Cît timp a fost cu muza Tora Vasilescu, Danieliuc a turnat filme bunicele. Cum s-a schimbat regimul politic, a schimbat și el muza cu Cecilia Bârbora și a început să filmeze numai porcării.
Horatiucrisan
pe 30 August 2023 12:21
Unul din filmele slabe românești chiar daca a fost regizat de Danieliuc și joaca actori buni. Filmul e o însăilare fara cap și coadă și ne prezintă din nou daca mai era nevoie partea mizera a societății românești.
cosmin742000
pe 17 Decembrie 2016 09:16
Un film romanesc care lasa de plutit ,,, a pardon de dorit
alexandrumitru
pe 05 Februarie 2011 11:05
vreau sa va intreb daca acest film a aprarut in totalitate sau doar jumatati cum lam gasit eu?eu am parintii stabiliti in satul Tiganasi din jud.Mehedinti acolo unde sa facut acest film.....si as vrea ca sa il downloadez dar nu gasesc dekat unele secvente din el....deci filmu nu este complet?va rog raspundetimi.....
stncndr
pe 08 Ianuarie 2010 17:30
Ala care ai zis ca ai deja filmul jura-te sa-ti pută ochiul bej ca il "AI DEJA".
Cu alte cuvinte esti si tu un alt fraier care are torente , l-a tras in PC si bifeaza pe cinemagia "AM DEJA"...
OAU ! Daca eram o blonda iti propuneam sa-ti fac un blowjob cazut pe spate de admiratie ca AI DEJA acest film. LLua-te-as pe carbasan de NEPHEW :)
carevasazica
pe 17 Octombrie 2009 23:23
Mers la film, vazut film, coincidenta sau nu tot in seara premierei, multumita initiativei organizatorilor de a lasa libera intrarea studentilor la film.
Citit apoi comentariul domnului Pitbull, vastul comentariu (care poate se vrea cronica sau analiza si din pacate pentru el nu este) care m-a intristat. De ce? Pentru ca in spatele limbajului argotic, domnul denota acelasi snobism de care il acuza pe Daneliuc si ceva aroganta pe deasupra.
Gusturile nu se discuta! Perfect adevarat. Exista insa o distanta considerabila de aici si pana la a denigra total un om, un film, munca unei echipe sub pretextul unei cronici de film- nu zic sa scriem scolareste, nici noi in scoala nu o facem, dar nu e de mirare ca se arunca cu noroi in "critica de film romaneasca" acuzata constant de neprofesionalism sau pusa sub eticheta "niste regizori ratati". Deci domnule Pitbull haideti sa scriem cronici cu mai mult bun gust, sau bun simt, cum preferati, fie doar si din 2 motive: unul particular- domnul Daneliuc este totusi o personalitate in istoria cinematografului romanesc (desi are si dansul destule pacate pe care le voi detalia) cu o contributie reala si care v-a furnizat destul material de analiza si un alt motiv, ceva mai general, pe care puteti sa il luati si ca pe o rugaminte personala: exista un grup de tineri, mai fantezisti asa, care vor sa vada filme si sa scrie despre ele profesionist, etic, poate chiar elegant. Cat timp scrieti genul acesta de materiale le faceti munca foarte grea, ingreunandu-o cu povara de a schimba perceptia negativa asupra " criticilor de film".
In alta ordine de idei, tin sa mentionez ca nu il tin in brate pe Daneliuc- am doar un mare respect pentru un om care a facut istorie prin filmele lui. Este perfect adevarat ca Daneliuc de astazi, regizor de filme precum Legiunea Straina, Marilena si chiar Cele ce plutesc, nu este cel de dinainte de '89 si poate ca nici nu ar avea cum sa fie. I s-a schimbat personalitatea creatoare, are alte "motive", alte impulsuri artistice. Din nou adevarat ca de multe ori sunt gresite. Iarasi adevarat ca poate ar trebui sa se opreasca sau sa ia inca o pauza de cautari artistice. Insa pentru Daneliuc munca este de 2 ori mai grea: dincolo de calitatea operelor sale, indoielnica sau nu, Daneliuc sufera de pacatul de a nu fi un tip foarte simpatic. Cum necum a reusit sa isi castige antipatia criticii, a ziaristilor, a Presei in general, care acum considera ca omul merita sa sufere, care merg la film avand placerea aproape bolnava de a vedea ce a mai facut acum, etichetand totul de dinainte a fiind abominabil si penibil. Domnule Daneliuc lucrati putin la PR, mai iesiti in lume, mai dati o cafea, mai strangeti mana unui jurnalist, zambiti mai des, nu vedeti ca asta se cere?
