Părerea criticului
In "Changeling" (termen intraductibil, cu sensul de "copil substituit la nastere" - de obicei, cu conotatii fantastice de rau augur, a la "Omen"), J. Michael Straczynski a pornit de la un caz descoperit in arhive, pe cale sa-l inghita uitarea, despre o mama singura, din perioada Prohibitiei, al carei copil disparut e substituit de Departamentul Politiei din Los Angeles, intr-o incercare de a-si mai acoperi din gafele si coruptia endemica ce amenintau sa-l compromita iremediabil. Cum femeia n-a inghitit galusca, si a continuat sa ceara cautarea adevaratului ei fiu, s-a ajuns la expertize medicale masluite, inscenari, manipulari, intimidari tot mai brutale si, in cele din urma, la o internare abuziva in azilul psihiatric (iata ca si asa-zisa "democratie-model" occidentala proceda la fel ca Stalin, Dej si Ceausescu, ba inca mult inaintea lor). Finalmente, adevarul a iesit la iveala, vinovatii si-au primit macar unele pedepse, daca nu chiar pe cele binemeritate, iar eroina odiseei (termen pe deplin justificat) a continuat sa-si caute fiul disparut pana la moarte (survenita prematur, desi din cauze naturale). Din pacate, multe detalii - inclusiv soarta copilului - au ramas definitiv neelucidate.
Straczynski, ca scenarist, si mai ales Eastwood, ca regisor, se confrunta aici cu problemele tipice ale formulei de non-fictiune romantata doar la un nivel minim (nume reale, reconstituiri exacte, si plombari ale petelor albe cu episoade veridice). Pe de o parte, specificul genului sporeste enorm tensiunea, atat prin faptul de a sti ca faptele s-au consumat virtualmente aidoma, cat si datorita mijloacelor de expresie proprii unei asemenea formule, atunci cand sunt bine stapanite; pe de alta parte, ramane valabil riscul multor incorectitudini ale constructiei dramaturgice, ale structurilor conotative si ale valentelor semnificative, precum si al unor mari probleme de verosimilitate - din moment ce viata, cum stim, nu numai ca urmeaza seturi de reguli numai de ea stiute, dar de multe ori, paradoxal, mai poate si sfida la modul cel mai insolit credibilitatea. In aceasta zona se situeaza cele mai importante calitati si defecte ale filmului.
Ar putea face obiectul unui studiu meticulos, care nu-si are locul aici, o enumerare detaliata si o analiza cat de cat profunda a acestor abateri liber asumate de la canoanele scenaristicii - e de ajuns sa mentionam doar seria numeroaselor finaluri succesive posibile, datorate eminamente cronologiei reale. Mult mai interesante sunt solutiile aplicate de Straczynski si Eastwood spre a readuce pe cat posibil intregul film la un format normal. Cea mai semnificativa ar fi, cred, constituirea unui punct culminant foarte complex structurat, si extrem de intens, prin suprapunerea in timp perioadei de internare la azil cu descoperirea ucigasului in serie - metoda potentata si prin montajul paralel, ba chiar supralicitata, in momentul cand salvatorii sosesc la sanatoriu exact in ultima secunda dinainte ca "pacientei" sa i se aplice tratamentul cu electrosocuri (adica... totusi!). Acelasi procedeu s-a folosit si in secventele celor doua procese in justitie (al institutiilor acuzate de ilegalitati si abuzuri, si al ucigasului in serie) desfasurate simultan in doua completuri de judecata vecine (din nou: putin cam mare coincidenta...) In continuare, mai ales spre final, unde o comprimare dramaturgica prea densa ar fi impus o abatere de la realitatea evenimentelor peste masura pe care autorii si-o doreau, s-a optat pentru o elaborare foarte atenta, unitara si rotunjita, a secventelor disparate, cautandu-se valorificarea maximala a tensiunilor interioare (de exemplu, in cazul vizitei la vorbitor sau al executiei, extrem de intense in sine, desi guvernate mai mult de imperativele unei reconstituiri fidele in sine, si completate stilistic, decat de valente dramaturgice intrinseci).
