"Căutându-l pe Schwartz" - Sine ira et studio...
...numai cu vibraţie şi omenie
Nu e un secret că, atât datorită convingerilor mele revizioniste, cât şi în virtutea unor criterii profesionale, am stârnit polemici în legătură cu ultimul lung-metraj de ficţiune al lui Radu Gabrea, "Călătoria lui Gruber" - fără a intra aici în amănunte, mă rezum la a spune că filmul m-a făcut să reflectez îndelung la modalităţile cele mai oneste şi semnificative de a pagina cinematografic tragedia de la Iaşi, echilibrând cât mai just cuantumurile de vinovăţie practică şi morală ale tuturor celor patru părţi implicate (direct sau indirect: evrei, germani, ruşi, români). Din perspectiva acestor controverse, devine cu atât mai limpede faptul că un film ca documentarul de metraj mediu spre lung (64 minute) "Căutându-l pe Schwartz" (o altă "călătorie", un alt "Gruber"...) mi-a oferit o bucurie cu totul deosebită - nu numai fiindcă e foarte bun, ci şi pentru că prezintă un model de a aborda destinele evreilor din Târgu Frumos, marcte de valurile istoriei din ultima sută de ani, sub un unghi uman şi empatic, lipsit de ură şi părtinire, pentru a se sublima prin sferele nobile ale muzicii.
Constituind practic o continuare a documentarului "România! România!" (2006), filmul se axează pe călătoria cântăreţei de klezmer Elizabeth Schwartz, revenită în ţara obârşiilor sale pentru a-şi căuta strămoşii - un drum care devine, dacă nu tocmai iniţiatic, cel puţin revelator în sensul cel mai general, căci prilejuişte o evocare istorică a muzicii klezmer, cu acea stare spirituală şi stilistică unică, în care se regăsesc atât elemente mozaice ancestrale, cât şi acorduri de doină românească.
Structura documentarului e axată pe trei fire epice întrepătrunse: interviul de bază cu Elizabeth Schwartz şi soţul ei, periplul lor prin Târgu Frumos (un oraş ajuns la o deprimantă... urâţenie, peste care obiectivul camerei panoramează cu tristeţe discretă), şi diverse imagini din recitaluri şi concerte. De bună seamă, la fel ca în cazul admirabilului "Concerte la Biserica Neagră", lansat concomitent cu acesta, "Căutându-l pe Schwartz" are în primul rând meritul de a-şi valorifica mai mult decât plenar conţinutul muzical. Este momentul să subliniem că prelucrarea acestor bijuterii sonore i se datorează excelentului profesionist Constantin Titi Fleancu, căruia i s-a alăturat mai puţin cunoscutul (din păcate, căci s-a situat dintotdeauna la acelaşi nivel) Florian Nanu. Întâlnim pe parcursul filmului cel puţin două mostre inegalabile de perfecţiune: vocea protagonistei, capabilă să urmeze nişte modulaţii şi structuri sonore de-a dreptul incredibile, şi vioara bătrânului lăutar din Târgu Frumos (altminteri, el însuşi un personaj fascinant, cu spontaneitatea sa plină de farmec).
