Cinema Paradiso (1988)

Exista in lumea asta mare un milion de feluri de a iubi. Din pacate, in efemera noastra existenta, nu o sa avem timp sa experimentam decat una, poate doua, astfel de impliniri ale sufletului. Atunci, stai sa te gandesti, oare cum ar fi ca macar din auzite, sa afli povestindu-ti-se despre celelalte; macar de cateva dintre ele. Iata insa ca cineva face un efort in numele nostru, si aduna iar apoi monteaza, pe o bobina cinematografica, toata dragostea din lume, din lumea filmului, dar e ceva si aia.
Cinema Paradiso are doua parti, una a trecutului, o retrospectiva a filmului mut si apoi cel cu sonor timpuriu, iar alta a ecranizarilor moderne. Ambele isi au protagonistul lor preferat si prin ambele povesti de viata se transmite un singur mesaj: iubeste tot ceea ce faci, indiferent de calea pe care decizi sa mergi. Pasiunea investita de respectivele personaje si care mai este si pusa in munca lor are o greutate ce da impresia ca iti striveste spiritul, si care, ca orice contrabalans, atarna amenintator la capatul celalalt al cumpanei vietii. Neimplinirea celei mai importante iubiri, cea care ar urma sa te acompanieze pe toata durata vietii, e tributul cel mare platit de acesti oameni pasionali. Toti il achita, in egala masura, fara exceptii ori derogari din partea destinului.
Pentru a intelege aceasta structura neobisnuita, dar profund umana, sa privim ciudateniile acestei realizari cinematografice de la o distanta de la care sa ni se permita sa distingem insesizabilul din noi insine. Acest elogiu al celebrarii vietii, incepe paradoxal cu o moarte. Practic, vestea trecerii in nefiinta a unui cap de afis, declanseaza intregul conflict, iar daca analizam momentul in care evenimentul se petrece, nimic un poate fi mai normal decat respectiva predare de stafeta de la mentor catre pupil. Un fapt comun de viata, doar ca avand o insemnatate profunda in speta prezenta. Alfredo, (Philippe Noiret) inteleptul ce si-a dobandit toata cunoasterea din filmele pe care le-a proiectat, cedeaza locul protejatului sau Toto, (Jacques Perrin), om educat dar care si-a adaugat pe langa scoala si o vasta exeperienta de viata castigata din periplurile pe care cariera de cineast i le-a oferit cu atata generozitate. Ideea dezradacinarii, o intarcare fortata, e chintesenta de dragoste parentala. O lectie de viata prin altruismul din spatele deciziei, adica un sacrificiu pe care nici macar mama nu il poate oferi. Si acest moment deovedeste un dozaj perfect. Ea, demonstratia de iubire parinteasca, genereaza emotie amestecata cu durere. Mentorul renunta la lumina ochilor sai, literar vorbind, la persoana care ii asigura unica sansa de a duce o viata cat de cat normala. Lipsa lui Toto echivala pentru batran cu o condamnare constienta la izolare si singuratate.
Chiar si asa, decizia de a-l alunga pe copilul pe care il iubesti mai presus de orice pe lumea asta si care vine acompaniata cu vorbe de o duritate nemaiintalnita, “sa nu te mai intorci niciodata!”, “uita-ne!”, “daca o sa mai calci pe aici, la mine sa nu vii niciodata pentru ca usa mea iti este inchisa”, are bucuria ca in final sa primeasca si acordul mamei. Aceasta intelege si ea gestul facut cu atata marinimie de Alfredo si o marturiseste deschis si fiului ei. Sublimul absolut intalneste regretele si perspicacitatea materna, egoista dar si corecta in acelasi timp. Regizoral, un sacrificiu egal cu cel al batranului proiectionist, il constituie excluderea tanarului ucenic din tot acel decor stramt, o camaruta plina cu poze, etichete si in care prim planul il are ditamai hardughia de proiector, - acum modern, fara manivela si mai ales pericolul de incendiu care exista odinioara. Amenajarea respectivului decor intr-un templu al filmului in cel mai sfant inteles posibil al termenului, vorbeste si ea de atentia si caldura cu care Giusee Tornatore, directorul acestui proiect, isi invaluie fapturile carora le-a dat viata. Absolut orice se invarte in jurul lui Toto-copilul: etichete, bucati de celuloid, stive de carcase metalice ale rolelor, totul ce desi pare imprastiat si dezordonat a fost asezat cu o grija parinteasca. Intorsatura brusca pe care Giuseppe Tornatore o harazeste destinului acestui copil, noul destin am putea sa ii spunem, se incadreaza exact in linia altruista despre care am vorbit ceva mai inainte. E o eliberare a unui suflet captiv dintr-un extaz nimicitor pe care doar aceasta lume imaginara ti-l poate asigura. Se constientizeaza practic riscul unei suficiente culte, o automultumire de prea mult frumos. Iar asta chiar ca e frumos! Un scenariu totusi nimicitor pentru ca prin insasi rutina sa il va priva pe indragostit sa isi revada iubita, asa cum se va intelege doar daca urmaresti varianta extinsa a acestui film.
Si ca tot veni vorba despre aceasta noua versiune, total diferita de cea care a vrajit publicul de pretutindeni, mentionez ca am mare rezerve in a o recomanda. Are parti bune pentru ca umple niste goluri ce in editia cinematografica au ramas suspendate, chiar si acest detaliu al biletului ratacit sau al discutiei tinerei cu Alfredo, ambele folositoare in vechea varianta. Insa capitolul reintalnirii, felul in care decurge el si mai ales consumarea lui sub privirile noastre, desacralizeaza ceva ce era tainic si divin. Oricum ar fi, incercati intai varianta cinematografica, cea de 124 minute si abia apoi pe cea care adauga alte 50 de minute noi si poate o sa imi dati dreptate.
Concluzie: O incantare a sufletului, acest film te copleseste cu incheierea sa umplandu-ti inima cu tot ce e mai frumos in aceasta lume. Cel mai emotionant final din cate poate un suflet omenesc sa simta si sa primeasca in dar. Pur si simplu nu exista suficiente cuvinte care sa descrie atata dragoste. Iar ca un ultim paradox, sa spunem ca muntele acesta de emotie se naste din cea mai odioasa restrictie pe care o fiinta libera si simtitoare o poate incerca: cenzura. Nota 10!

