Părerea criticului
Rio de Janeiro, 1960. In cartierul Orasul Domnului (si nu al Zeilor, cum aiurea s-a tradus) nici gainile n-o duc prea bine. Ca uvertura a povestii de groaza, vedem o biata pasare ouatoare fugarita, impuscata, calcata cu masina.
Negrisorul Racheta s-a impacat, din frageda copilarie cu gandul ca soarta lui e asemanatoare pana la confuzie cu a gainii: indiferent ca stai pe loc sau fugi, tot vor pune mana pe tine! Chiar si atunci cand joaca fotbal pe maidan, copiii de cartier "imbogatesc" distractia tragand cu pistolul in mingea pasata cu bolta. Uriasu', Agrafa, Gascanu', Nervosu', Friptura, Morcovu' fumeaza de la varsta cand alti copii invata sa scrie bastonase si carlige. Arareori fumeaza tigari obisnuite. Cand s-au plictisit de marijuana, mai trag cate o priza de cocaina.
Comertul cu droguri e in floare. Gasca mai tare e cea care detine monopolul. Cumparatorii isi fac rost de bani pentru a-si plati datoriile la dealeri, jefuind magazine si camioane cu butelii. Pustii de 7 - 8 ani devin "barbati" impuscand alti pusti, mai mici decat ei. Evident, toti au pistoale cu care trag fara a sta prea mult pe ganduri.
Nimeni nu poate controla razboaiele din ghettou, politia impusca la intamplare, copii nevinovati, iar "bastanii" din guvern vor (fara succes) sa desfiinteze cartierul groazei. Singurul care are norocul sa-si gaseasca o cale de a evada din cosmarul lumii interlope este Racheta. Descoperindu-si un real talent de fotograf, el va reusi sa surprinda imagini halucinante care ii vor deschide usile unui mare ziar. De altfel, Racheta este cel care ne povesteste acest horror de cartier. Care, din nefericire, nu e deloc fictiune!
Iata ce povesteste regizorul Fernando Meirelles: "Prima data cand am vizitat Orasul Domnului, mi-am lasat masina pe o strada aglomerata si am mers pe jos, insotit de un baiat care lucrase cu traficantii de droguri, ca sa ma feresc de necazuri. Nici n-am apucat sa fac 30 de metri, ca m-am trezit cu un pustan care mi-a infipt pistolul in spate. Probabil ca ar fi tras, daca insotitorul meu nu ar fi intervenit.(...) Pentru cei veniti din afara, aceste cartiere sunt ca o tara straina. Statul este invizibil, legile nu se aplica, politia e doar o vaga amenintare, o sursa de conflict si dezordine.
"Patronii" comertului cu droguri sunt cei care judeca si iau decizii in probleme personale sau de familie, ca si in chestiuni de administratie publica. Am fost martori cand primarul din Cidade de Deus l-a sunat personal pe baronul drogurilor, la cartierul sau general, pentru a-i cere permisiunea de a inlocui becurile de pe o strada si pentru a-l intreba la ce ora poate sa trimita camioanele primariei acolo. Organizatia de traficanti a hotarat daca avem voie sa filmam acolo, si nu primaria!(...) Rasunetul permanent al armelor de foc, neputinta politiei, traficantii de droguri omniprezenti in jurul nostru ne-au convins ca nu vom putea filma niciodata in adevaratul Cidade de Deus.(...) Am optat pentru alt cartier, construit cam in aceeasi perioada, aflat, insa, in cealalta parte a orasului.
Aici, marele avantaj era ca "patronul" local avea deja 40 de ani, asa ca era mai stabil psihic decat pustanii de 19 ani care controlau alte zone. Ne-a cerut scenariul si ne-a impus unele conditii: sa apelam la ajutorul platit al comunitatii locale si sa cream cat mai multe locuri de munca, sa ne identificam masinile cu cea mai mare precizie si sa anuntam orele de sosire si de plecare. In plus, el a stabilit tariful pentru inchirierea locatiilor si pentru figuranti. Negocierile au fost duse printr-o suma de intermediari, caci acest domn era inchis, momentan, intr-o celula a inchisorii Bangu."
In concluzie, filmul lui Meirelles ar putea fi taxat foarte bine ca documentar artistic. Ma rog, artistic e un fel de a spune. Mai corect ar fi documentar horror. Documentar atroce. Documentar despre iadul pe pamant. Ca stil, se simt influente din "Pulp Fiction"(structura ciclica a naratiunii), din "Trainspotting" (atmosfera impiclita in pestilential), din "Jocuri, poturi, focuri de arma" (masacrul fara noima, de amorul artei). Un film ingrozitor despre o realitate ingrozitoare. Din ce in ce mai familiara si noua, celor care nu traim in Brazilia.
