Un film foarte reușit, istoria unui război dus din birou, bazat pe fapte reale. Un rol iarăși foarte bun al lui Hanks, multe femei mișto care vor onora viciile congresmanului și un moment istoric - prima înfrângere a Armatei Roșii a Rusiei comuniste, de către Afghanistanul susținut de SUA. Văzând aceste episoade, conectând și cu războiul americano-afgan de peste câțiva ani, după ce îi ajutase „pe interes”, mă duce cu gândul că lumea nu poate scăpa fără o înfruntare între cei doi titani: Sua vs Rusia. Probabil că intenția există, însă ezitarea persistă nu din milă sau frică, ci din faptul că odată pornit nu mai poate da nimeni înapoi..
lavara_laiarna
pe 25 Decembrie 2018 07:51
Calitatea actorilor din filmele cu tentă politică este motivul pentru care mai merită atenție și câte o nominalizare. .uneori.
blacksea_rider
pe 24 Septembrie 2018 22:05
Distributia : Shaun Toub ministru israelian ?!? How about Egyptian....
andystarx
pe 23 Decembrie 2017 13:49
Cred ca este unul din cele mai slabe filme biografice pe care le-am vazut vreodata ! Este pur si simplu anost,o vorbararie incontinuu,chair si prezenta lui Tom Hanks,in opinia mea nu a reusit sa aduca sare si piper acestui film !
Ghemot
pe 14 Ianuarie 2014 22:22
Un film destul de bun, bazat pe o poveste reala, avandu-l protagonist pe Tom Hanks!
Beastmaster
pe 03 Aprilie 2013 13:08
Nimic de zis de actori, ca de obicei isi fac treaba corect, dar fiind prea scumpi nu au mai ramas bani pentru efecte speciale. In scenele de lupta de pilda elicopterele rusesti trag in mujahedini pulverizindu-i si lasind iarba verde in locul lor si curata. Am jucat jocuri pe PC mai realiste...In rest doar minciuni si spalari de creier in cel mai pur stil american...Monstrii sint zugraviti drept ingeri in timp ce eroii sint mizgaliti cu noroi...
pisicuta1
pe 02 Iulie 2012 21:57
un film f bun merita vazut ,jocul actorilor de exceptie!
desi e un film politic mai greu de digerat dar merita vazut!
cosmin_kedii
pe 13 Martie 2012 10:31
Războiul lui Charlie Wilson este o marfa rara la Hollywood în aceste zile Tom Hanks si Julia Roberts sunt întotdeauna o echipa castigatoare si o placere sa ma uit
Războiul lui Charlie Wilson este un film foarte interesant.Filmul este un document-dramă a acţiunilor politice al Statelor Unite din Afganistan în timpul invaziei sovietice din această ţară
mtraianc
pe 15 Decembrie 2011 01:41
sa spun sincer a fost la inceput ca-m plictisitor , pe la sfirsit mai prinde ceva viata
klute
pe 03 Decembrie 2011 14:39
Filmul e neașteptat (pentru mine) de bun. Are nerv, are ritm și, deși eram cît se poate de neîncrezător la început (mai ales din cauza subiectului - which is such a turn-off), povestea scrisă de Sorkin și regizată de Nichols a reușit să-mi topească rezerva și să mă poarte cu ea "la vale". Totuși, centrul de greutate al filmului este dat de interpretările actoricești, care sînt formidabile: Tom Hanks excelent, Julia Roberts pe-aproape, dar mai ales și mai ales Philip Seymour Hoffman, pe care l-am descoperit odată cu Magnolia, al lui Paul Thomas Anderson, și care, de atunci, nu m-a dezamăgit absolut niciodată. Aici e de-a dreptul genial în rolul agentului CIA cu origini grecești. Filmul are un sincer bravo din partea mea inclusiv pentru costume și make-up. Singurul lucru care m-a trezit din aburii beției estetice și care mi-a adus aminte de motivele pentru care nu prea-mi doream să-l văd a fost partitura patriotismului lăcrămos, dar și colorat ca un păun, spre care totul virează la un moment dat.
xerses
pe 11 August 2011 22:29
Subiectul a fost interesant tinand cont ca a avut la baza evenimente reale....