Un film extraordinar despre viata si despre film. O capodopera !

Am vazut pana astazi cateva filme italiene..destule..insa in minte mi-au ramas doar doua: La vita e bella si Ladri di bicicletti. De azi isi face loc si Cinema Paradiso. Poate ca nu e la nivelul primului dintre cele enumerate, dar acest film intregeste, contureaza acel tip de drama pe care doar italienii pot s-o faca..parca au un tipar anume, doar al lor. Cand vor sa scoata ceva pozitiv in momente dramatice, pot! Cand vor sa te emotioneze reusesc pana la lacrimi. Un orasel mic si invechit din Italia isi duce zilele de pe azi pe maine, in timpul razboiului, iar locuitorii isi gasesc refugiul doar in biserica si in cinematograful local. La ambele merg senini, pasionati si impreuna - intreaga comunitate de cate ori se anunta un mare eveniment - o sarbatoare mare ori un film nou. Dar filmul nu este despre cinema, nu este despre comunitate, ci este despre viață, despre neastamparul copilariei, despre prima dragoste pierdută prea devreme si despre ce ne rezerva viata celor mai multi dintre noi. In multe dintre momente, ma regasesc si eu.. si odata cu mine sunt covins ca se regasesc cei mai multi dintre voi - cei care ati fost nevoiti sa parasiti locul natal. Despre film am sa ma opresc aici, dar trebuie sa recunosc ca atunci cand voi avea un baiat imi doresc sa fie exact ca micul Toto. Dintre toate rolurile de copii din sutele de filme vazute, dintre toti pe care i-am vazut, el este cel mai inteligent, simpatic, neastamparat dar de o energie si o veselie contagioasă. Extrem de tristă imaginea din final cu cinematograful..Filmul reuseste sa te absoarbă atat de bine in poveste, incat ajungi sa simti ca ai crescut odata cu cei de atunci si ca viata ta se invarte in jurul acestuia. In plus, cred ca imaginea lui Alfredo o vom asocia cu totii cu acel bunic, prieten sau batran intalnit la intamplare, care ne va invata din experienta si povestile sale mai multe decat reuseste orice scoala, chiar daca el este un analfabet. Este o mare eroare sa ratati acest film.

