Comentarii Comentează
  • Sorin87
    pe 13 Februarie 2019 21:36
    Climax este un film care demonstreaza ce efect pot avea drogurile asupra tinerilor si cat de daunatoare pot fi
  • Munchausen
    pe 07 Februarie 2019 16:32
    Aparent fara poveste, filmul evidentiaza ce se intampla cand o mana nevazuta altereaza perceptia unui grup mare de oameni. De la o stare generala de "bine" se ajunge la mici neintelegeri, apoi discordantele se adancesc, apar conflictele, se creeaza aliante ale unor "gasti" impotriva "dusmanilor", iar mai apoi totul coboara in infern. Infern in care personalitatile cele mai deranjate ajung sa fure lumina reflectoarelor. Nici finalul nu este de neglijat, interesanta soarta mainii invizibile ce a generat haosul.

    O cronica zguduitoare a societatii, poate chiar o declaratie politica (incorecta) a lui Noe. Regizorul francez a ajuns la maturitate si ar fi bine sa vedem mai multe filme create de el.
  • xerses
    pe 06 Februarie 2019 15:33
    Socant este expresia cea mai buna pentru toata aceasta orgie a dansului si sexului cu consecintele drogurilor puternice.
  • lili22
    pe 05 Februarie 2019 16:08
    Nu mi-a placut de loc acest film.Bun pentru fanii genului.
  • Kul
    pe 24 Noiembrie 2018 19:25
    Climax (2018)

    – fitze, foarte vizual
    – cadre lungi, vreo 2-3 de > 10 min
    – inceputul cu sfarsitul ca splash si apoi bagat genericul
    – easy cheap talks
    – multe din discutii despre sexuiala
    – un pic cam boring
    – ar fi fost misto sa fie chiar dansatori – poate ca si sunt toti, unii sigur. nu stau sa caut.
    – pe experiment vizual. si dans.
    – bun si dupa droguri vine… violenta, nu?
    – ce e misto ca tripurile nu sunt “din capul” personajelor, camera se vrea martor
    – Aphex Twin – Window Licker, pe fundal
    – totusi are o bucata de evil, very twisted, cu camera rasturnata
    – dimineata cand ajunge politia se aude un cover dupa Hotel California; fin

    Era mult mai digerabil daca avea doar 1 ora. “Kids don’t do drugs”-ish.
  • into_the_labyrinth
    pe 18 Noiembrie 2018 03:25
    ”Un film franţuzesc - şi mândru de originea sa”, (în original: fier de l'être) ne propune Gaspar Noé într-o foarte scurtă prezentare ce succede microinterviurilor luate unor dansatori de profesie cu care debutează pelicula (în lateral se pot vedea titluri ca ”Suspiria” sau ”Taxi Driver”, cărţi despre hippie, sinucidere, Nietzsche etc.).
    Mărturisesc că melodia de început, pe care au evoluat dansatorii, m-a captat total, m-a teleportat într-o altă lume, poate mai decadentă, dar cu siguranţă mai vie, fascinantă. Mi-a amintit că dansul există de foarte mult timp, încă din forma sa tribală, şi reprezintă un fel de descătuşare a simţurilor, de eliberare totală, dar poate că şi de mică sfidare la adresa zeilor: ”şi noi putem”.
    ”Nu e un loc potrivit pentru copii”, spune una dintre dansatoare, şi aşa şi este – lumea prezentată sugerează prezenţa perversităţii, a promiscuităţii, însă aş zice că filmul lui Noé (care cam suferă în planul scenariului, dar câştigă la capitolul impact vizual, percepţie senzorială) nu este neapărat despre acestea (sau despre orgasm, tensiunea sexuală fiind evidentă chiar şi în scenele mai decente), cât exact despre ce spuneam înainte: despre descătuşare, despre contopire a omului cu universul prin beţia simţurilor. Şi asta este ceva mai mult decât prezentare brută.
    Asta, de fapt, în prima parte, pentru că în a doua vom avea parte de un show al alienării, de violenţă şi promiscuitate, nu ştiu exact de ce a fost aleasă această variantă, când am fi putut avea un spectacol unic al omului în confruntare cu propriile limite. S-ar fi putut alege o continuare mai inspirată, neexcluzând în mod necesar psihedelicul.
    Personajele vorbesc deschis despre vieţile lor, probleme, sex, droguri – dar regizorul insistă, la un moment dat, cam mult şi cam plictisitor pe asta, sunt fraze superficiale şi uneori stereotipe.
    După încă câteva scene în care dansul te duce până la paroxism, apare problema drogurilor strecurate în băutură (şi aici cel mai greu de suportat este prezenţa copilului – oare şi pe el îl va aştepta aceeaşi soartă?).
    Gaspar Noé confirmă că este un fel de copil teribil şi decadent al cinematografului francez contemporan, extrem de original, dar controversat. Partea proastă este că nu te poţi aştepta la un film în sens clasic, iar partea bună, că deja are o marcă proprie, un ”brand”. Dintre filmele pe care le-am văzut de el, ”Irréversible” mi-a plăcut cel mai puţin (prea violent şi aproape dezgustător, deşi avea un final aparte), iar ”Soudain le vide” cel mai mult (deşi foarte greu de văzut din cauza efectelor stroboscopice, mi s-a părut cel mai ”film” dintre creaţiile sale şi cu siguranţă greu de uitat).
    Climax nu este tocmai filmul pe care îl aşteptam de la Noé, motiv pentru care l-am notat doar cu 7. Dar ar fi putut fi.
    O concluzie: perversitatea ucide. Dar noi am creat această perversitate? Sau Răul s-a strecurat în crearea noastră?
    ”Vivre est une impossibilité collective”, adică ”a trăi este o imposibilitate colectivă (în colectiv)”, apare scris la sfârşitul filmului. Oare aşa să fie? Eu cred (şi s-ar putea ca şi realizatorul) că ar depinde şi de noi. Altfel, omenirea nu ar fi mers înainte.
  • stormblast
    pe 06 Noiembrie 2018 23:16
    Ținând cont de cât de mult am iubit Enter the void (2009) și Irreversible (2002), am știut că Gaspar Noé va face de data asta un film de neuitat. Prin tehnica atipică pe care o stăpânește îngrozitor de bine, cu cadre psihedelice și o încărcătură greoaie, dar dinamică de suspans, reușește să pună în imagine furnicătura violentă a lumii ascunse în mintea umană, în anumite momente de implacabil delir.

    Importantă în acest film este și coloristica – contrastul dintre albul zăpezii de afară și culoarea nebună dinăuntru, cinematografia de neon ce aruncă nuanțe de întuneric roșiatic (ca un coșmar sângeriu ce curge pe holuri), diversitatea rasială și sexuală. Întreg platoul de dans arată ca vasul cu sangria – băutura ce a reprezentat punctul central, mecanismul ce a făcut totul să se învârtă într-un cerc haotic al demenței.

    Ochiul camerei de filmat dezvăluie abilități incredibile de dans, o coregrafie hipnotizantă și paranoia ce crește în intensitate până la climax.

    Viața și moartea prezentate ca niște experiențe terifiante, muzica nesfârșită care menține o atmosferă epuizantă, te fac să ții minte acest film, să trăiești cu el, să îți placă la nebunie, dar să nu vrei să îl mai vezi a doua oară.

    Dacă acest film reușește să facă spectatorul să nu mai vrea să meargă a doua oară în această călătorie istovitoare, înseamnă că Gaspar Noé va adormi seara liniștit și satisfăcut.