Părerea criticului
Climax, prezentarea pe ecran mare a stării halucinogene, sub forma convulsiei corpurilor, mai mult decât a trăirilor psihedelice cu toată imageria hipnotică aferentă, rulează pe marile noastre ecrane de vineri, 16 noiembrie, interzis sub 18 ani.
Gaspar Noé rămâne mare parte din timp un observator al trupei de dans aflate la repetiții într-o școală dezafectată. Regizorul lui Carne (1991), Irréversible (2002), Enter the Void (2009) și Love (2015) preferă să ofere o perspectivă exterioară personajelor iar nu puncte de vedere subiective, percepții alterate personale ale dansatorilor aflați sub influența drogului psihedelic. Personajele se prezintă cu scurte testimoniale, la începutul filmului. Pe parcurs, dansatorii beau sangria (peste care s-a pus în secret LSD) și, printre momente de dans, discuții fragmentate despre nimicuri, pierd controlul asupra lor înșiși, agonia se împletește cu dorința sexuală iar haosul se instalează. Avem parte de călătoria de la extazul dansului la agonie a acestor personaje. Spre final, psihoza e redată prin întoarcerea camerei cu susul în jos, alternată cu cadre foarte strânse, viermuitoare printre corpurile aflate în frenezie.
Dansatorii-actori improvizează replici și coregrafii. Sofia Boutella e singura actriță profesionistă din distribuție. Paradoxal pentru un film despre corpuri în mișcare, numai prima secvență de dans este coregrafiată, în rest fiecare dansator se exprimă pe sine, deși li s-a cerut să joace niște personaje ce-și revarsă propriul tumult interior.
Narațiunea clasică lipsește acestui film, scopul lui fiind o documentare stilizată (imageria este cea cunoscută din filmele anterioare ale regizorului) a delirului, agoniei și freneziei stării provocate de LSD.
Regizorul recurge la planuri secvență, un decor unic, muzica anilor 1990 și mesaje pe cartoane de final („a trăi este o imposibilitate colectivă” sau „a muri este o experiență extraordinară”). Secvența de început, ce precedă genericul, cu o tânără însângerată în zăpadă, anunță exercițiul de stil ce urmează.
Gaspar Noé rămâne mare parte din timp un observator al trupei de dans aflate la repetiții într-o școală dezafectată. Regizorul lui Carne (1991), Irréversible (2002), Enter the Void (2009) și Love (2015) preferă să ofere o perspectivă exterioară personajelor iar nu puncte de vedere subiective, percepții alterate personale ale dansatorilor aflați sub influența drogului psihedelic. Personajele se prezintă cu scurte testimoniale, la începutul filmului. Pe parcurs, dansatorii beau sangria (peste care s-a pus în secret LSD) și, printre momente de dans, discuții fragmentate despre nimicuri, pierd controlul asupra lor înșiși, agonia se împletește cu dorința sexuală iar haosul se instalează. Avem parte de călătoria de la extazul dansului la agonie a acestor personaje. Spre final, psihoza e redată prin întoarcerea camerei cu susul în jos, alternată cu cadre foarte strânse, viermuitoare printre corpurile aflate în frenezie.
Dansatorii-actori improvizează replici și coregrafii. Sofia Boutella e singura actriță profesionistă din distribuție. Paradoxal pentru un film despre corpuri în mișcare, numai prima secvență de dans este coregrafiată, în rest fiecare dansator se exprimă pe sine, deși li s-a cerut să joace niște personaje ce-și revarsă propriul tumult interior.
Narațiunea clasică lipsește acestui film, scopul lui fiind o documentare stilizată (imageria este cea cunoscută din filmele anterioare ale regizorului) a delirului, agoniei și freneziei stării provocate de LSD.
Regizorul recurge la planuri secvență, un decor unic, muzica anilor 1990 și mesaje pe cartoane de final („a trăi este o imposibilitate colectivă” sau „a muri este o experiență extraordinară”). Secvența de început, ce precedă genericul, cu o tânără însângerată în zăpadă, anunță exercițiul de stil ce urmează.
