Părerea criticului
Cronica de film este un text jurnalistic eminamente subiectiv. Cine laudă, pe ici, pe colo, obiectivitatea unei cronici nu face decât să comunice că are probleme cu proprietatea termenilor. Ce salută respectivul sau respectiva e că acea cronică (prin nimic obiectivă) coincide cu propria sa opinie (iarăşi un lucru care nu are nicio legătură cu obiectivitatea). Dar de ce această deja prea lungă discuţie despre obiectivitate? Pentru că azi se lansează în cinematografe Close, un lungmetraj proaspăt nominalizat la Oscarul pentru Cel mai bun film străin, şi, în acelaşi timp, un film al cărui consum a fost, în opinia noastră, complet deturnat de campania de promovare din jurul său.
Pe lângă faptul că cronica este un text subiectiv, mai credem şi că ea ar trebui să vizeze doar calitatăţile şi defectele filmului respectiv, dincolo de campania de promovare făcută după priceperea şi gusturile (subiective, desigur) ale distribuitorului de film. Ce uită uneori distribuitorii este că un film este un produs cultural care se consumă în solitutidine (chiar dacă ne înghesuim uneori cu mic, cu mare în sala de cinema) şi că fiecare spectator are dreptul la propria reacţie. Credem cu tărie că este o gafă să-i spui spectatorului ce trebuie să simtă la vizionarea unui film.
De-a lungul mai multor postări pe reţelele de socializare distribuitorul Bad Unicorn a promis că Close, film regizat de belgianul Lukas Dhont şi recompensat cu Grand Prix-ul ediţiei din 2022 a festivalului de la Cannes), destupă glandele lacrimale şi te remobilizează interior, făcându-te să-ţi reevaluezi existenţa şi traumele. Cu fiecare postare gata să laude superputerile lacrimogene ale lui Close, reticenţa noastră de a vedea acest film a crescut. Vrei să te duci la film şi să plângi de sare cămaşa de pe tine? E dreptul tău! Nu vrei să plângi şi preferi să ieşi din sala de cinema fără să laşi în urmă dâre de lacrimi? E dreptul tău! Dar ce te faci când ţi se promite că vei plânge şi, totuşi, nu o faci? Eşti un monstru? Nu, eşti un om normal.
Desigur, această "cronică" este profund "greşită", pentru că nu evaluează decât pasager (urmează) filmul Close, ci modul cum ne-am poziţionat faţă de el în urma campaniei de promovare. Şi nici măcar nu este vina distribuitorului aici: sunt atât de multe filme şi atât de puţine resurse, încât fiecare distribuitor trebuie să improvizeze din plin pentru a-şi adjudeca atenţia unui public tot mai fragmentat şi tot mai reticent să plătească un bilet la cinema.
Să spunem, totuşi, şi câteva cuvinte despre Close: deşi jucat şi filmat superb, Close este atât de bine dozat şi spectatorul este atât de insistent împins spre unicul deznodământ luat în calcul de regizor (ai ghicit, hohote şi muci), încât inevitabil începi să opui rezistenţă. Povestea prieteniei dintre doi băieţi de 13 ani, Léo (Eden Dambrine) şi Rémi (Gustav De Waele), care se sfârşeşte cu o respingere cu consecinţe neaşteptate, e construită cu precizie de ceasornicar sau, dacă preferi, cu îndemnânarea unui maestru al bucătăriei moleculare. Senzaţia pe care am avut-o la acest film este de domino, fiecare încadratură, fiecare ezitare a actorilor, fiecare culoare de pe ecran era eminamente aleasă pentru că atunci când domino-ul se "năruie" efectul să aibă puterea unei bombe atomice. Din păcate efectul nu poate fi mai departe de asta, iar atâta căutare şi precizie nu fac decât să respingă. Desigur, această opinie subiectivă (şi, garantăm, nepopulară) va fi contrazisă de alaiul de susţinători ai lui Close.
