Părerea criticului
Pentru cei descurajaţi că trebuie să intre în sala de cinema cu "lecţiile făcute", adică deja familiarizaţi cu istoria supereroilor şi relaţiile dintre ei, Clayface este o gură de aer proaspăt: deşi acţiunea are loc în Gotham şi există mai multe referinţe la personaje familiare, filmul spune o poveste de sine-stătătoare, cu o binevenită şi clară delimitare de alte producţii DC. Fără a fi perfect şi, până la urmă, fără a fi cu totul înspăimântător, premiera de vineri captivează cu o poveste despre alegeri şi despre cum am putea prefera lumina, deşi ne fascinează "întunericul".
Tom Rhys Harries (White Lines) este excelent ales pentru a-l interpreta pe Matt Hagen, actor în plină ascensiune care are parte de o veritabilă catapultă în carieră când primeşte o nominalizare la Oscar. Îmbătat de succes, Matt acceptă avansurile superbei Mia (Joana Ribeiro), deşi ştie că e partenera mafiotului Markos Szabo (David Dencik). Răzbunarea acestuia îl lasă pe Matt cu faţa distrusă, fără un ban şi victimă a unei eficiente campanii de defăimare. Complet învins, eroul are parte de o nouă şansă când o întâlneşte pe Caitlyn (Naomi Ackie), care dezvoltă o tehnologie nebrevetată pe bază de nanocelule.
Potrivit genericului de final (care nu include nicio scenă suplimentară), la efectele speciale practice şi vizuale ale filmului regizat de James Watkins (Speak No Evil, The Woman in Black) au lucrat circa 100 de oameni, 20 dintre ei exclusiv la elementele de machiaj protetic care transformă fizicul perfect al lui Harries într-un monstru de coşmar. Deşi are scene macabre şi a fost descris drept "dezgustător", "şocant" şi "terifiant", Clayface nu este chiar atât înspăimântător, iar dovadă stă şi ratingul N15 (nerecomandat sub 15 ani) primit în România. Desigur, vizionarea nu este o "plăcere", dar nici nu închizi ochii de teamă că-ţi vine rău...
Poate că Clayface este lăudat pentru aspectele tehnice, dar principala sa putere stă în discuţia despre alegeri. Nu suntem niciunul actori nominalizaţi la Oscar şi nici nu avem feţele reconstruite de briceagul unui mafiot, dar ne aflăm cu toţii, poate chiar oră de oră, în postura protagonistului. Deşi acesta are o soluţie măcar temporară de a-şi păstra trăsăturile parcă desenate, obsesia sa pentru răzbunare şi apropierea de întuneric îl transformă treptat în monstrul din benzile desenate.
Clayface este o reprezentare terifiantă a unei celebre cărţi de dezvoltare personală, "Atomic Habits" a lui James Clear, care scrie că diferenţa dintre o zi bună şi una rea rezultă din alegerile productive şi sănătoase (sau opusul lor) făcute de-a lungul zilei. O jumătate de oră aiurea pe TikTok sau una în parc? O întreagă caserolă de îngheţată devorată în faţa televizorului sau o cină care respectă farfuria sănătoasă de la Harvard? O bârfă răutăcioasă la adresa unui coleg sau un comentariu constructiv? Intenţia lui Clayface este să înfioare şi nu să dea lecţii, dar alegerile lui Matt invită la comparaţii cu micile decizii ale fiecăruia.
Filmul câştigă puncte şi datorită anvergurii sale deloc comparabile cu scenele bombastice întâlnite adesea în producţiile cu supereroi: când în alte titluri ale genului asistăm la demolarea unui întreg oraş, cea mai spectaculoasă scenă a lui Clayface are loc într-un club de noapte. Miza sa (şi adevărata putere) este mai degrabă interioară, chiar dacă asta înseamnă că unora filmul li s-ar putea părea lipsit de ambiţie. Scenariul scris de Mike Flanagan, care de zece ani domină streamingul cu seriale horror precum The Haunting of Hill House, suferă din cauza unor replici nenaturale, iar actorii (Max Minghella!) parcă îşi doresc uneori să se afle în altă parte, dar Clayface este un horror care îşi cunoaşte limitele şi alege să nu se ia foarte în serios, iar pentru asta ar trebui apreciat.