Pitbull
pe 13 Decembrie 2010 11:37
Slalom printre valori - Charlie Wilson's War
A început bine: impresionat de ororile ocupaţiei sovietice în Afganistan, congresmanul Charlie Wilson, mare sforar pe Capitol Hill, nu s-a lăsat până n-a obţinut nişte sume fabuloase pentru finanţarea rezistenţei, ceea ce a dus la retragerea finală a ruşilor.
A urmat un dezastru: după ce Reagan şi Gorby pupat Piaţa Endependenţi, mujahedinii au fost lăsaţi de izbelişte şi, ca să n-o mai lungim, de la Rambo III s-a ajuns la W.T.C. (tot ca să n-o lungim, nu vom insista aici asupra acelui secret al lui Polichinelle privitor la adevăraţii iniţiatori ai gheşeftului din 9/11; ajunge doar să spunem că pionii afgani au fost tot timpul mutaţi pe tablă după cum le venea la socoteală ba Mossadului, ba C.I.A., ba amândurora).
Dar cum roata morii se-nvârteşte, iar a venit rândul binelui: extraordinarul roman documentar al lui George Crile, detaliind şi aprofundând rolul jucat de Charlie Wilson în relaţie cu Afganistanul, despre care majoritatea opiniilor sunt superlative, ca proză de non-ficţiune scrisă brici, revelatoare a unor adevăruri deloc comode, şi încununată de concluzii care te pun pe gânduri.
Şi de-aici, altă catastrofă: proiectul producătorilor Gary Goetzman, Mike Haley şi încă şapte pitici (inclusiv Tom Hanks, din păcate!), care cu complicitatea scenaristului Aaron Sorkin au masacrat cartea, scoţând din ea o fleică de propagandă politică simplistă, demagogică şi efectiv neruşinată.
Dar cum Sorkin le are cu meseria, scenariul său, deşi tendenţios, e foarte bine gândit şi scris, ceea ce ne duce la ultimul şi cel mai important câştig: sub bagheta lui Mike Nichols, avem de-a face cu unul dintre cele mai bune filme ale sezonului (că anul e abia la-nceput, aşa că să nu ne hazardăm). Nici nu e de mirare, când ne reîntâlnim cu unul dintre tinerii furioşi ai anilor '60-70, din generaţia care a reorientat filmul american, alături de Kubrick, Coppola, Bogdanovich, Woody Allen, cu celebrele Who's Afraid of Virginia Woolf (1966), The Graduate (Oscar, 1967), Catch-22 (1970), ba chiar şi semi-SF-ul The Day of the Dolphin (1973) sau, mult mai târziu, Biloxi Blues (1988), o transpunere cel puţin corectă după grava comedie a lui Neil Simon. După nominalizarea la Oscar încă de la debut şi adjudecarea premiului cu al doilea film din carieră, urmată de nominalizările pentru Silkwood (1983), Working Girl (1988) şi mai ales The Remains of the Day (1993), plus Urşi berlinezi şi multe alte aurării, Nichols păruse să se fi retras parţial într-un semi-con de umbră şi rutină - din care Charlie Wilson's War îl scoate cu brio, confirmându-l din nou ca pe un splendid profesionist, capabil să-ţi ofere aproape două ore de regal cinematografic.
Meritul lui Nichols e cu atât mai mare cu cât, aşa cum am spus, scenariul e extrem de inegal. Strict ca dramaturgie cinematografică - jos pălăria: deşi complicată (ca orice manevre politice de culise!), povestea e paginată clar, curge dinamic, punctează cu precizie în toate momentele esenţiale şi, măcar în linii mari, oferă un spectacol credibil despre faţa nevăzută a politicii americane; spectatorul neavizat va exulta să vadă ce sfori se trag pentru ca fondurile de la buget să se plimbe de colo-colo, cum se sacrifică valori naţionale, internaţionale şi umanitare pentru orgolii mărunte şi interese meschine, ba chiar şi ce simplu e (la fel ca la noi, şi ca oriunde se face politică pe lumea asta), ca un deputat care bea de stinge, se droghează-n Las Vegas şi se dă-n bărci cu toate matracucile de lux, să cadă tot în picioare. Ceea ce-i lipseşte scenariului e adevărata dimensiune a aranjamentelor lui Charlie Wilson pentru înarmarea mujahedinilor (aici abia schiţată, pe jaloanele câtorva relaţii prin Pakistan, Israel şi Egipt - când de fapt se pusese în mişcare o ditamai caracatiţa de tranzacţii semi-licite, doldora de comisioane dolofane pentru toţi jucătorii), nivelul real al corupţiei (în film, toţi par băieţi buni da' cam şmecheri, cel mult niţeluş meschini şi olecuţă birocraţi, dar nu-i nimic, niscaiva pile bine plasate şi-un ciubuc le rezolvă pe toate), şi mai ales o perspectivă serioasă şi responsabilă asupra deznodământului (ar vrea ei, yankeii, să-şi tragă pe turta lor spuza prăbuşirii U.R.S.S. - aiurea-n tramvai! Uniunea Sovietică a făcut implozie pentru că putrezise prea de tot pe dinăuntru, iar înfrângerea din Afganistan, până la urmă semnificativ de similară cu colosalul fiasco american în Irak, n-a fost, la vremea ei, decât unul dintre catalizatorii unei reacţii în lanţ oricum inevitabile). Aşa că degeaba-l ridică ei pe Wilson pe piedestal, şi-i închină elogii şi medalii şi ok-pupici-merci-uri, că lucrurile nu-s deloc atât de simple.