Filmul nu e stralucit si pace! Nu in ansamblu cel putin. Dar are o serie de elemente care se aseaza frumos, se aliniaza, lucreaza puternic si zic eu ca salveaza ce poate fi salvat. Eu nu vreau sa dau spoilere, asa ca nu povestesc, de altfel una dintre problemele filmului este povestea. Buba e la scenariu, semnat tot de Daneliuc, care a avut o idee si din pacate o intelege total doar el. Insa la imagine, scenografie, actori, nu sunt multe de reprosat si exista cadre care te absorb chiar, cadre care te tin in scaun si te incanta- preferatul meu: pepenii spalati in apele Dunarii.
Nu regret ca am vazut filmul. E oarecum datorie morala sa vezi ce mai scoate un om care a facut totusi parte din generatia de aur a cinematografului romanesc, un om a carui imagine e pacat sa ramana patata, sau marcata doar de creatiile recente, ce fac sa fie uitate demersurile lui artistice laudabile din trecut.
Pitbull
pe 16 Octombrie 2009 14:50
"Cele ce plutesc" - Dureros de văzut
Dar şi hilar (Daneliuc dixit)
*** ATENŢIE!!! Conţine spoilere! ***
"Visez să fac un film foarte prost, îngrozitor de prost, genial de prost - dar de a cărui prostie să fiu singur răspunzător!", declara Mircea Daneliuc acum un sfert de veac, în cadrul unei anchete cu tema "Filmul pe care visaţi să-l faceţi" publicată în Almanahul "Cinema".
"Ai grijă ce-ţi doreşti, că s-ar putea să ţi se împlinească!" ne avertizează un vechi precept moral, pe care ultimii douăzeci de ani din cariera fostului regisor român de film îl confirmă plenar - mult mai adecvat, în context, decât zicala taoistă de la care crede el că-i porneşte filmul: "Dacă priveşti destul de mult timp o apă curgătoare, vei vedea plutind cadavrul duşmanului tău" (cum se şi intitula pelicula iniţial: "Cadavrul duşmanului tău").
Se comenta despre "Cele ce plutesc", în ultimele luni, că ar constitui o neaşteptată revelaţie - "Dom'le, şi-a revenit! E iar el, Daneliuc cel de altădată! De-a dreptul incredibil!", şuşoteau gurile bune-rele pe la colţuri, pasă-mi-te pentru a pregăti lansarea pompoasă de-aseară, cu covor roşu şi reflectoare la intrarea în Mall Vitan. În loc de conferinţă de presă (ştia el ce ştia - nici la "Marilena" n-a făcut), cinci minute de conversaţie peste pârleaz cu reportofoanele întinse ale ziariştilor - asta fiind onorarea promisiunii oficiale: "Timp de o jumătate de oră înainte de premieră, de la 19:30, echipa va răspunde întrebărilor reprezentanţilor presei şi invitaţilor de specialitate într-un cadru de gală poziţionat la intrarea Vitan." Bravos, naţiune, halal cadru de gală poziţionat!
Degeaba. Nici chiar o lansare serioasă, faţă de parodia asta penibilă, n-ar fi avut vreodată şanse să facă din rahat bici.
Ca de obicei, Daneliuc se afundă cu voluptate în latrinele de la marginea celei mai marginale margini a societăţii - aici, efectiv la modul propriu: în afara satului, pe malul Dunării, o îngrămădire de cocioabe, rulote şi coteţe, în care-şi duce traiul un fel de familie subumană: Avram, dresor ad-hoc de maidanezi etichetaţi "câini de pază" (după ce a muncit cinci ani în Italia şi a văzut că italienii sunt speriaţi de români), Liana, nevasta radical obosită de viaţă (care-şi doreşte un palton), Romeo, fiul lor cam retardat (care cât e ziulica de lungă pescuieşte mici epave ce plutesc pe Dunăre), şi Magda, atrăgătoarea lui soţie (pe care tata-socru o regulează la tot pasul). La o zvârlitură de băţ zace o şatră de ţigani, care la rândul lor au ciordit vreme bună prin Italia - aşa că, susţine autorul în declaraţia de intenţii din caietul de presă, "conflictul italian se mută aici, lângă Dunăre".