Un element rezolvat doar partial ramane insusi personajul lui Gordon Northcott, foarte greu de acceptat, din pacate, chiar si cu amendamentul prioritatii semi-documentare. Din capul locului, ipoteza unui tanar fermier sadic care, impreuna cu mama lui, rapeste baieti, ii tortureaza, ii mutileaza si-i asasineaza prin decapitare, ingropandu-i apoi in incinta fermei, tine de categoria "incredibil dar adevarat" (cu accentul pus pe incredibil). Pentru a-l investi artistic, personajul avea nevoie de o dezvoltare a motivatiilor (sexuale, canibalice, psihopatologice, sociopate, de sclavie, etc.) care din film lipseste cu desavarsire, pastrandu-se doar explicatia generica a nebuniei si atat. Mama complice e eliminata din scenariu, pentru a evita anumite lungimi, in schimb introducandu-se o sora din Seattle, cu comportament la fel de gratuit-dizarmonic (pe ideea ca erau o familie de tacaniti - dar tot fara a da substanta enuntului). In sfarsit, insusi comportamentul lui Northcott, desi expresiv in repulsivitatea lui cosmaresca, si redat cu admirabila finete de catre Jason Butler Harner, ramane cam tautologic; in masura in care balanta dintre descrierile documentare pastrate si nivelul de romantare fictionala acceptat de autori o permitea, as fi preferat un personaj mai complex si contradictoriu - nu neaparat un Hannibal Lecter, dar macar un agricultor care la prima vedere sa para om normal, fara eticheta de crazy killer pe frunte.
Un alt pacat prin exces al autorilor se remarca in raport cu zona de maxima importanta a primului plot point (asa-numitul "dar daca" - sau, de la Propp citire, articulatia Viclesug-Prejudiciere care duce la definirea Lipsei): aparitia copilului substituit, si toate secventele imediat urmatoare, cu elemente ale inscenarii. Recunoastem acea factura de paranoia aparenta de mare impact, deja intalnita in atatea alte filme, proprie inscenarilor care cauta sa modifice complet realitatea vietii unui personaj, contraargumentand cu sugestii de vis, amnezie sau chiar instabilitate psihica - ca in "So Long at the Fair" / "Secretul camerei 19" (Antony Damborough si Terence Fisher, 1950), "Chase a Crooked Shadow" / "Alerg dupa o umbra falsa" (Michael Anderson, 1958), sau celebrul "Gaslight" / "Lumina de gaz" (George Cukor, 1944). Evident, inca din primele momente intelegem ca totul nu e decat o inscenare colosala, dusa pana in cele mai mici amanunte: martori falsi, experti mincinosi, explicatii trase de par, etc. - intr-o proportie ce va deveni cam greu acceptabila ulterior, cand constatam cat de mica fusese miza: politia improvizase pur si simplu solutionarea fabricata a unui caz banal de disparitie, ca sa-si salveze partial firma si-asa compromisa.
Din fericire, toate aceste neajunsuri, oricum vizibile doar pentru un ochi avizat, palesc in raport cu marile impliniri ale filmului, reunite mai ales sub bagheta regisorala a lui Eastwood. Conceptia lui artistica e robusta, convingatoare si precis construita, caracterizata printr-o implicare intima, afectuos-virulenta, in viata si evolutiile personajelor - portretizate la randul lor in tuse puternice si nuante fine. Autorul urmareste povestirea, cu toate fragmentarile ei descrise mai sus, printr-o naratiune nervoasa, reusind sa unifice in mare masura fluxul epic, peste care suprapune accente dure de critica sociala - ce bine ar merge o asemenea viziune regisorala in Romania zilelor noastre, in locul insuportabilelor "Sisteme nervoase" si al altor "Ticalosii"! Eventualele glisari spre isterie se pot justifica prin trairile personajelor - stari emotive care ating uneori paroxismul, in cazul Christinei, sau al lui Sanford Clark, baiatul care-si aminteste ororile de la ferma groazei, fiind totodata traumatizat de remuscari - si, in fond, sunt contrabalansate de raceala de-a dreptul cinica a altor momente de mare potential dramatic, ca executia - filmata meticulos, naturalist si detasat.