Totuşi, e insistent recomandabil să ne raportăm mai mult la valoarea strict intrinsecă a filmului, decât la partizanatul politic şi naţional, măcar pentru a ne putea delecta în ticnă cu măiestria profesională a lui Mike Nichols. Nu numai că firul epic deja consistent al scenariului e tratat cu acel simţ narativ extrem de viu şi antrenant impus în majoritatea filmelor sale, dar Nichols oferă şi adevărate lecţii de lucru la nivel de secvenţă. Mulţi neaveniţi care sug bani din Ceneceuri (ale noastre, da' şi ale lor), ar face bine să se uite-aici cu carneţelu-n mână cum se stăpâneşte o mizanscenă, ce relaţii vibrante se creează între actori, cât de precis cad accentele comice şi ce subtil se compune substratul dramatic, cum se mişcă aparatul şi ce anume alege să vadă, cum se deschide o secvenţă, cum se punctează finalul ei şi cum se racordează la următoarea. Deşi e un film în primul rând "de birou" - se remarcă mai ales momentele din cabinetul lui Charlie din Congres, cu mobilitatea de ceasornic a celor patru Charlie's Angels (Wynn Everett, Mary Bonner Baker, Rachel Nichols şi Shiri Appleby), sau tăioasa discuţie cu Preşedintele Zia (Om Puri), Generalul de Brigadă Rashid (Faran Tahir) şi Colonelul Mahmood (Rizwan Manji) - Charlie Wilson's War se impune totuşi şi prin câteva secvenţe "de teren" de-a dreptul admirabile, şi de la care, din nou, multe ar avea de învăţat rambolomacii: nu e nevoie să faci risipă de carne de la abator, vopsea roşie şi membre de latex prin cadru, e de ajuns să alegi nişte unghiuri de filmare cu adevărat expresive şi să cadrezi elicopterele sovietice astfel încât "faţa" lor să arate cât mai monstruos, şi simţi că într-adevăr unele lucruri ce se petrec pe lumea asta nu ne pot lăsa indiferenţi - chiar dacă soluţia nu e să punem personal mâna pe mitralieră şi să radem tot ce mişcă, ci să plasăm fonduri la locul potrivit şi să le dăm năpăstuiţilor nişte aruncătoare portabile de rachete Stinger, învăţându-i ce să facă cu ele. (Apropo, spre final există o secvenţă în care Wilson primeşte drept omagiu, de la afgani, unul dintre acele lansatoare; obiectul respectiv se află şi acum în casa adevăratului Charlie Wilson, expus la loc de cinste.) Se cuvine să amintim şi secvenţa taberei de refugiaţi, cu admirabila ei construcţie: un singur camion cu provizii sosind, năpădit de afgani flămânzi, inclusiv tineri care le smulg bătrânelor sacii cu cereale, în busculadă vărsându-i pe jos, apoi cadrul cu copiii mutilaţi şi relatarea despre jucăriile-bombă împrăştiate de ruşi - şi, în final, o deschidere simplă şi fără ostentaţie la planul ansamblu al taberei, care arată efectiv nemărginită; este soluţia elegantă pentru ceea ce făcuse mult mai grosier şi ostentativ Victor Fleming în secvenţa gării-spital din Gone With the Wind.