E - nu se mută. Conflictul de lângă Dunăre e exact atât şi nimic mai mult: conflictul de lângă Dunăre, între nişte vecini declasaţi. Cele câteva rapeluri la tensiunile din Cizmă rămân strict verbale - în rest, nu există nici o articulaţie comună între cele două, nici cauzală, nici semnificativă. Ca atare, de prima dintre intenţiile esetice lui Daneliuc se alege cu brio praful - ca de obicei.
Mai mult decât atât, nici premisele pragmatice nu stau mai bine. Dincolo de pitorescul lor exterior şi oricum schematic, personajele sunt lipsite de orice identitate. Nimic nu explică prezenţa unei tinere ca Magda - finuţă, curăţea, cocheţică, sexyşoară şi sensibiluţă - în sărăcia lucie din cocina lui Avram, lângă un soţ moleşit-oligofren-plângăcios, un socru violator şi o soacră acră ca o murătură. Arhetipul "crinului în mocirlă" are şi el nevoie de niscaiva motivaţii ca să stea în picioare, altfel se ofileşte de numa-numa'!
La fel de şubred e construită şi relaţia cu antagoniştii - un grup de ţigani amorf şi clişeatic, nici măcar pitoresc. Interacţiunile iniţiale sunt strict aleatorii, incapabile să pună bazele unei stări conflictuale realmente încărcate, violul survine arbitrar (nu numai la nivelul faptelor, ceea ce ar fi putut avea sens, ci şi ca semnificaţie), după care totul se lălăie într-un interminabil ping-pong al negocierilor: bag plângerea, scoate banu', mă te omor, ia cinci mii, retrag plângerea, futu-te-n cur, dă banu-napoi, iar bag plângerea, mai na două mii, pizda mă-tii, iar retrag plângerea, ho că m-aţi înnebunit - şi tot aşa pân-la Sfântul Aşteaptă. După ce ne plictiseşte bine de tot cu frecţia asta, Daneliuc o ia brusc spre scurtătură spre o crimă (evident, anchetată în doru' lelii şi fără nici un rezultat, ca să ne-arate el şi pentru a ţâşpea oară, la fel ca-n "Marilena", "Legiunea străină" şi multe altele, ce incompetenţi şi şpăgari e poliţia română), căreia i se răspunde cu altă crimă şi, drept urmare, Romeo şi Magda pescuiesc din Dunăre cadavrul duşmanului lor patern-incestuos (într-un final tras la xerox după cel deja ratat al "Legiunii străine"), onorând întru totul aşteptările ce ne-au însoţit pe tot parcursul vizionării, începând cu mottoul din Tao.
Evident, în teaserul din mapa de presă, Daneliuc încheie cu cuvintele extrase din puţul gândirii (sau poate din nevasta respectivului): "Finalul filmului dezvăluie o situaţie neprevăzută." Tot e bine că măcar el n-a prevăzut cum i se va termina povestea, dacă spectatorul oricum se prinde încă din start. Iar ridicolul nu se opreşte aici. "Nota regizorului", din acelaşi caiet promoţional, abundă în preţiozităţi snob-semidocte despre "sârguinţa tensionată [care] îi poate aduce unui asiatic şansa să ajungă la Iluminarea de a nu-şi mai dori decât să contemple o lume în care o maşinărie a iluziei e deja declanşată şi-n care nu se poate interveni decât tot iluzoriu", despre "conceptul taoist al nonintervenţiei" şi "înţelepciunea inhibării oricărei dorinţe, matrice a nefericirii, şi retragerea în meditaţie sau expectativă", precum şi "inevitabila mutaţie spre Occident". Trist, extrem de trist şi mizer, să te amăgeşti că poţi aborda pe film asemenea concepte, când pe tine nu te ţin curelele nici măcar să însăilezi o poveste cu cap şi coadă, necum s-o mai şi transpui într-un discurs cinematografic coerent - mai pe şleau spus, curat batere se câmpi!
