Un film bun, mie mi-a placut!
Decorul este lumea tenisului, insa subiectul principal este reprezentat de triunghiul amoros dintre cei 3 protagonisti.
Ea: egoista, manipulatoare, incapabila sa iubeasca; el (Art) complacandu-se intr-o casnicie de compromis; celalalt el (Patrick) un copil mare incapabil de maturizare.
Suntem plimbati din prezent in trecut, apoi iar in prezent cu o escala in Atlanta 2011.
Mi-a placut finalul, a fost pe gustul meu.
Foarte bun interpretarea celor 3, cu un plus pentru ea (eu sunt barbat, poate sunt subiectiv?)
Un film de nota 8/10, pe care il recomand!
dany6960
pe 26 Aprilie 2024 20:15
Daca nu aveti de gand sa mergeti sa vedeti Nasty si nici Halep nu joaca pe nicaieri atunci puteti merge sa vedeti Challengers. In film este vorba de un meci de tenis (finala) intre 2 prieteni buni in care o minge interpretata foarte sexy de Zendaya sare din racheta in racheta ca nebuna. Singurul punct forte al filmului il reprezinta posterul. Dintre bilele negre mentionez scena sarutului gay, scena in romana cu tenismenul Victor Grosu, muzica ciudata (Pecado - Caetano Veloso si nu numai), cat si lipsa de chimie dintre protagonisti. Pe toata durata filmului m-am intrebat un singur lucru: E meci de 3 seturi sau de 5?
R_Afc
pe 25 Aprilie 2024 09:50
Filmul urmărește trei personaje de-a lungul vieții lor de adolescenți și tineri adulți. Tashi, Patrick și Art. Toți au făcut din tenis o parte centrală a vieții lor, dar pentru Tashi, este o adevarată obsesie. Ea este un adolescent minune devenită antrenor, căsătorită cu Art. Cuplul este absorbit în trecutul lor amoros atunci cînd finala unui turneu îl pune pe Art împotriva lui Patrick, fostul iubit a lui Tashi, care se întîmplă să fie și fostul cel mai bun prieten a lui Art. Istoria genului acestor producții ne spune că scopul triunghiurilor amoroase trebuie alcătuit din personaje care să fie cel puțin interesante, oarecum fermecătoare și poate puțin amuzante. Nu veți întîlni nimic din toate acestea aici.
Zendaya este o vedetă care încă navighează la suprafața lucrurilor. O vedetă care joacă și-n filme. Pur și simplu nu reușește să interpreteze în mod credibil rolul unei femei în vîrstă de 30 de ani care, cu o fiică de 5 ani, se definește printr-o inteligență care-i permite să modeleze lumea în funcție de dorințele sale, o femeie mistuită de ambiție și o fierbere interioară de sentimente nerezolvate. Pe măsură ce o văd în noi producții îmi dau seama că m-am înșelat în privința ei. Mi-e teamă că nu poate mai mult. Mereu monotonă, cu excepția cazului în care cîntă, pare că-și citește replicile de pe prompter, iar tonul prin care replicile sînt livrate este exagerat. Se poate trece cu vederea în „Omul-Păianjen” și „Euforia”, dar nu funcționează pentru personajele cu trăsături puțin mai complexe. Indiferent de situațiile în care se află, jocul ei actoricesc se rezumă la o privire goală, este stană de piatră în orice context.
Desfășurarea acțiunii virează confuz între liniile temporale, cu multiple flashback-uri și flashforward-uri. Totul este dezlînat. Înțeleg să începi aproape de prezent, ca apoi să te întorci la început, dar „Challengers” exagerează cu flashback-urile. Unele retrospective merg doar cu una sau două săptămîni mai devreme, în 2019, și apoi cu 12 ani mai devreme, adică la un an după ce trio-ul s-a întîlnit. Publicul trebuie să-și noteze într-un carnețel și să facă diferite exerciții de calcul pentru a-și da seama cînd se află în poveste. La un moment dat ne întoarcem cu 13 ani în urmă, fix în mijlocul meciului. Salturile în timp devin absurde și enervante. Se ajunge la punctul în care ne întoarcem în 2019 pentru o scenă, ca peste cîteva minute să revenim la începutul săptămânii din 2019.
