care mişcarea personajelor şi a camerei, precum şi racordurile, nu sunt decât cele mai importante.
Oricum, vestea bună e că, după cum a demonstrat experienţa ultimilor ani, uneori se pot face filme independente cu adevărat reuşite, atunci când amatorii pasionaţi de cinema îşi conjugă talentul propriu cu îndrumări de specialitate pe care au capacitatea să le asimileze. Am trecut de multe ori prin situaţii în care, la vederea câte unei asemenea încercări, îmi venea să le strig autorilor: dacă vreţi neapărat să filmaţi ceva, aveţi familii, aveţi căţei şi pisici, aveţi vacanţe la munte şi la mare şi-n orice împrejurare - filmaţi, fraţilor, filmaţi, şi pe urmă bucuraţi-vă acasă, cu prietenii, de ceea ce v-a ieşit.
Din fericire, pentru Dumitru Lupu şi colaboratorii lui, mesajul e mult mai optimist: CONTINUAŢI - dar nu aşa. Cereţi sprijin, şi vi se va da. Cel puţin copiii pe care i-am văzut în aceste materiale, şi mulţi alţii la fel de înzestraţi, merită mai mult decât simple jucării filmate. Merită film!
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
9-11 noiembrie, 2012
Bucureşti, România