Un film de o frumusețe tulburatoare, perfecțiune in fiecare cadru. Capodopera! 10 e prea putin!

Un film excepțional care merita pe deplin Oscarul. Italia postbelică mai precis, sudul Italiei, sărac dar bogat în monumente arhitectonice începând de la banalele fantani urmase ale apeductelor si terminând cu clădirile pitorești în care se ascund lăcașuri de cultură cum ar fi si Marele Cinematograf care reușește să aducă oamenilor o bogăție spirituală mai presus decat cea materială slab conturate. cinematograful reprezintă ca si la noi in perioada comunistă, un izvor de informație, de cunoaștere, de visare, de aspirații spre noi orizonturi descoperite cu ajutorul filmului, orizonturi care se deschid micului Toto însetat de cunoaștere, de cea de-a șaptea arta, ajungând în final prin imboldul dar de mentorul său, un regizor de prestigiu. Un film emoționant al maestrului Giuseppe Tornatore. De vizionat.

„Timpul nu trece mai repede ca altădată, doar noi trecem pe lângă el mai repede.” — George Orwell

Mult prea emotionant,atat de rascolitor,de intens...nu stiu de ce i-am dat 9...merita 10

Un film foarte bun, dar nu excepțional. Merită văzut oricum.

Fara indoiala un film bun,cu o coloana superba ,si un joc actoricesc la fel de bun ! Insa nu mi se pare ca este mai bun ca,VItta e Bella,in opinia mea ,acela fiind unul demn de un top 250,acesta nu mi s-a parut la fel de bun,cu toate ca este foarte iubit de multi critici !

Un film foarte bun, de excepție. Nu trebuie ratat de niciun iubitor al artei cinematografice. Te poartă printr-o multitudine de stări și trăiri ce nu pot fi explicate în cuvinte. Un film de nota 10

Aprecierea frumuseții unui film este o chestie subiectivă, depinde în general de cultură, de gusturi, de sensibilitatea artistică a privitorului. Marcel Proust își regăsea fericirea copilăriei prin savurarea unei prăjiturele care-i aducea în suflet senzații similare cu cele trăite atunci. ”Luminile orașului” al lui Chaplin surprindea fericirea omului în bucuria simplă de a vedea zâmbetul unei fete oarbe, fără a aștepta ceva în schimb după cum o dovedește secvența finală (un final mai reușit nici că putea fi găsit).

”Nuovo Cinema Paradiso” este un film cu o poveste simplă, dar care generează trăiri foarte puternice tocmai prin faptul că imită viața așa cum este ea de fapt: cu vise frânte, cu speranțe mari și mai ales cu foarte multă banalitate. Ceea ce-i conferă valoare este însă prezența omului, surprinderea cu nostalgie a unui trecut în care relațiile interumane erau mai puternice, în care dragostea era un sentiment pur și nu unul vulgar, iar prietenia nu se clădea pe interes. În mod sigur, exista și vulgaritate, exista și interes, dar ele erau respinse și izolate ca un virus ce ataca sistemul imunitar al omului.

Nu-mi vine în minte nici un film cu care aș putea să compar ”Nuovo Cinema Paradiso”, deși stilul său este unul tipic italian, gălăgios și excesiv de sentimental. El este unic în felul său, o evocare nostalgică și distinsă a unor vremuri de mult apuse, a unei lumi ce-și trăia viața în văzul tuturor, iar oamenii nu erau atât de ascunși ca cei din zilele noastre. O lume distrusă de apariția televiziunii și apoi a internetului, ce i-a izolat pe majoritatea oamenilor de proprii lor semeni, făcând ca relațiile interumane să capete un aspect artificial, iar minciuna și ipocrizia să ia locul adevărului.