Dinspre partea actoriei, Tom Hanks redevine Tom Hanks, spălându-şi păcatele din aberaţia Da Vinci Code, ba poate chiar spălându-se în avans şi pentru Angels and Demons - şi pentru Fahrenheit 451, din câte se zvoneşte (că Truffaut şi Oskar Werner erau nişte ageamii, nu-i aşa? Totuşi, regia-i a lui Darabont - Frank, nu fostul primar pesedist al sectorului 6 - aşa să s-ar putea totuşi să iasă ceva mai mult decât un biet remake în plus... Dar să revenim on-topic.) Inventiv şi complex ca-n toate momentele lui bune (inclusiv şansa unui rol şi a unei regii pe măsură), Hanks reîntregeşte de minune portretul contradictoriului congresman curvar, beţiv, toxicoman, pilos, uns cu toate alifiile, descurcăreţ, pragmatic, inimos şi cu un neabătut simţ al onoarei (toată povestea pivotând, de fapt, în jurul principiului său de a nu-şi călca niciodată cuvântul), într-o compoziţie actoricească plină atât de umor, cât şi de fior liric. Cam convenţională per ansamblu, dar convingătoare totuşi în rolul unei multimiliardare a cărei viaţă e în întregime, prin forţa împrejurărilor, o mască, îi dă replica Julia Roberts. În schimb, marea revelaţie a filmului rămâne Philip Seymour Hoffman, în personajul C.I.A.-istului coleric şi tandru, lipsit de scrupule şi plin de suflet, care sper din toată inima să ia Oscarul pentru rol secundar. În rest, din bogata şi multicolora (în toate sensurile!) distribuţie a filmului, i-am mai remarcat pe Ken Stott (evreul onctuos şi zâmbitor, gata să facă o afacere chiar şi cu ayatollahul, dacă ies ceva parale), Christopher Denham (juvenilul expert în armament) - şi, desigur, cei câţiva actori menţionaţi anterior. Frumoasa Amy Adams, oricât de nedesprinsă de aripa lui Hanks e-n tot filmul, nu-i o sfârâială.
N-ar fi prea multe de spus despre compartimentele scenografice, care reconstituie cu precizie onestă ambianţa anilor '80, şi nici despre imagine, servind cu vivacitate şi bogăţie de nuanţe şi detalii, fără stilizări inutile, concepţia regizorală complexă pe care am analizat-o mai sus. Concluzia e că avem de-a face cu un admirabil profesionalism, un adevărat regal - cu condiţia să nu uităm că, totuşi, ceea ce vedem e numai un film!
"Numai un film"? Păi nu-i după un fapt real?
Ba da. Aici e aici! Rămâne cum am stabilit.
4-5 februarie, 2008,
Bucureşti, România
elmedico
pe 18 Octombrie 2010 22:19
Pacat de scenariu ca este prea slabut pt asemenea actori!
psihologu
pe 18 August 2010 10:21
Recunosc ca m-a surprins placut. Din punct de vedere actoricesc, producţia lui Mike Nichols e jucată impecabil. Tom Hanks e bun ca de obicei, însă rolul cel mare îl are Philip Seymour Hoffmam, a cărui polivalenţă continuă să mă surprindă de la film la film. Charlie Wilson's War e un film simpatic ca subiect şi abordare, însă singurul motiv pentru care l-aş vedea a doua oară ar fi jocul savuros al personajelor principale.Merita vazut
Kable
pe 25 Iunie 2010 13:28
E incredibil cum acest om (betiv) a reusit sa schimbe lumea . A fost singurul om care s-a interesat de situatia Afghanistanului alaturi de Joanne Herring (Julia Roberts) si Gust Avrakotos (Philip Seymour Hoffman)
turtles
pe 18 Iunie 2010 19:17
tom hanks, julia roberts dar si p.s. hoffman- ingredientele necesare pentru un film de oscar;
razvan6122003
pe 11 August 2009 18:57
eu am vazut filmul si mi-a placut.cel care se semneaza nu conteaza are mare dreptate sa se semneze asa.john jos palaria asta eu un film deosebit pentru oameni inteligenti
pe 29 Decembrie 2008 22:07
l-am vazut la cinema si pe la jumatatea filmului au plecat vreo 6 oamnei, si inca 2 cu 10 min inainte sa se termine. E cel mai plictisitor film pe care l-am vazut! Este un film despre care pot sa zic ca am dat banii degeaba.