Tom Rhys Harries (White Lines) este excelent ales pentru a-l interpreta pe Matt Hagen, actor în plină ascensiune care are parte de o veritabilă catapultă în carieră când primeşte o nominalizare la Oscar. Îmbătat de succes, Matt acceptă avansurile superbei Mia (Joana Ribeiro), deşi ştie că e partenera mafiotului Markos Szabo (David Dencik). Răzbunarea acestuia îl lasă pe Matt cu faţa distrusă, fără un ban şi victimă a unei eficiente campanii de defăimare. Complet învins, eroul are parte de o nouă şansă când o întâlneşte pe Caitlyn (Naomi Ackie), care dezvoltă o tehnologie nebrevetată pe bază de nanocelule.
Potrivit genericului de final (care nu include nicio scenă suplimentară), la efectele speciale practice şi vizuale ale filmului regizat de James Watkins (Speak No Evil, The Woman in Black) au lucrat circa 100 de oameni, 20 dintre ei exclusiv la elementele de machiaj protetic care transformă fizicul perfect al lui Harries într-un monstru de coşmar. Deşi are scene macabre şi a fost descris drept "dezgustător", "şocant" şi "terifiant", Clayface nu este chiar atât înspăimântător, iar dovadă stă şi ratingul N15 (nerecomandat sub 15 ani) primit în România. Desigur, vizionarea nu este o "plăcere", dar nici nu închizi ochii de teamă că-ţi vine rău...
Poate că Clayface este lăudat pentru aspectele tehnice, dar principala sa putere stă în discuţia despre alegeri. Nu suntem niciunul actori nominalizaţi la Oscar şi nici nu avem feţele reconstruite de briceagul unui mafiot, dar ne aflăm cu toţii, poate chiar oră de oră, în postura protagonistului. Deşi acesta are o soluţie măcar temporară de a-şi păstra trăsăturile parcă desenate, obsesia sa pentru răzbunare şi apropierea de întuneric îl transformă treptat în monstrul din benzile desenate.
Clayface este o reprezentare terifiantă a unei celebre cărţi de dezvoltare personală, "Atomic Habits" a lui James Clear, care scrie că diferenţa dintre o zi bună şi una rea rezultă din alegerile productive şi sănătoase (sau opusul lor) făcute de-a lungul zilei. O jumătate de oră aiurea pe TikTok sau una în parc? O întreagă caserolă de îngheţată devorată în faţa televizorului sau o cină care respectă farfuria sănătoasă de la Harvard? O bârfă răutăcioasă la adresa unui coleg sau un comentariu constructiv? Intenţia lui Clayface este să înfioare şi nu să dea lecţii, dar alegerile lui Matt invită la comparaţii cu micile decizii ale fiecăruia.
Filmul câştigă puncte şi datorită anvergurii sale deloc comparabile cu scenele bombastice întâlnite adesea în producţiile cu supereroi: când în alte titluri ale genului asistăm la demolarea unui întreg oraş, cea mai spectaculoasă scenă a lui Clayface are loc într-un club de noapte. Miza sa (şi adevărata putere) este mai degrabă interioară, chiar dacă asta înseamnă că unora filmul li s-ar putea părea lipsit de ambiţie. Scenariul scris de Mike Flanagan, care de zece ani domină streamingul cu seriale horror precum The Haunting of Hill House, suferă din cauza unor replici nenaturale, iar actorii (Max Minghella!) parcă îşi doresc uneori să se afle în altă parte, dar Clayface este un horror care îşi cunoaşte limitele şi alege să nu se ia foarte în serios, iar pentru asta ar trebui apreciat.