Aș putea vorbi mult despre acest film simplu, dar deosebit de puternic, să-i disec fiecare secvență și să explic evoluția acțiunii, dar nu vreau să stric plăcerea vizionării filmului. Fiecare spectator trebuie să-l simtă după propria sa sensibilitate artistică și apoi, dacă i-a plăcut ceva din ce a văzut, să o pună în practică în viața sa de zi cu zi. Poate atunci am reuși să ne trăim cu adevărat viața și nu am duce o existență surogat ce pare extrasă din ”Matrix”.

P.S. Recomand cu căldură vizionarea filmului în varianta extinsă (174 de minute), deoarece secvențele tăiate la montaj lipsesc filmul de o înțelegere completă a întâmplărilor narate pe ecran.

Tocmai ce am vazut filmul si m-a cuprins emotia trairilor personajelor memorabile. Capodopera !

Viata , nostalgie, dragoste, sacrificiu si timpul..Timpul este din pacate ireversibil.. Scena distrugerii cinematografului este edificatoare daca o raportam si la vietile noastre..

Cinema Paradiso, un film cu adevarat superb, plin de nostalgie, pentru toti cinefili si iubitorii de film... m-a impresionat foarte mult prietenia sincera, pe viata, dintre Toto si Alfredo, proiectionistul ce i-a marcat pentru totdeauna existenta lui Salvatore. Realizat intr-un stil italian, cu flashback-uri, Tornatore surprinde farmecul vremurilor de altadata al cinematografului, atunci cand scenele de dragoste erau cenzurate, unde se infiripau relatii, iar oamenii reveneau tot timpul pentru a se bucura de unica experienta a filmului...

Am ramas cu imaginea unui copil fascinat de ecran..........

Un film bun; simplu (ca poveste si solutii cinematografice) dar frumos.
Punctul tare: nostalgia. Mai ales finalul (intoarcerea acasa) e mai intens emotional.
Cel mai mult mi-a placut piata copilariei cu biserica/scoala (arhitectural). Amintirea/perioada copilariei e toata in acest spatiu care, "in acel timp" era minunata.
Filmul a meritat vazut. Dar nu mi se pare o capodopera. Capodopere a facut Fellini, al carui epigon este Tornatore. Vedeti si comparati acest film cu: 81/2, Amarcord, Roma...

P.S. Filmul e, de altfel, destul de confuz. "Despre ce este'? Despre istoria filmului? Despre maturizatea lui Toto? (cum spun unii prin comentrii). Despre o comunitate al carei "suflet" este cinematograful? Si: de ce s-a suparat Toto pe "sat'? Stiu ca la filmele adevarate conteaza cu adevarat coerenta interna. Dar tocmai asta, cred eu, lipseste. (Sigur, as putea construi una prin speculatii)

Extraordinar acest film ! N-am cuvinte, este perfect din toate punctele de vedere.