pe 09 Februarie 2008 21:44
Am urmarit recent filmu si m-a impresionat placut. Ce e drept, m-am uitat la el mai mult datorita faptului ca in el joaca 3 MARI actori, si din cauza asta am crezut ca o sa iasa ceva artificial, dar m-a captivat cu totul scenariul, mai ales fiind unul inspirat din viata reala. Filmul pune intr-o lumina noua, pentru publicul neavizat, situatia din orientul mijlociu, prezentand cateva motive ce au dus la intamplarile nefericite din zilele de azi de acolo. Film de 5 stele..no comment about that..insa ceea ce mi-a placut cel mai mult la acest film a fost prezentarea scenica ireprosabila si cred, foarte realista a actorilor, ce reusesc sa-i dea si un pic de savoare de comedie, unele replici facandu-ma sa ma tin cu mana de burta. GREAT FILM...merita un oscar.. macar Philip Hoffman, daca nu a fost sa fie toti 3 nominalizati.
pe 25 Ianuarie 2008 16:52
sigur o sa-l vad daca e cu julia roberts
pe 22 Decembrie 2007 01:23
Filmu asta il vad doar pentru Tom Hanks un actor de prima mana.
desi e un film politic mai greu de digerat dar merita vazut!
Războiul lui Charlie Wilson este un film foarte interesant.Filmul este un document-dramă a acţiunilor politice al Statelor Unite din Afganistan în timpul invaziei sovietice din această ţară
A început bine: impresionat de ororile ocupaţiei sovietice în Afganistan, congresmanul Charlie Wilson, mare sforar pe Capitol Hill, nu s-a lăsat până n-a obţinut nişte sume fabuloase pentru finanţarea rezistenţei, ceea ce a dus la retragerea finală a ruşilor.
A urmat un dezastru: după ce Reagan şi Gorby pupat Piaţa Endependenţi, mujahedinii au fost lăsaţi de izbelişte şi, ca să n-o mai lungim, de la Rambo III s-a ajuns la W.T.C. (tot ca să n-o lungim, nu vom insista aici asupra acelui secret al lui Polichinelle privitor la adevăraţii iniţiatori ai gheşeftului din 9/11; ajunge doar să spunem că pionii afgani au fost tot timpul mutaţi pe tablă după cum le venea la socoteală ba Mossadului, ba C.I.A., ba amândurora).
Dar cum roata morii se-nvârteşte, iar a venit rândul binelui: extraordinarul roman documentar al lui George Crile, detaliind şi aprofundând rolul jucat de Charlie Wilson în relaţie cu Afganistanul, despre care majoritatea opiniilor sunt superlative, ca proză de non-ficţiune scrisă brici, revelatoare a unor adevăruri deloc comode, şi încununată de concluzii care te pun pe gânduri.
Şi de-aici, altă catastrofă: proiectul producătorilor Gary Goetzman, Mike Haley şi încă şapte pitici (inclusiv Tom Hanks, din păcate!), care cu complicitatea scenaristului Aaron Sorkin au masacrat cartea, scoţând din ea o fleică de propagandă politică simplistă, demagogică şi efectiv neruşinată.
Dar cum Sorkin le are cu meseria, scenariul său, deşi tendenţios, e foarte bine gândit şi scris, ceea ce ne duce la ultimul şi cel mai important câştig: sub bagheta lui Mike Nichols, avem de-a face cu unul dintre cele mai bune filme ale sezonului (că anul e abia la-nceput, aşa că să nu ne hazardăm). Nici nu e de mirare, când ne reîntâlnim cu unul dintre tinerii furioşi ai anilor '60-70, din generaţia care a reorientat filmul american, alături de Kubrick, Coppola, Bogdanovich, Woody Allen, cu celebrele Who's Afraid of Virginia Woolf (1966), The Graduate (Oscar, 1967), Catch-22 (1970), ba chiar şi semi-SF-ul The Day of the Dolphin (1973) sau, mult mai târziu, Biloxi Blues (1988), o transpunere cel puţin corectă după grava comedie a lui Neil Simon. După nominalizarea la Oscar încă de la debut şi adjudecarea premiului cu al doilea film din carieră, urmată de nominalizările pentru Silkwood (1983), Working Girl (1988) şi mai ales The Remains of the Day (1993), plus Urşi berlinezi şi multe alte aurării, Nichols păruse să se fi retras parţial într-un semi-con de umbră şi rutină - din care Charlie Wilson's War îl scoate cu brio, confirmându-l din nou ca pe un splendid profesionist, capabil să-ţi ofere aproape două ore de regal cinematografic.