Il ajuta intr-o masura insemnata imaginea lui Tom Stern, unde recunoastem decizia plastica aplicata, in acelasi tandem cu Eastwood, in dipticul dedicat bataliei de la Iwo Jima - acele tonuri desaturate, ca o sugestie a atmosferei de epoca; in chip ciudat, compozitia cromatica deranjeaza intrucatva in primul sfert al filmului, printr-un contrast cam prea accentuat, inclusiv anumite accente de culoare violente - rujul eroinei, de pilda, cum am mai vazut recent si-n "The Edge of Love"... Din fericire, nu peste mult, unitatea plastica se restabileste, tot filmul curgand intr-o atmosfera coerenta, nuantata poetic - si potentata la randu-i de montajul capabil sa decupeze dinamic, riguros si creator secventele, al cuplului Joel Cox - Gary D. Roach.
Controversata si controversabila Angelina Jolie reuseste o creatie cu totul speciala in rolul Christinei Collins, construindu-si fluent si masiv evolutia de femeie normala care se metamorfozeaza treptat in luptatoare neinduplecata, pe parcursul tuturor crizelor si al momentelor oscilante pe care le strabate. Fizionomia ei nu tocmai frumoasa, imbinand intr-o dizarmonie expresiva atractivitatea si stranietatea, e completata de un machiaj usor expresionist, in ton cu perioada premergatoare si contemporana Marii Crize. Ii tine isonul John Malkowitch, ca reverendul Gustav Briegleb, principalul ei sustinator - in tusele lui apasat-taioase, cuceritor in cheie incomoda - iar la antipozi se situeaza Jeffrey Donovan (capitanul J.J. Jones), un antagonist compus din accentele intregii game a tot ce poate fi antipatic, de la cele mai explicite pana la maximum de subtilitate, secondat, in cheie similara, de seful sau (James E. Davis), interpretat cu umor ipocrit de Colm Feroe. Am mentionat deja compozitia interesanta si rafinata, desi usor schematica, a lui Jason Butler Harner, ca ucigas in serie, si surprinzatoarea sinceritate, pentru doar treisprezece ani, a lui Eddie Alderson (fratele mai mic al lui Kristen Alderson), in Sanford Clark.
Ca sa tragem linie, Clint Eastwood isi dovedeste din nou capacitatea de a filma super-captivant, ridicand tensiunea la cote greu de suportat, cata vreme in subsidiar acumuleaza insidios sumedenie de sensuri majore. Chiar fara a-i egala in acest sens pe fratii Coen (cu care, in fond, nu-l putem compara, data fiind natura mult mai realista a viziunii lui), omul confirma din nou ca aparenta menire de erou al unor vechi blockbustere poate fi amarnic de inselatoare.
Straczynski, ca scenarist, si mai ales Eastwood, ca regisor, se confrunta aici cu problemele tipice ale formulei de non-fictiune romantata doar la un nivel minim (nume reale, reconstituiri exacte, si plombari ale petelor albe cu episoade veridice). Pe de o parte, specificul genului sporeste enorm tensiunea, atat prin faptul de a sti ca faptele s-au consumat virtualmente aidoma, cat si datorita mijloacelor de expresie proprii unei asemenea formule, atunci cand sunt bine stapanite; pe de alta parte, ramane valabil riscul multor incorectitudini ale constructiei dramaturgice, ale structurilor conotative si ale valentelor semnificative, precum si al unor mari probleme de verosimilitate - din moment ce viata, cum stim, nu numai ca urmeaza seturi de reguli numai de ea stiute, dar de multe ori, paradoxal, mai poate si sfida la modul cel mai insolit credibilitatea. In aceasta zona se situeaza cele mai importante calitati si defecte ale filmului.