Un film de o frumusete aparte, o capodopera in adevaratul sens al cuvantului,perfect de la un capat la altul,care poate fi gustat 100 % de catre adevaratii cinefili si iubitori ai filmului.Un film care cel putin mie mi-a transmis o gama variata de emotii de la bucurie,tristete pana la mirare,induiosare,regret.
Era o vreme cand cinematograful reprezenta mult mai mult decat o face astazi..cand nu existau televizoare in fiecare casa,nu exista internet,nici media..
Era o vreme cand cinema-ul nu era doar un loc unde se vizionau filme pe banda..ci era centrul unei comunitati,unde se legau prietenii,unde vedeai pentru prima data o scena mai nud,unde te lasai fascinat de imaginile care curgeau,unde radeai la unison la filmele lui Chaplin,unde te indragosteai etc..
Pelicula de fata ne arata dragostea profunda fata de film ,cinema,si modul in care aceste lucruri pot influenta si forma viata unui om.Totodata filmul vorbeste si despre cel mai frumos sentiment dupa cel al dragostei...prietenia..care este eterna.
Un amestec de nostalgie,melancolie,drama,romance, filmul te nauceste si nu te lasa din emotii pana la finalul apoteotic.
Actiunea filmului se imparte in 3 parti mai mult sau mai putin distincte.In prima parte il intalnim pe Toto,baietelul simpatic,care se va indragosti de cinema si pe Alfredo care va deveni mentorul,confidentul si tatal pe care Toto nu l-a avut.A doua parte se concentreaza pe povestea de dragoste dintre adolescentul Salvatore si frumoasa Elena. Ultima parte,cea mai emotionanta din punctul meu de vedere ,il are ca protagonist pe Salvatore Di Vita ,acum ajuns un mare regizor la Roma care se va confrunta din nou cu trecutul dupa 30 de ani de absenta din satul sicilian natal.
Calitativ vorbind,prima parte este si cea mai buna deoarece aici avem o chimie fantastica si completa intre Philippe Noiret( Alfredo) si Salvatore Cascio(Toto-copil).
Alfredo este cel care isi da seama ca viitorul lui Toto nu este in acel sat si ca el se poate implini profesional departe de origini.Aparent Alfredo a pus capat pana si romance-ului dintre Salvatore si Elena,injectand o durere in viata lui Salvatore pe care acesta nu o va uita niciodata.Dar durerea ii da speranta si putere pentru a cauta adevaratul sens al vietii,pentru a-si afla menirea,pentru a fi intr-o continua cautare.In aceasta cautare Salvatore devine un mare regizor,stimat , in detrimentul vietii personale si niciodata uitand de prima si adevarata iubire a vietii sale (evident dupa iubirea de film)..Elena...
Finalul filmului este atat de puternic, incat acele imagini te lasa fara cuvinte si acum intelegi complet gestul pe care Alfredo l-a facut pt Salvatore. Salvatore si el intelege si ii vedem lacrimile scurse pe obraji si speram ca el s-a impacat cu sine si trecutul sau.
PS:pentru a intelege si mai bine filmul recomand varianta lunga a acestuia (Director's Cut) de 170 minute.Nu o sa va para rau.
10.10.

genial e putin spus la acest film,o drama ce te lasa fara cuvinte atat prin scenariu,prin atmosfera,coloana sonora cat si prin prestatia actorilor,vi-l recomand cu caldura nota 10

Un film interesant dar care in nici un caz nu e cel mai bun film italian cum zicea cineva

"(...) Viata nu e ca-n filme, e mult mai grea (...) Orice vei face, sa faci cu dragoste (...)"

"Prietenii ţi-i alegi după înfăţişare, iar duşmanii după inteligenţă".

Foarte bun filmul. Nu mai reţin când am văzut ultimul film italian cu adevărat bun. Cred că a fost "La vita e bella". Dar acesta pare mai bun. Are de toate: romantism, dramă, pasiune, faze comice, o coloană sonoră superbă.....Ce mai...

Îl recomand din plin.

Dupa experienta Cinema Paradiso am senzatia, de fapt convingerea, ca ma aflu din nou in minoritate, evident considerand ponderea mare a notelor fabuloase date filmului...

Celor care suspecteaza ca nu inteleg filmul, ca nu am deschidere catre filmele "sofisticate", de arta precum acesta, ca nu sunt receptiv la atmosfera si mesaj, ca sunt carcotas sau eventual chiar snob, eu le spun atat: ca se inseala. Poate ca dimpotriva, tocmai din aceste motive dau o nota slaba filmuli, iar asta in ciuda toptanului de premii primite, premii menite sa ma oblige sa imi placa filmul si sa-mi cenzureze parerea reala. Desigur fara a fi lipsit de merite estetice pe care sa le identific - si ma gandesc aici la decoruri, la ambient la realizarea vizuala a personajelor - mi se pare ca Cinema Paradiso fie e "prea italian" si desuet pentru mine, fie filmul e prea subtil - situatie in care ma declar depasit iar restul textului nu mai are rost.