Meritul lui Nichols e cu atât mai mare cu cât, aşa cum am spus, scenariul e extrem de inegal. Strict ca dramaturgie cinematografică - jos pălăria: deşi complicată (ca orice manevre politice de culise!), povestea e paginată clar, curge dinamic, punctează cu precizie în toate momentele esenţiale şi, măcar în linii mari, oferă un spectacol credibil despre faţa nevăzută a politicii americane; spectatorul neavizat va exulta să vadă ce sfori se trag pentru ca fondurile de la buget să se plimbe de colo-colo, cum se sacrifică valori naţionale, internaţionale şi umanitare pentru orgolii mărunte şi interese meschine, ba chiar şi ce simplu e (la fel ca la noi, şi ca oriunde se face politică pe lumea asta), ca un deputat care bea de stinge, se droghează-n Las Vegas şi se dă-n bărci cu toate matracucile de lux, să cadă tot în picioare. Ceea ce-i lipseşte scenariului e adevărata dimensiune a aranjamentelor lui Charlie Wilson pentru înarmarea mujahedinilor (aici abia schiţată, pe jaloanele câtorva relaţii prin Pakistan, Israel şi Egipt - când de fapt se pusese în mişcare o ditamai caracatiţa de tranzacţii semi-licite, doldora de comisioane dolofane pentru toţi jucătorii), nivelul real al corupţiei (în film, toţi par băieţi buni da' cam şmecheri, cel mult niţeluş meschini şi olecuţă birocraţi, dar nu-i nimic, niscaiva pile bine plasate şi-un ciubuc le rezolvă pe toate), şi mai ales o perspectivă serioasă şi responsabilă asupra deznodământului (ar vrea ei, yankeii, să-şi tragă pe turta lor spuza prăbuşirii U.R.S.S. - aiurea-n tramvai! Uniunea Sovietică a făcut implozie pentru că putrezise prea de tot pe dinăuntru, iar înfrângerea din Afganistan, până la urmă semnificativ de similară cu colosalul fiasco american în Irak, n-a fost, la vremea ei, decât unul dintre catalizatorii unei reacţii în lanţ oricum inevitabile). Aşa că degeaba-l ridică ei pe Wilson pe piedestal, şi-i închină elogii şi medalii şi ok-pupici-merci-uri, că lucrurile nu-s deloc atât de simple.
Totuşi, e insistent recomandabil să ne raportăm mai mult la valoarea strict intrinsecă a filmului, decât la partizanatul politic şi naţional, măcar pentru a ne putea delecta în ticnă cu măiestria profesională a lui Mike Nichols. Nu numai că firul epic deja consistent al scenariului e tratat cu acel simţ narativ extrem de viu şi antrenant impus în majoritatea filmelor sale, dar Nichols oferă şi adevărate lecţii de lucru la nivel de secvenţă. Mulţi neaveniţi care sug bani din Ceneceuri (ale noastre, da' şi ale lor), ar face bine să se uite-aici cu carneţelu-n mână cum se stăpâneşte o mizanscenă, ce relaţii vibrante se creează între actori, cât de precis cad accentele comice şi ce subtil se compune substratul dramatic, cum se mişcă aparatul şi ce anume alege să vadă, cum se deschide o secvenţă, cum se punctează finalul ei şi cum se racordează la următoarea. Deşi e un film în primul rând "de birou" - se remarcă mai ales momentele din cabinetul lui Charlie din Congres, cu mobilitatea de ceasornic a celor patru Charlie's Angels (Wynn Everett, Mary Bonner Baker, Rachel Nichols şi Shiri Appleby), sau tăioasa discuţie cu Preşedintele Zia (Om Puri), Generalul de Brigadă Rashid (Faran Tahir) şi Colonelul Mahmood (Rizwan Manji) - Charlie Wilson's War se impune totuşi şi prin câteva secvenţe "de teren" de-a dreptul admirabile, şi de la care, din nou, multe ar avea de învăţat rambolomacii: nu e nevoie să faci risipă de carne de la abator, vopsea roşie şi membre de latex prin cadru, e de ajuns să alegi nişte unghiuri de filmare cu adevărat