Rostul acestui text nu este să descurajeze pe cineva să se ducă la Close. Credem cu tărie că rostul cronicii este să spună cititorilor de că se ducă la cinema şi în niciun caz de ce să nu se ducă. Mergi la Close şi poate ai să vezi unul din cele mai bune şi emoţionante filme din viaţa ta. Nouă nu ni s-a întâmplat, din păcate.
Pe lângă faptul că cronica este un text subiectiv, mai credem şi că ea ar trebui să vizeze doar calitatăţile şi defectele filmului respectiv, dincolo de campania de promovare făcută după priceperea şi gusturile (subiective, desigur) ale distribuitorului de film. Ce uită uneori distribuitorii este că un film este un produs cultural care se consumă în solitutidine (chiar dacă ne înghesuim uneori cu mic, cu mare în sala de cinema) şi că fiecare spectator are dreptul la propria reacţie. Credem cu tărie că este o gafă să-i spui spectatorului ce trebuie să simtă la vizionarea unui film.
De-a lungul mai multor postări pe reţelele de socializare distribuitorul Bad Unicorn a promis că Close, film regizat de belgianul Lukas Dhont şi recompensat cu Grand Prix-ul ediţiei din 2022 a festivalului de la Cannes), destupă glandele lacrimale şi te remobilizează interior, făcându-te să-ţi reevaluezi existenţa şi traumele. Cu fiecare postare gata să laude superputerile lacrimogene ale lui Close, reticenţa noastră de a vedea acest film a crescut. Vrei să te duci la film şi să plângi de sare cămaşa de pe tine? E dreptul tău! Nu vrei să plângi şi preferi să ieşi din sala de cinema fără să laşi în urmă dâre de lacrimi? E dreptul tău! Dar ce te faci când ţi se promite că vei plânge şi, totuşi, nu o faci? Eşti un monstru? Nu, eşti un om normal.
Desigur, această "cronică" este profund "greşită", pentru că nu evaluează decât pasager (urmează) filmul Close, ci modul cum ne-am poziţionat faţă de el în urma campaniei de promovare. Şi nici măcar nu este vina distribuitorului aici: sunt atât de multe filme şi atât de puţine resurse, încât fiecare distribuitor trebuie să improvizeze din plin pentru a-şi adjudeca atenţia unui public tot mai fragmentat şi tot mai reticent să plătească un bilet la cinema.
Să spunem, totuşi, şi câteva cuvinte despre Close: deşi jucat şi filmat superb, Close este atât de bine dozat şi spectatorul este atât de insistent împins spre unicul deznodământ luat în calcul de regizor (ai ghicit, hohote şi muci), încât inevitabil începi să opui rezistenţă. Povestea prieteniei dintre doi băieţi de 13 ani, Léo (Eden Dambrine) şi Rémi (Gustav De Waele), care se sfârşeşte cu o respingere cu consecinţe neaşteptate, e construită cu precizie de ceasornicar sau, dacă preferi, cu îndemnânarea unui maestru al bucătăriei moleculare. Senzaţia pe care am avut-o la acest film este de domino, fiecare încadratură, fiecare ezitare a actorilor, fiecare culoare de pe ecran era eminamente aleasă pentru că atunci când domino-ul se "năruie" efectul să aibă puterea unei bombe atomice. Din păcate efectul nu poate fi mai departe de asta, iar atâta căutare şi precizie nu fac decât să respingă. Desigur, această opinie subiectivă (şi, garantăm, nepopulară) va fi contrazisă de alaiul de susţinători ai lui Close.
Rostul acestui text nu este să descurajeze pe cineva să se ducă la Close. Credem cu tărie că rostul cronicii este să spună cititorilor de că se ducă la cinema şi în niciun caz de ce să nu se ducă. Mergi la Close şi poate ai să vezi unul din cele mai bune şi emoţionante filme din viaţa ta. Nouă nu ni s-a întâmplat, din păcate.