Ce-i drept, confesiunea continuă cu cuvintele: "Nu se prea înţelege ce ni se-ntâmplă, alergăm cumva la noroc" - ca să parafrazăm: Mircea nu ştie ce spune, dar le potriveşte.
Numai că, slavă Domnului, nimeni şi nimic nu e perfect (şi viceversa), aşa că "Cele ce plutesc" are şi câteva calităţi. În primul rând, ambianţa geografică, cu malurile mâncate de ape ale Dunării, printe varii resturi şi felurite ruine, excelent fotografiate de operatorul Dan Alexandru. La fel ca în "Francesca" lui Bobby Păunescu, Mihai Dorobanţu îşi relevă din nou flerul scenografic, aici compunând cu inspiraţie şi inteligenţă decorul halucinant al amărâtei gospodării încropite din "cele ce plutesc" - menţionez frântura de firmă de bar cu becuri, reluată obsesiv, până la trista aprindere dinaintea finalului, cabina de Toi-Toi pe care o cară Romeo pe uliţele satului, ca un fel de litieră halucinantă, pentru a o pune lângă privata iniţială, împopoţonată c-un căluţ de copii pe acoperiş, sau căţelul de jucărie similar cu căluţul, pus drept bibelou pe poliţa de la capul patului. Ar suna bine şi muzica lui Petru Mărgineanu, dacă n-ar fi lipită peste imagini pe principiul demonstrativismului tautologic până la vârât deştele-n ochi.
În sfârşit, lucrurile stau cel mai bine la nivelul distribuţiei. Se distinge din capul locului Valentin Popescu, poate la primul rol apt să-i valorifice pe deplin uriaşul talent. Seamănă (lucru de la sine înţeles) cu Biriş, personajul său din "Ryna" Ruxandrei Zenide, dar la un cu totul alt nivel - mai ales prin faptul că, deşi i se oferă o partitură de carton, actorul compune atât în profunzime, folosindu-şi intuiţia şi empatia, cât şi ca întindere, cu ajutorul unei game diversificate de mijloace, portretul unui "om simplu, agresiv-visător-exaltat, victimă a nebuniei şi încăpăţânării că poate grăbi sau sili Soarta" - cum el însuşi îl caracterizează. În tandem cu el, Magda Cernat conturează doar din câtea tuşe economice şi precise schiţa nevestei uscate şi moarte încă din timpul vieţii, beneficiind în sfârşit de şansa unei descoperiri a marelui ecran, după aproape treizeci de ani de roluri neînsemnate în teatru. Liviu Pintileasa, cunoscut până acum din serialul "Hacker", e la rândul lui o adevărată revelaţie, credibil, vibrant şi expresiv în nefericitul tăntălău Romeo. Iar Olimpia Melinte, de asemenea la primul ei rol principal într-un lung-metraj, pare să vădească date substanţiale care nu aşteaptă decât şansa unei valorificări autentice (amintind inevitabil de debutul similar-ratat al fermecătoarei Oana Piecniţa, din "Legiunea străină"). Nicodim Ungureanu e el aşa cum îl ştim şi nimic mai mult, iar Mihai Bica şi Toma Cuzin, deşi nu lipsiţi de date profesionale, nu reuşesc să-şi găsească resurse pentru a umple golurile identitare ale unor antagonişti lipsiţi de substanţă. De formă, mai e adus încă o dată şi Serghei Mizil, într-un cameo de naş C.F.R. din leşinatul episod care ar fi trebuit să fie punctul culminant.
Revenind la confesiunile autorului din caietul de presă, nu pot să nu remarc încă o epifanie reflexiv-involuntară, în continuarea acelui porumbel citat mai sus care măturiseşte: "Nu (...) prea înţeleg(...) ce (...) se-ntâmplă, alerg(...) cumva la noroc, (...) trăgând înainte, gâfâind, pentru a nu pierde pasul", până la concluzia: "Te opreşti, ai ieşit din joc. E un spaţiu în care bizarul se instalează în mod natural (...). E dureros de văzut. Dar şi hilar."