Contrapunctul umoristic din contextul dramei imi pare prea patetic, artificial si nefinisat, eclipsand sau mai degraba umbrind scenariul si alte atribute pozitive ale filmului. Sa fie de fapt ceva metaforic care sa-mi fi scapat? Un fel de tribut adus filmelor unei alte epoci cinematografice? Poate ca este asa. Poate ca Tornatore parafrazeaza sau chiar imita epoca in care scoala de actorie cam asa isi forma discipolii: galagiosi, melodramatici, teatrali, exagerati mult peste necesar, pana la grotesc chiar, aproape... asiatici prin gesturi si mimica.

Totusi tentatia suprainterpretarii e o capcana in care cad multi critici, dar eu nefiind unul nu am cum sa cad in ea si imi permit sa apreciez realizarea ca fiind neconvingatoare. Permiteti-mi deci sa percep totul ca fiind un pic prea sarjat, obiectivul fiind ratat prin exagerarile dramatice. Aceasta impresie este consolidata fara drept de apel - iar aici cine se opune acestei afirmatii este doar rauvoitor - copilul-actor (Toto), total neinspirat ales. In general toti copiii, fara exceptie, joaca execrabil in filmul asta, iar aici regizorul nu are nicio scuza! Pe undeva aminteste de filmele romanesti in care erau strecurati in distributie din ordine "de sus", tot felul de protejati, nepoti ai secretarilor de partid, ca doar erau atat de dulc si de talentati, dragii de ei, nu?... Nu. Normal.

Sa asemuim nitel "prestatiile" (ca asta sunt, niste prestatii mestesugaresti infantile la propriu) cu filme celebre unde copiiii joaca fabulos. Sa evaluam "Kramer contra Kramer", sau "The Champ" comparativ cu "Cinema Paradiso". Nu exista termeni de comparatie din pacate iar acest aspect nu afecteaza doar filmul, ci il distruge. Strambaturile, gesturile suprasaturate sau grimasele exagerate se asorteaza destul de bine cu incompetenta scenica a copilului, asa ca filmul pare prost jucat nu doar de copil, ci si de adulti. Sa fi fost intentionat totul? Daca da, atunci m-am uitat neintentionat la film.

Film de film, care rămâne în memoria cinefilă...Excelent gândit și realizat...Foarte bine redat sentimentul acut al NOSTALGIEI...Interpretarea rolurilor fără reproș...Oscar la categoria Cel mai bun film străin al anului 1988...

Che posso dire? Questo film è tangente con la perfezione.
P.S. Ennio Morricone era un musicista di genio.

O capodopera de la inceput si pana la sfarsit, povestea este fff frumoasa, actorii joaca fenomenal, finalul de nota 20...sa nu mai zic ca stiu un "prost" care a stat luni de zile...seara de seara.....uneori ore in sir....in ploaie...vant....sub un balcon....si ce mult se bucura "prostul" ala numai cand ii vedea umbra cuiva....si stiti ce-i culmea, dupa ce am incetat sa mai astept (eu eram "prostul acela"), am aflat peste ani ca se indragostise si "umbra" aceea de mine.....poate si de asta mi-a placut acest film ffff mult....pt ca m-am regasit in 2 min din el.

O poveste simpla ,fara superactori, fara prea multe inflorituri , fara efecte speciale . Chiar si la scena incendiului nu au dat foc la cinematograf . Au miscat cateva proiectoare sa para ca arde . Ce a iesit din asta ????Pai ceva destul de bun ! Un film !! A nu se confunda cu celelante chestii care le zile lumea filme . Am mai repetat : daca dai la o parte actorii supercelebri (celebri pentru castiguri , ca de altceva nu prea vad) , efectele vizuale si sonore , nu prea mai ramane nimic de vazut......

poate cel mai frumos final din cinematografie, un film sincer, simplu, acompaniat de o muzica superba

Foarte patrunzator, m-a rascolit filmul asta. Recomand !

Italienesc si totusi atat de .... rusesc, incat te-ai astepta sa-l vezi pe generic pe Nikita M. O epopee, un lungmetraj exceptional, o naratiune cinematografica cum se vede atat de rar, din pacate. Este entuziasmant de bun, abunda de nostalgie, de pasiune, melancolic si dramatic in acelasi timp, o lectie de viata, de loialitate si de singuratate in anii de frumoasa/nebuna amintire de dupa finele razboiului.