expresive şi să cadrezi elicopterele sovietice astfel încât "faţa" lor să arate cât mai monstruos, şi simţi că într-adevăr unele lucruri ce se petrec pe lumea asta nu ne pot lăsa indiferenţi - chiar dacă soluţia nu e să punem personal mâna pe mitralieră şi să radem tot ce mişcă, ci să plasăm fonduri la locul potrivit şi să le dăm năpăstuiţilor nişte aruncătoare portabile de rachete Stinger, învăţându-i ce să facă cu ele. (Apropo, spre final există o secvenţă în care Wilson primeşte drept omagiu, de la afgani, unul dintre acele lansatoare; obiectul respectiv se află şi acum în casa adevăratului Charlie Wilson, expus la loc de cinste.) Se cuvine să amintim şi secvenţa taberei de refugiaţi, cu admirabila ei construcţie: un singur camion cu provizii sosind, năpădit de afgani flămânzi, inclusiv tineri care le smulg bătrânelor sacii cu cereale, în busculadă vărsându-i pe jos, apoi cadrul cu copiii mutilaţi şi relatarea despre jucăriile-bombă împrăştiate de ruşi - şi, în final, o deschidere simplă şi fără ostentaţie la planul ansamblu al taberei, care arată efectiv nemărginită; este soluţia elegantă pentru ceea ce făcuse mult mai grosier şi ostentativ Victor Fleming în secvenţa gării-spital din Gone With the Wind.
Dinspre partea actoriei, Tom Hanks redevine Tom Hanks, spălându-şi păcatele din aberaţia Da Vinci Code, ba poate chiar spălându-se în avans şi pentru Angels and Demons - şi pentru Fahrenheit 451, din câte se zvoneşte (că Truffaut şi Oskar Werner erau nişte ageamii, nu-i aşa? Totuşi, regia-i a lui Darabont - Frank, nu fostul primar pesedist al sectorului 6 - aşa să s-ar putea totuşi să iasă ceva mai mult decât un biet remake în plus... Dar să revenim on-topic.) Inventiv şi complex ca-n toate momentele lui bune (inclusiv şansa unui rol şi a unei regii pe măsură), Hanks reîntregeşte de minune portretul contradictoriului congresman curvar, beţiv, toxicoman, pilos, uns cu toate alifiile, descurcăreţ, pragmatic, inimos şi cu un neabătut simţ al onoarei (toată povestea pivotând, de fapt, în jurul principiului său de a nu-şi călca niciodată cuvântul), într-o compoziţie actoricească plină atât de umor, cât şi de fior liric. Cam convenţională per ansamblu, dar convingătoare totuşi în rolul unei multimiliardare a cărei viaţă e în întregime, prin forţa împrejurărilor, o mască, îi dă replica Julia Roberts. În schimb, marea revelaţie a filmului rămâne Philip Seymour Hoffman, în personajul C.I.A.-istului coleric şi tandru, lipsit de scrupule şi plin de suflet, care sper din toată inima să ia Oscarul pentru rol secundar. În rest, din bogata şi multicolora (în toate sensurile!) distribuţie a filmului, i-am mai remarcat pe Ken Stott (evreul onctuos şi zâmbitor, gata să facă o afacere chiar şi cu ayatollahul, dacă ies ceva parale), Christopher Denham (juvenilul expert în armament) - şi, desigur, cei câţiva actori menţionaţi anterior. Frumoasa Amy Adams, oricât de nedesprinsă de aripa lui Hanks e-n tot filmul, nu-i o sfârâială.
N-ar fi prea multe de spus despre compartimentele scenografice, care reconstituie cu precizie onestă ambianţa anilor '80, şi nici despre imagine, servind cu vivacitate şi bogăţie de nuanţe şi detalii, fără stilizări inutile, concepţia regizorală complexă pe care am analizat-o mai sus. Concluzia e că avem de-a face cu un admirabil profesionalism, un adevărat regal - cu condiţia să nu uităm că, totuşi, ceea ce vedem e numai un film!
"Numai un film"? Păi nu-i după un fapt real?
Ba da. Aici e aici! Rămâne cum am stabilit.
4-5 februarie, 2008,
Bucureşti, România