Ar putea face obiectul unui studiu meticulos, care nu-si are locul aici, o enumerare detaliata si o analiza cat de cat profunda a acestor abateri liber asumate de la canoanele scenaristicii - e de ajuns sa mentionam doar seria numeroaselor finaluri succesive posibile, datorate eminamente cronologiei reale. Mult mai interesante sunt solutiile aplicate de Straczynski si Eastwood spre a readuce pe cat posibil intregul film la un format normal. Cea mai semnificativa ar fi, cred, constituirea unui punct culminant foarte complex structurat, si extrem de intens, prin suprapunerea in timp perioadei de internare la azil cu descoperirea ucigasului in serie - metoda potentata si prin montajul paralel, ba chiar supralicitata, in momentul cand salvatorii sosesc la sanatoriu exact in ultima secunda dinainte ca "pacientei" sa i se aplice tratamentul cu electrosocuri (adica... totusi!). Acelasi procedeu s-a folosit si in secventele celor doua procese in justitie (al institutiilor acuzate de ilegalitati si abuzuri, si al ucigasului in serie) desfasurate simultan in doua completuri de judecata vecine (din nou: putin cam mare coincidenta...) In continuare, mai ales spre final, unde o comprimare dramaturgica prea densa ar fi impus o abatere de la realitatea evenimentelor peste masura pe care autorii si-o doreau, s-a optat pentru o elaborare foarte atenta, unitara si rotunjita, a secventelor disparate, cautandu-se valorificarea maximala a tensiunilor interioare (de exemplu, in cazul vizitei la vorbitor sau al executiei, extrem de intense in sine, desi guvernate mai mult de imperativele unei reconstituiri fidele in sine, si completate stilistic, decat de valente dramaturgice intrinseci).
Un element rezolvat doar partial ramane insusi personajul lui Gordon Northcott, foarte greu de acceptat, din pacate, chiar si cu amendamentul prioritatii semi-documentare. Din capul locului, ipoteza unui tanar fermier sadic care, impreuna cu mama lui, rapeste baieti, ii tortureaza, ii mutileaza si-i asasineaza prin decapitare, ingropandu-i apoi in incinta fermei, tine de categoria "incredibil dar adevarat" (cu accentul pus pe incredibil). Pentru a-l investi artistic, personajul avea nevoie de o dezvoltare a motivatiilor (sexuale, canibalice, psihopatologice, sociopate, de sclavie, etc.) care din film lipseste cu desavarsire, pastrandu-se doar explicatia generica a nebuniei si atat. Mama complice e eliminata din scenariu, pentru a evita anumite lungimi, in schimb introducandu-se o sora din Seattle, cu comportament la fel de gratuit-dizarmonic (pe ideea ca erau o familie de tacaniti - dar tot fara a da substanta enuntului). In sfarsit, insusi comportamentul lui Northcott, desi expresiv in repulsivitatea lui cosmaresca, si redat cu admirabila finete de catre Jason Butler Harner, ramane cam tautologic; in masura in care balanta dintre descrierile documentare pastrate si nivelul de romantare fictionala acceptat de autori o permitea, as fi preferat un personaj mai complex si contradictoriu - nu neaparat un Hannibal Lecter, dar macar un agricultor care la prima vedere sa para om normal, fara eticheta de crazy killer pe frunte.
Un alt pacat prin exces al autorilor se remarca in raport cu zona de maxima importanta a primului plot point (asa-numitul "dar daca" - sau, de la Propp citire, articulatia Viclesug-Prejudiciere care duce la definirea Lipsei): aparitia copilului substituit, si toate secventele imediat urmatoare, cu elemente ale inscenarii. Recunoastem acea factura de paranoia aparenta de mare impact, deja intalnita in atatea alte filme, proprie inscenarilor care cauta sa modifice complet realitatea vietii unui personaj, contraargumentand cu sugestii de vis, amnezie sau chiar instabilitate psihica - ca in "So Long at the Fair" / "Secretul camerei 19" (Antony Damborough si Terence Fisher, 1950), "Chase a Crooked Shadow" / "Alerg dupa o umbra falsa" (Michael Anderson, 1958), sau celebrul "Gaslight" / "Lumina de gaz" (George Cukor, 1944). Evident, inca din primele momente intelegem ca totul nu e decat o inscenare colosala, dusa pana in cele mai mici amanunte: martori falsi, experti mincinosi, explicatii trase de par, etc. - intr-o proportie ce va deveni cam greu acceptabila ulterior, cand constatam cat de mica fusese miza: politia improvizase pur si simplu solutionarea fabricata a unui caz banal de disparitie, ca sa-si salveze partial firma si-asa compromisa.