De fapt, pornind de aici, se conturează componenta de umanitate a întregului film - substanţială şi vibrantă, atât în zona personajelor centrale, cât şi prin cercurile periferice ale scurtelor apariţii (delicioase secvenţele cu căutarea fostelor case evreieşti din oraş, şi trecătorii care dau indicaţii, sau interviul cu patronul morii - un descendent de evrei care şi-a mai păstrat doar un crâmpei din identitatea etnică). Pe filonul omenesc se construieşte (urmând un subiect similar cu cel din "Concerte la Biserica Neagră", dar organizat aici cu totul altfel) elementul de istorie etnică şi muzicală - ilustrat, în lipsa unor alte posibilităţi, cu numeroase fotografii de epocă sau de familie, exelent speculate de obiectivul sensibil al lui Mihai Tănase - care mai are şi meritul de a îmbrăca în concepţii plastice aparte, meticulos gândite, cele trei zone de imagine ale filmului: prezenturile paralele ale familiei Schwartz (interviul şi călătoriile), filmate limpede, cu definiţie şi cromatică realiste, cadrele de recital, învăluite în flou-uri, culori şi lumini prelucrate discret, spre a rima cu starea de spirit atât de specială a muzicii klezmer, şi materialele istorice, exprimate într-o firească şi evidentă cheie nostalgică. Şi din nou, concretizarea finală a materialului se revendică de la aceeaşi Melania Oproiu, monteuza care, pe vremea lui Ceauşescu, scotea minunăţii de ritm şi tensiune chiar şi din cele mai ingrate cadre cu mecanizatori pe tarla şi pompieri în inspecţie. Acum, având la dispoziţie o coloană vertebrală atât de organică şi vie ca muzica, şi un pachet de imagini filmate pe cât de expresiv, pe atât de diversificat, Melania impune cu atât mai puternic potenţialul de creaţie al montajului cinematografic. Deosebit de interesantă este diferenţa conceptuală de montaj între cele două filme: câtă vreme "Concerte la Biserica Neagră" era dominat de o stabilitate statică, maiestuoasă, de sorginte arhitecturală, "Căutându-l pe Schwartz" se distinge printr-o perceptibilă dinamică interioară, proprie stării de călătorie, de căutare a originilor şi a propriei identităţi, de mobilitate spaţială a etniilor silite de istorie la migraţii cvasi-perpetue.
Până la urmă, poate că principalul merit al "Căutării lui Schwartz" este acela de a aduce în ochii publicului destinul unei entităţi culturale specifice şi tot mai puţin cunoscute - şi de a o face cu o omenie capabilă de a netezi orice asperităţi şi resentimente.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
21 ianuarie, 2011, h. 11:53-13:00
Bucureşti, România
...numai cu vibraţie şi omenie
Nu e un secret că, atât datorită convingerilor mele revizioniste, cât şi în virtutea unor criterii profesionale, am stârnit polemici în legătură cu ultimul lung-metraj de ficţiune al lui Radu Gabrea, "Călătoria lui Gruber" - fără a intra aici în amănunte, mă rezum la a spune că filmul m-a făcut să reflectez îndelung la modalităţile cele mai oneste şi semnificative de a pagina cinematografic tragedia de la Iaşi, echilibrând cât mai just cuantumurile de vinovăţie practică şi morală ale tuturor celor patru părţi implicate (direct sau indirect: evrei, germani, ruşi, români). Din perspectiva acestor controverse, devine cu atât mai limpede faptul că un film ca documentarul de metraj mediu spre lung (64 minute) "Căutându-l pe Schwartz" (o altă "călătorie", un alt "Gruber"...) mi-a oferit o bucurie cu totul deosebită - nu numai fiindcă e foarte bun, ci şi pentru că prezintă un model de a aborda destinele evreilor din Târgu Frumos, marcte de valurile istoriei din ultima sută de ani, sub un unghi uman şi empatic, lipsit de ură şi părtinire, pentru a se sublima prin sferele nobile ale muzicii.
Constituind practic o continuare a documentarului "România! România!" (2006), filmul se axează pe călătoria cântăreţei de klezmer Elizabeth Schwartz, revenită în ţara obârşiilor sale pentru a-şi căuta strămoşii - un drum care devine, dacă nu tocmai iniţiatic, cel puţin revelator în sensul cel mai general, căci prilejuişte o evocare istorică a muzicii klezmer, cu acea stare spirituală şi stilistică unică, în care se regăsesc atât elemente mozaice ancestrale, cât şi acorduri de doină românească.