Nu cred că a reuşit cineva să descrie mai bine condiţia daneliuciană actuală - ţinând seama, desigur, de diferenţa de optică dintre ceea ce intenţiona omul să spună şi ce reiese de fapt (şi de drept). Şi cum se aude că anul ăsta C.N.C.-ul nu mai organizează concurs de proiecte (că nema fonduri - criză, de!), şi poate nici la primăvară, nu putem decât să întrezărim o şansă pentru împlinirea dezideratului formulat de autor - fără a-şi da seama la cine anume se referea: "Te opreşti, ai ieşit din joc."
Să sperăm.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
16 octombrie, 2009, h. 10:00-12:05
Bucureşti, România
Cu alte cuvinte esti si tu un alt fraier care are torente , l-a tras in PC si bifeaza pe cinemagia "AM DEJA"...
OAU ! Daca eram o blonda iti propuneam sa-ti fac un blowjob cazut pe spate de admiratie ca AI DEJA acest film. LLua-te-as pe carbasan de NEPHEW :)
Citit apoi comentariul domnului Pitbull, vastul comentariu (care poate se vrea cronica sau analiza si din pacate pentru el nu este) care m-a intristat. De ce? Pentru ca in spatele limbajului argotic, domnul denota acelasi snobism de care il acuza pe Daneliuc si ceva aroganta pe deasupra.
Gusturile nu se discuta! Perfect adevarat. Exista insa o distanta considerabila de aici si pana la a denigra total un om, un film, munca unei echipe sub pretextul unei cronici de film- nu zic sa scriem scolareste, nici noi in scoala nu o facem, dar nu e de mirare ca se arunca cu noroi in "critica de film romaneasca" acuzata constant de neprofesionalism sau pusa sub eticheta "niste regizori ratati". Deci domnule Pitbull haideti sa scriem cronici cu mai mult bun gust, sau bun simt, cum preferati, fie doar si din 2 motive: unul particular- domnul Daneliuc este totusi o personalitate in istoria cinematografului romanesc (desi are si dansul destule pacate pe care le voi detalia) cu o contributie reala si care v-a furnizat destul material de analiza si un alt motiv, ceva mai general, pe care puteti sa il luati si ca pe o rugaminte personala: exista un grup de tineri, mai fantezisti asa, care vor sa vada filme si sa scrie despre ele profesionist, etic, poate chiar elegant. Cat timp scrieti genul acesta de materiale le faceti munca foarte grea, ingreunandu-o cu povara de a schimba perceptia negativa asupra " criticilor de film".
In alta ordine de idei, tin sa mentionez ca nu il tin in brate pe Daneliuc- am doar un mare respect pentru un om care a facut istorie prin filmele lui. Este perfect adevarat ca Daneliuc de astazi, regizor de filme precum Legiunea Straina, Marilena si chiar Cele ce plutesc, nu este cel de dinainte de '89 si poate ca nici nu ar avea cum sa fie. I s-a schimbat personalitatea creatoare, are alte "motive", alte impulsuri artistice. Din nou adevarat ca de multe ori sunt gresite. Iarasi adevarat ca poate ar trebui sa se opreasca sau sa ia inca o pauza de cautari artistice. Insa pentru Daneliuc munca este de 2 ori mai grea: dincolo de calitatea operelor sale, indoielnica sau nu, Daneliuc sufera de pacatul de a nu fi un tip foarte simpatic. Cum necum a reusit sa isi castige antipatia criticii, a ziaristilor, a Presei in general, care acum considera ca omul merita sa sufere, care merg la film avand placerea aproape bolnava de a vedea ce a mai facut acum, etichetand totul de dinainte a fiind abominabil si penibil. Domnule Daneliuc lucrati putin la PR, mai iesiti in lume, mai dati o cafea, mai strangeti mana unui jurnalist, zambiti mai des, nu vedeti ca asta se cere?
