Părerea criticului
Vestea proasta e ca traim intr-o lume corupta si vulgara. Vestea buna e ca lumea asta canta si danseaza.
Chicago (de Rob Marshall) e un musical plin de toate dragalaseniile pe care Fred Astaire a incercat o viata intreaga sa le evite: locatarele unei inchisori pentru femei isi povestesc crimele cu o energie entuziasmanta; catarata pe un cadavru, Roxy (Renee Zellweger) incearca sa se inalte spre visul ei – o scena de music-hall –, in timp ce Velma (Catherine Zeta-Jones) e in stare sa calce peste cadavrul lui Roxy, ca sa nu-si piarda locul pe scena; si amandoua il au ca avocat pe Billy (Richard Gere), care canta despre dragoste, dar se excita numai la bani.
Unii spectatori resping orice musical – nu pot accepta conventia, desi accepta conventia care, intr-un film de actiune, ii permite lui Bruce Willis, ranit la picior, sa sara dintr-un avion care explodeaza intr-o masina care merge intr-o roata. Acei spectatori nu trebuie sa se teama de Chicago; il pot lua ca pe un film de actiune – rapid, brutal, alcatuit exclusiv din faze tari, menite sa-ti mentina simturile intr-o excitatie permanenta. Problema suntem noi, fanii musical-ului clasic, care, fara a pune la indoiala calitatile acestui film – forta spectacolului, eficienta sarcasmului –, avem dreptul de a regreta vremurile cand un numar muzical insemna si lejeritate, un antidot la felul dizgratios in care ne traim de obicei vietile.
Aici, toata lumea isi da toata silinta si unele momente te pot lasa masca, dar le-as da pe toate pe o singura imagine din alt musical recent, Everyone Says I Love You, in care Goldie Hawn dansa in palma lui Woody Allen si nici unul din ei nu parea sa se sforteze deloc.
Chicago (de Rob Marshall) e un musical plin de toate dragalaseniile pe care Fred Astaire a incercat o viata intreaga sa le evite: locatarele unei inchisori pentru femei isi povestesc crimele cu o energie entuziasmanta; catarata pe un cadavru, Roxy (Renee Zellweger) incearca sa se inalte spre visul ei – o scena de music-hall –, in timp ce Velma (Catherine Zeta-Jones) e in stare sa calce peste cadavrul lui Roxy, ca sa nu-si piarda locul pe scena; si amandoua il au ca avocat pe Billy (Richard Gere), care canta despre dragoste, dar se excita numai la bani.
Unii spectatori resping orice musical – nu pot accepta conventia, desi accepta conventia care, intr-un film de actiune, ii permite lui Bruce Willis, ranit la picior, sa sara dintr-un avion care explodeaza intr-o masina care merge intr-o roata. Acei spectatori nu trebuie sa se teama de Chicago; il pot lua ca pe un film de actiune – rapid, brutal, alcatuit exclusiv din faze tari, menite sa-ti mentina simturile intr-o excitatie permanenta. Problema suntem noi, fanii musical-ului clasic, care, fara a pune la indoiala calitatile acestui film – forta spectacolului, eficienta sarcasmului –, avem dreptul de a regreta vremurile cand un numar muzical insemna si lejeritate, un antidot la felul dizgratios in care ne traim de obicei vietile.
Aici, toata lumea isi da toata silinta si unele momente te pot lasa masca, dar le-as da pe toate pe o singura imagine din alt musical recent, Everyone Says I Love You, in care Goldie Hawn dansa in palma lui Woody Allen si nici unul din ei nu parea sa se sforteze deloc.