Negrisorul Racheta s-a impacat, din frageda copilarie cu gandul ca soarta lui e asemanatoare pana la confuzie cu a gainii: indiferent ca stai pe loc sau fugi, tot vor pune mana pe tine! Chiar si atunci cand joaca fotbal pe maidan, copiii de cartier "imbogatesc" distractia tragand cu pistolul in mingea pasata cu bolta. Uriasu', Agrafa, Gascanu', Nervosu', Friptura, Morcovu' fumeaza de la varsta cand alti copii invata sa scrie bastonase si carlige. Arareori fumeaza tigari obisnuite. Cand s-au plictisit de marijuana, mai trag cate o priza de cocaina.
Comertul cu droguri e in floare. Gasca mai tare e cea care detine monopolul. Cumparatorii isi fac rost de bani pentru a-si plati datoriile la dealeri, jefuind magazine si camioane cu butelii. Pustii de 7 - 8 ani devin "barbati" impuscand alti pusti, mai mici decat ei. Evident, toti au pistoale cu care trag fara a sta prea mult pe ganduri.
Nimeni nu poate controla razboaiele din ghettou, politia impusca la intamplare, copii nevinovati, iar "bastanii" din guvern vor (fara succes) sa desfiinteze cartierul groazei. Singurul care are norocul sa-si gaseasca o cale de a evada din cosmarul lumii interlope este Racheta. Descoperindu-si un real talent de fotograf, el va reusi sa surprinda imagini halucinante care ii vor deschide usile unui mare ziar. De altfel, Racheta este cel care ne povesteste acest horror de cartier. Care, din nefericire, nu e deloc fictiune!
Iata ce povesteste regizorul Fernando Meirelles: "Prima data cand am vizitat Orasul Domnului, mi-am lasat masina pe o strada aglomerata si am mers pe jos, insotit de un baiat care lucrase cu traficantii de droguri, ca sa ma feresc de necazuri. Nici n-am apucat sa fac 30 de metri, ca m-am trezit cu un pustan care mi-a infipt pistolul in spate. Probabil ca ar fi tras, daca insotitorul meu nu ar fi intervenit.(...) Pentru cei veniti din afara, aceste cartiere sunt ca o tara straina. Statul este invizibil, legile nu se aplica, politia e doar o vaga amenintare, o sursa de conflict si dezordine.
"Patronii" comertului cu droguri sunt cei care judeca si iau decizii in probleme personale sau de familie, ca si in chestiuni de administratie publica. Am fost martori cand primarul din Cidade de Deus l-a sunat personal pe baronul drogurilor, la cartierul sau general, pentru a-i cere permisiunea de a inlocui becurile de pe o strada si pentru a-l intreba la ce ora poate sa trimita camioanele primariei acolo. Organizatia de traficanti a hotarat daca avem voie sa filmam acolo, si nu primaria!(...) Rasunetul permanent al armelor de foc, neputinta politiei, traficantii de droguri omniprezenti in jurul nostru ne-au convins ca nu vom putea filma niciodata in adevaratul Cidade de Deus.(...) Am optat pentru alt cartier, construit cam in aceeasi perioada, aflat, insa, in cealalta parte a orasului.
Aici, marele avantaj era ca "patronul" local avea deja 40 de ani, asa ca era mai stabil psihic decat pustanii de 19 ani care controlau alte zone. Ne-a cerut scenariul si ne-a impus unele conditii: sa apelam la ajutorul platit al comunitatii locale si sa cream cat mai multe locuri de munca, sa ne identificam masinile cu cea mai mare precizie si sa anuntam orele de sosire si de plecare. In plus, el a stabilit tariful pentru inchirierea locatiilor si pentru figuranti. Negocierile au fost duse printr-o suma de intermediari, caci acest domn era inchis, momentan, intr-o celula a inchisorii Bangu."
In concluzie, filmul lui Meirelles ar putea fi taxat foarte bine ca documentar artistic. Ma rog, artistic e un fel de a spune. Mai corect ar fi documentar horror. Documentar atroce. Documentar despre iadul pe pamant. Ca stil, se simt influente din "Pulp Fiction"(structura ciclica a naratiunii), din "Trainspotting" (atmosfera impiclita in pestilential), din "Jocuri, poturi, focuri de arma" (masacrul fara noima, de amorul artei). Un film ingrozitor despre o realitate ingrozitoare. Din ce in ce mai familiara si noua, celor care nu traim in Brazilia.