Din fericire, toate aceste neajunsuri, oricum vizibile doar pentru un ochi avizat, palesc in raport cu marile impliniri ale filmului, reunite mai ales sub bagheta regisorala a lui Eastwood. Conceptia lui artistica e robusta, convingatoare si precis construita, caracterizata printr-o implicare intima, afectuos-virulenta, in viata si evolutiile personajelor - portretizate la randul lor in tuse puternice si nuante fine. Autorul urmareste povestirea, cu toate fragmentarile ei descrise mai sus, printr-o naratiune nervoasa, reusind sa unifice in mare masura fluxul epic, peste care suprapune accente dure de critica sociala - ce bine ar merge o asemenea viziune regisorala in Romania zilelor noastre, in locul insuportabilelor "Sisteme nervoase" si al altor "Ticalosii"! Eventualele glisari spre isterie se pot justifica prin trairile personajelor - stari emotive care ating uneori paroxismul, in cazul Christinei, sau al lui Sanford Clark, baiatul care-si aminteste ororile de la ferma groazei, fiind totodata traumatizat de remuscari - si, in fond, sunt contrabalansate de raceala de-a dreptul cinica a altor momente de mare potential dramatic, ca executia - filmata meticulos, naturalist si detasat.
Il ajuta intr-o masura insemnata imaginea lui Tom Stern, unde recunoastem decizia plastica aplicata, in acelasi tandem cu Eastwood, in dipticul dedicat bataliei de la Iwo Jima - acele tonuri desaturate, ca o sugestie a atmosferei de epoca; in chip ciudat, compozitia cromatica deranjeaza intrucatva in primul sfert al filmului, printr-un contrast cam prea accentuat, inclusiv anumite accente de culoare violente - rujul eroinei, de pilda, cum am mai vazut recent si-n "The Edge of Love"... Din fericire, nu peste mult, unitatea plastica se restabileste, tot filmul curgand intr-o atmosfera coerenta, nuantata poetic - si potentata la randu-i de montajul capabil sa decupeze dinamic, riguros si creator secventele, al cuplului Joel Cox - Gary D. Roach.
Controversata si controversabila Angelina Jolie reuseste o creatie cu totul speciala in rolul Christinei Collins, construindu-si fluent si masiv evolutia de femeie normala care se metamorfozeaza treptat in luptatoare neinduplecata, pe parcursul tuturor crizelor si al momentelor oscilante pe care le strabate. Fizionomia ei nu tocmai frumoasa, imbinand intr-o dizarmonie expresiva atractivitatea si stranietatea, e completata de un machiaj usor expresionist, in ton cu perioada premergatoare si contemporana Marii Crize. Ii tine isonul John Malkowitch, ca reverendul Gustav Briegleb, principalul ei sustinator - in tusele lui apasat-taioase, cuceritor in cheie incomoda - iar la antipozi se situeaza Jeffrey Donovan (capitanul J.J. Jones), un antagonist compus din accentele intregii game a tot ce poate fi antipatic, de la cele mai explicite pana la maximum de subtilitate, secondat, in cheie similara, de seful sau (James E. Davis), interpretat cu umor ipocrit de Colm Feroe. Am mentionat deja compozitia interesanta si rafinata, desi usor schematica, a lui Jason Butler Harner, ca ucigas in serie, si surprinzatoarea sinceritate, pentru doar treisprezece ani, a lui Eddie Alderson (fratele mai mic al lui Kristen Alderson), in Sanford Clark.
Ca sa tragem linie, Clint Eastwood isi dovedeste din nou capacitatea de a filma super-captivant, ridicand tensiunea la cote greu de suportat, cata vreme in subsidiar acumuleaza insidios sumedenie de sensuri majore. Chiar fara a-i egala in acest sens pe fratii Coen (cu care, in fond, nu-l putem compara, data fiind natura mult mai realista a viziunii lui), omul confirma din nou ca aparenta menire de erou al unor vechi blockbustere poate fi amarnic de inselatoare.