Structura documentarului e axată pe trei fire epice întrepătrunse: interviul de bază cu Elizabeth Schwartz şi soţul ei, periplul lor prin Târgu Frumos (un oraş ajuns la o deprimantă... urâţenie, peste care obiectivul camerei panoramează cu tristeţe discretă), şi diverse imagini din recitaluri şi concerte. De bună seamă, la fel ca în cazul admirabilului "Concerte la Biserica Neagră", lansat concomitent cu acesta, "Căutându-l pe Schwartz" are în primul rând meritul de a-şi valorifica mai mult decât plenar conţinutul muzical. Este momentul să subliniem că prelucrarea acestor bijuterii sonore i se datorează excelentului profesionist Constantin Titi Fleancu, căruia i s-a alăturat mai puţin cunoscutul (din păcate, căci s-a situat dintotdeauna la acelaşi nivel) Florian Nanu. Întâlnim pe parcursul filmului cel puţin două mostre inegalabile de perfecţiune: vocea protagonistei, capabilă să urmeze nişte modulaţii şi structuri sonore de-a dreptul incredibile, şi vioara bătrânului lăutar din Târgu Frumos (altminteri, el însuşi un personaj fascinant, cu spontaneitatea sa plină de farmec).
De fapt, pornind de aici, se conturează componenta de umanitate a întregului film - substanţială şi vibrantă, atât în zona personajelor centrale, cât şi prin cercurile periferice ale scurtelor apariţii (delicioase secvenţele cu căutarea fostelor case evreieşti din oraş, şi trecătorii care dau indicaţii, sau interviul cu patronul morii - un descendent de evrei care şi-a mai păstrat doar un crâmpei din identitatea etnică). Pe filonul omenesc se construieşte (urmând un subiect similar cu cel din "Concerte la Biserica Neagră", dar organizat aici cu totul altfel) elementul de istorie etnică şi muzicală - ilustrat, în lipsa unor alte posibilităţi, cu numeroase fotografii de epocă sau de familie, exelent speculate de obiectivul sensibil al lui Mihai Tănase - care mai are şi meritul de a îmbrăca în concepţii plastice aparte, meticulos gândite, cele trei zone de imagine ale filmului: prezenturile paralele ale familiei Schwartz (interviul şi călătoriile), filmate limpede, cu definiţie şi cromatică realiste, cadrele de recital, învăluite în flou-uri, culori şi lumini prelucrate discret, spre a rima cu starea de spirit atât de specială a muzicii klezmer, şi materialele istorice, exprimate într-o firească şi evidentă cheie nostalgică. Şi din nou, concretizarea finală a materialului se revendică de la aceeaşi Melania Oproiu, monteuza care, pe vremea lui Ceauşescu, scotea minunăţii de ritm şi tensiune chiar şi din cele mai ingrate cadre cu mecanizatori pe tarla şi pompieri în inspecţie. Acum, având la dispoziţie o coloană vertebrală atât de organică şi vie ca muzica, şi un pachet de imagini filmate pe cât de expresiv, pe atât de diversificat, Melania impune cu atât mai puternic potenţialul de creaţie al montajului cinematografic. Deosebit de interesantă este diferenţa conceptuală de montaj între cele două filme: câtă vreme "Concerte la Biserica Neagră" era dominat de o stabilitate statică, maiestuoasă, de sorginte arhitecturală, "Căutându-l pe Schwartz" se distinge printr-o perceptibilă dinamică interioară, proprie stării de călătorie, de căutare a originilor şi a propriei identităţi, de mobilitate spaţială a etniilor silite de istorie la migraţii cvasi-perpetue.
Până la urmă, poate că principalul merit al "Căutării lui Schwartz" este acela de a aduce în ochii publicului destinul unei entităţi culturale specifice şi tot mai puţin cunoscute - şi de a o face cu o omenie capabilă de a netezi orice asperităţi şi resentimente.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
21 ianuarie, 2011, h. 11:53-13:00
Bucureşti, România