Este adevarat ca televiziunea a distrus in mare parte magia cinematografelor, dar cu filme ca acesta te gandesti daca s-a meritat. Daca esti o fire nostalgica, nu are cum sa nu te rascoleasca. Da, oamenii erau mai naivi, dar comunicau altfel, stiau sa se bucure din tot sufletul de lucruri marunte si nu numai de bani.

,, Toate trec , numai amintirea rămâne "
Pelicula este o capodoperă despre magia filmelor. Este o frumoasă şi emoţionantă poezie despre miracolul vieţii , inocenţa copilăriei , greutăţile maturizării , pierderea primei iubiri şi acceptarea decepţiilor şi a realităţii.

Un film nostalgic dar senin. Viața lui Toto este prezentată din mai multe unghiuri: copilăria și pasiunea pentru film, adolescența și iubirea ideală, realitatea și pragmatismul. Cinema Paradiso este locul unde Toto și-a proiectat visele pe ecran, de aceea este atât de emoționat când își aduce aminte de trecut. Un film sentimental și valoros pentru ceea ce trezește în inima oricărui cinefil.

Toata viata unui mic orasel se invarte in jurul unui cinematograf... si cu cata pasiune urmareau localnicii filmele rulate... as fi vrut sa traiesc in acea perioada. Odata cu disparitia cinematografului se incheie tineretea si totodata acele vremuri inocente in care tot ce conta era filmul. Finalul... mare arta. O capodopera in cel mai inocent sens.

un film foarte bun // dar mi-ar fi placut ca unele secventa sa fi fost scurtate si la sfarsit sa existe o intalnire intre toto si fata draguta blonda cu ochi albastri :)

o adevarata capodopera a cinematografiei italiene...Cinema Paradiso si La Vita E Bella reprezinta fruntea cinematografiei italiene...daca nu l-ati vazut nu aveti idee ce pierdeti

Exista oare o creatie cinematografica mai superba decat asta?. O poveste incredibila cum numai un italian putea sa faca + muzica lui Moricone care te face sa versi o lacrima(mai ales la scena de la final). Este si va ramane mult timp cel mai frumos film pe care l-am vazut.

Un film superb care si-a gasit locul in sufletul meu. Il recomand tuturor cu caldura.

intreaga poveste de iubire a umanitatii incape pe cateva role de film interzise de preot .... 16 mm de tandrete si analiza psihologica

Mi-a intrat la suflet..Un film pentru a carui lauda cuvintele sunt de prisos.

Printre cele mai bune filme care le`am vazut, SUPERB

Cinema Paradiso este un film despre film, care trece de la generaţiile cărora li se cenzura spatele gol al unei femei şi mai ales săruturile până la inevitabila libertate. De la operatorii care trebuiau să aibă grijă să nu ia foc “filmul” până la progresul cinematografic. Dar în primul rând paradisul cinematecii din film este doar o temă printre altele. Este mai ales un film despre viaţă. Despre o viaţă redusă la un film?! Sau la mai multe?! Da, dar este în acelaşi timp un film despre copilărie şi adolosecenţă (pierdute şi regăsite), despre bătrâneţe (amintirile care ne rămân din viaţă) şi lista de enumerare ar trebui să continue pe mai multe rânduri, dar cel mai mult este vorba despre schimbarea vremurilor, despre pierderea locurilor pe care odinioară ne-au marcat, iar scena din final spune excelent asta. Nu ştiu de ce am crezut mereu că aşa cum napolitanul a refăcut Cinema Paradiso şi Toto o va face, dar nu, nu aşa merg lucrurile, la un moment dat se întâmplă şi aşa. Citeşte mai mult pe http://sinddariani.blogspot.com/2009/07/cinema-paradiso-1988.html

Un film cum numai Tornatore stie sa faca...Pentru ce-a reusit aici,5 stele sunt mult prea putine...

superb si de calitate