Filmul nu e stralucit si pace! Nu in ansamblu cel putin. Dar are o serie de elemente care se aseaza frumos, se aliniaza, lucreaza puternic si zic eu ca salveaza ce poate fi salvat. Eu nu vreau sa dau spoilere, asa ca nu povestesc, de altfel una dintre problemele filmului este povestea. Buba e la scenariu, semnat tot de Daneliuc, care a avut o idee si din pacate o intelege total doar el. Insa la imagine, scenografie, actori, nu sunt multe de reprosat si exista cadre care te absorb chiar, cadre care te tin in scaun si te incanta- preferatul meu: pepenii spalati in apele Dunarii.
Nu regret ca am vazut filmul. E oarecum datorie morala sa vezi ce mai scoate un om care a facut totusi parte din generatia de aur a cinematografului romanesc, un om a carui imagine e pacat sa ramana patata, sau marcata doar de creatiile recente, ce fac sa fie uitate demersurile lui artistice laudabile din trecut.
Dar şi hilar (Daneliuc dixit)
*** ATENŢIE!!! Conţine spoilere! ***
"Visez să fac un film foarte prost, îngrozitor de prost, genial de prost - dar de a cărui prostie să fiu singur răspunzător!", declara Mircea Daneliuc acum un sfert de veac, în cadrul unei anchete cu tema "Filmul pe care visaţi să-l faceţi" publicată în Almanahul "Cinema".
"Ai grijă ce-ţi doreşti, că s-ar putea să ţi se împlinească!" ne avertizează un vechi precept moral, pe care ultimii douăzeci de ani din cariera fostului regisor român de film îl confirmă plenar - mult mai adecvat, în context, decât zicala taoistă de la care crede el că-i porneşte filmul: "Dacă priveşti destul de mult timp o apă curgătoare, vei vedea plutind cadavrul duşmanului tău" (cum se şi intitula pelicula iniţial: "Cadavrul duşmanului tău").
Se comenta despre "Cele ce plutesc", în ultimele luni, că ar constitui o neaşteptată revelaţie - "Dom'le, şi-a revenit! E iar el, Daneliuc cel de altădată! De-a dreptul incredibil!", şuşoteau gurile bune-rele pe la colţuri, pasă-mi-te pentru a pregăti lansarea pompoasă de-aseară, cu covor roşu şi reflectoare la intrarea în Mall Vitan. În loc de conferinţă de presă (ştia el ce ştia - nici la "Marilena" n-a făcut), cinci minute de conversaţie peste pârleaz cu reportofoanele întinse ale ziariştilor - asta fiind onorarea promisiunii oficiale: "Timp de o jumătate de oră înainte de premieră, de la 19:30, echipa va răspunde întrebărilor reprezentanţilor presei şi invitaţilor de specialitate într-un cadru de gală poziţionat la intrarea Vitan." Bravos, naţiune, halal cadru de gală poziţionat!
Degeaba. Nici chiar o lansare serioasă, faţă de parodia asta penibilă, n-ar fi avut vreodată şanse să facă din rahat bici.
Ca de obicei, Daneliuc se afundă cu voluptate în latrinele de la marginea celei mai marginale margini a societăţii - aici, efectiv la modul propriu: în afara satului, pe malul Dunării, o îngrămădire de cocioabe, rulote şi coteţe, în care-şi duce traiul un fel de familie subumană: Avram, dresor ad-hoc de maidanezi etichetaţi "câini de pază" (după ce a muncit cinci ani în Italia şi a văzut că italienii sunt speriaţi de români), Liana, nevasta radical obosită de viaţă (care-şi doreşte un palton), Romeo, fiul lor cam retardat (care cât e ziulica de lungă pescuieşte mici epave ce plutesc pe Dunăre), şi Magda, atrăgătoarea lui soţie (pe care tata-socru o regulează la tot pasul). La o zvârlitură de băţ zace o şatră de ţigani, care la rândul lor au ciordit vreme bună prin Italia - aşa că, susţine autorul în declaraţia de intenţii din caietul de presă, "conflictul italian se mută aici, lângă Dunăre".
E - nu se mută. Conflictul de lângă Dunăre e exact atât şi nimic mai mult: conflictul de lângă Dunăre, între nişte vecini declasaţi. Cele câteva rapeluri la tensiunile din Cizmă rămân strict verbale - în rest, nu există nici o articulaţie comună între cele două, nici cauzală, nici semnificativă. Ca atare, de prima dintre intenţiile esetice lui Daneliuc se alege cu brio praful - ca de obicei.