Durata realizării este exagerată pentru un film care nu-și propune să treacă de machiaj, bluze mulate și sclipici, la care se adaugă dialogul gol și bolborosit. Scenele de pe holurile stadionului, din camerele de cămin și din baruri sînt și ele ininteligibile.
Am avut impresia că vizionez un videoclip, nu un film. „Challengers” este inutil de întortocheat și golit de emoție, cu prea multe artificii în detrimentul substanței. Montajul, cu tăieturi bruște și secvențe inutile filmate cu încetinitorul, perturbă fluxul narativ în loc să-l îmbunătățească.
Decorul este lumea tenisului, insa subiectul principal este reprezentat de triunghiul amoros dintre cei 3 protagonisti.
Ea: egoista, manipulatoare, incapabila sa iubeasca; el (Art) complacandu-se intr-o casnicie de compromis; celalalt el (Patrick) un copil mare incapabil de maturizare.
Suntem plimbati din prezent in trecut, apoi iar in prezent cu o escala in Atlanta 2011.
Mi-a placut finalul, a fost pe gustul meu.
Foarte bun interpretarea celor 3, cu un plus pentru ea (eu sunt barbat, poate sunt subiectiv?)
Un film de nota 8/10, pe care il recomand!
Zendaya este o vedetă care încă navighează la suprafața lucrurilor. O vedetă care joacă și-n filme. Pur și simplu nu reușește să interpreteze în mod credibil rolul unei femei în vîrstă de 30 de ani care, cu o fiică de 5 ani, se definește printr-o inteligență care-i permite să modeleze lumea în funcție de dorințele sale, o femeie mistuită de ambiție și o fierbere interioară de sentimente nerezolvate. Pe măsură ce o văd în noi producții îmi dau seama că m-am înșelat în privința ei. Mi-e teamă că nu poate mai mult. Mereu monotonă, cu excepția cazului în care cîntă, pare că-și citește replicile de pe prompter, iar tonul prin care replicile sînt livrate este exagerat. Se poate trece cu vederea în „Omul-Păianjen” și „Euforia”, dar nu funcționează pentru personajele cu trăsături puțin mai complexe. Indiferent de situațiile în care se află, jocul ei actoricesc se rezumă la o privire goală, este stană de piatră în orice context.
Desfășurarea acțiunii virează confuz între liniile temporale, cu multiple flashback-uri și flashforward-uri. Totul este dezlînat. Înțeleg să începi aproape de prezent, ca apoi să te întorci la început, dar „Challengers” exagerează cu flashback-urile. Unele retrospective merg doar cu una sau două săptămîni mai devreme, în 2019, și apoi cu 12 ani mai devreme, adică la un an după ce trio-ul s-a întîlnit. Publicul trebuie să-și noteze într-un carnețel și să facă diferite exerciții de calcul pentru a-și da seama cînd se află în poveste. La un moment dat ne întoarcem cu 13 ani în urmă, fix în mijlocul meciului. Salturile în timp devin absurde și enervante. Se ajunge la punctul în care ne întoarcem în 2019 pentru o scenă, ca peste cîteva minute să revenim la începutul săptămânii din 2019.
Durata realizării este exagerată pentru un film care nu-și propune să treacă de machiaj, bluze mulate și sclipici, la care se adaugă dialogul gol și bolborosit. Scenele de pe holurile stadionului, din camerele de cămin și din baruri sînt și ele ininteligibile.
Am avut impresia că vizionez un videoclip, nu un film. „Challengers” este inutil de întortocheat și golit de emoție, cu prea multe artificii în detrimentul substanței. Montajul, cu tăieturi bruște și secvențe inutile filmate cu încetinitorul, perturbă fluxul narativ în loc să-l îmbunătățească.