Mai mult decât atât, nici premisele pragmatice nu stau mai bine. Dincolo de pitorescul lor exterior şi oricum schematic, personajele sunt lipsite de orice identitate. Nimic nu explică prezenţa unei tinere ca Magda - finuţă, curăţea, cocheţică, sexyşoară şi sensibiluţă - în sărăcia lucie din cocina lui Avram, lângă un soţ moleşit-oligofren-plângăcios, un socru violator şi o soacră acră ca o murătură. Arhetipul "crinului în mocirlă" are şi el nevoie de niscaiva motivaţii ca să stea în picioare, altfel se ofileşte de numa-numa'!
La fel de şubred e construită şi relaţia cu antagoniştii - un grup de ţigani amorf şi clişeatic, nici măcar pitoresc. Interacţiunile iniţiale sunt strict aleatorii, incapabile să pună bazele unei stări conflictuale realmente încărcate, violul survine arbitrar (nu numai la nivelul faptelor, ceea ce ar fi putut avea sens, ci şi ca semnificaţie), după care totul se lălăie într-un interminabil ping-pong al negocierilor: bag plângerea, scoate banu', mă te omor, ia cinci mii, retrag plângerea, futu-te-n cur, dă banu-napoi, iar bag plângerea, mai na două mii, pizda mă-tii, iar retrag plângerea, ho că m-aţi înnebunit - şi tot aşa pân-la Sfântul Aşteaptă. După ce ne plictiseşte bine de tot cu frecţia asta, Daneliuc o ia brusc spre scurtătură spre o crimă (evident, anchetată în doru' lelii şi fără nici un rezultat, ca să ne-arate el şi pentru a ţâşpea oară, la fel ca-n "Marilena", "Legiunea străină" şi multe altele, ce incompetenţi şi şpăgari e poliţia română), căreia i se răspunde cu altă crimă şi, drept urmare, Romeo şi Magda pescuiesc din Dunăre cadavrul duşmanului lor patern-incestuos (într-un final tras la xerox după cel deja ratat al "Legiunii străine"), onorând întru totul aşteptările ce ne-au însoţit pe tot parcursul vizionării, începând cu mottoul din Tao.
Evident, în teaserul din mapa de presă, Daneliuc încheie cu cuvintele extrase din puţul gândirii (sau poate din nevasta respectivului): "Finalul filmului dezvăluie o situaţie neprevăzută." Tot e bine că măcar el n-a prevăzut cum i se va termina povestea, dacă spectatorul oricum se prinde încă din start. Iar ridicolul nu se opreşte aici. "Nota regizorului", din acelaşi caiet promoţional, abundă în preţiozităţi snob-semidocte despre "sârguinţa tensionată [care] îi poate aduce unui asiatic şansa să ajungă la Iluminarea de a nu-şi mai dori decât să contemple o lume în care o maşinărie a iluziei e deja declanşată şi-n care nu se poate interveni decât tot iluzoriu", despre "conceptul taoist al nonintervenţiei" şi "înţelepciunea inhibării oricărei dorinţe, matrice a nefericirii, şi retragerea în meditaţie sau expectativă", precum şi "inevitabila mutaţie spre Occident". Trist, extrem de trist şi mizer, să te amăgeşti că poţi aborda pe film asemenea concepte, când pe tine nu te ţin curelele nici măcar să însăilezi o poveste cu cap şi coadă, necum s-o mai şi transpui într-un discurs cinematografic coerent - mai pe şleau spus, curat batere se câmpi!
Ce-i drept, confesiunea continuă cu cuvintele: "Nu se prea înţelege ce ni se-ntâmplă, alergăm cumva la noroc" - ca să parafrazăm: Mircea nu ştie ce spune, dar le potriveşte.
Numai că, slavă Domnului, nimeni şi nimic nu e perfect (şi viceversa), aşa că "Cele ce plutesc" are şi câteva calităţi. În primul rând, ambianţa geografică, cu malurile mâncate de ape ale Dunării, printe varii resturi şi felurite ruine, excelent fotografiate de operatorul Dan Alexandru. La fel ca în "Francesca" lui Bobby Păunescu, Mihai Dorobanţu îşi relevă din nou flerul scenografic, aici compunând cu inspiraţie şi inteligenţă decorul halucinant al amărâtei gospodării încropite din "cele ce plutesc" - menţionez frântura de firmă de bar cu becuri, reluată obsesiv, până la trista aprindere dinaintea finalului, cabina de Toi-Toi pe care o cară Romeo pe uliţele satului, ca un fel de litieră halucinantă, pentru a o pune lângă privata iniţială, împopoţonată c-un căluţ de copii pe acoperiş, sau căţelul de jucărie similar cu căluţul, pus drept bibelou pe poliţa de la capul patului. Ar suna bine şi muzica lui Petru Mărgineanu, dacă n-ar fi lipită peste imagini pe principiul demonstrativismului tautologic până la vârât deştele-n ochi.
În sfârşit, lucrurile stau cel mai bine la nivelul distribuţiei. Se distinge din capul locului Valentin Popescu, poate la primul rol apt să-i valorifice pe deplin uriaşul talent. Seamănă (lucru de la sine înţeles) cu Biriş, personajul său din "Ryna" Ruxandrei Zenide, dar la un cu totul alt nivel - mai ales prin faptul că, deşi i se oferă o partitură de carton, actorul compune atât în profunzime, folosindu-şi intuiţia şi empatia, cât şi ca întindere, cu ajutorul unei game diversificate de mijloace, portretul unui "om simplu, agresiv-visător-exaltat, victimă a nebuniei şi încăpăţânării că poate grăbi sau sili Soarta" - cum el însuşi îl caracterizează. În tandem cu el, Magda Cernat conturează doar din câtea tuşe economice şi precise schiţa nevestei uscate şi moarte încă din timpul vieţii, beneficiind în sfârşit de şansa unei descoperiri a marelui ecran, după aproape treizeci de ani de roluri neînsemnate în teatru. Liviu Pintileasa, cunoscut până acum din serialul "Hacker", e la rândul lui o adevărată revelaţie, credibil, vibrant şi expresiv în nefericitul tăntălău Romeo. Iar Olimpia Melinte, de asemenea la primul ei rol principal într-un lung-metraj, pare să vădească date substanţiale care nu aşteaptă decât şansa unei valorificări autentice (amintind inevitabil de debutul similar-ratat al fermecătoarei Oana Piecniţa, din "Legiunea străină"). Nicodim Ungureanu e el aşa cum îl ştim şi nimic mai mult, iar Mihai Bica şi Toma Cuzin, deşi nu lipsiţi de date profesionale, nu reuşesc să-şi găsească resurse pentru a umple golurile identitare ale unor antagonişti lipsiţi de substanţă. De formă, mai e adus încă o dată şi Serghei Mizil, într-un cameo de naş C.F.R. din leşinatul episod care ar fi trebuit să fie punctul culminant.
Revenind la confesiunile autorului din caietul de presă, nu pot să nu remarc încă o epifanie reflexiv-involuntară, în continuarea acelui porumbel citat mai sus care măturiseşte: "Nu (...) prea înţeleg(...) ce (...) se-ntâmplă, alerg(...) cumva la noroc, (...) trăgând înainte, gâfâind, pentru a nu pierde pasul", până la concluzia: "Te opreşti, ai ieşit din joc. E un spaţiu în care bizarul se instalează în mod natural (...). E dureros de văzut. Dar şi hilar."
Nu cred că a reuşit cineva să descrie mai bine condiţia daneliuciană actuală - ţinând seama, desigur, de diferenţa de optică dintre ceea ce intenţiona omul să spună şi ce reiese de fapt (şi de drept). Şi cum se aude că anul ăsta C.N.C.-ul nu mai organizează concurs de proiecte (că nema fonduri - criză, de!), şi poate nici la primăvară, nu putem decât să întrezărim o şansă pentru împlinirea dezideratului formulat de autor - fără a-şi da seama la cine anume se referea: "Te opreşti, ai ieşit din joc."
Să sperăm.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
16 octombrie, 2009, h. 10:00-12:05
Bucureşti, România