Părerea criticului
O superproducţie minimalistă - Cloverfield
N-aş fi folosit formula cu Godzilla şi The Blair Witch Project, deja prezentă în 75% din comentariile filmului, dar un subtitlu mai elocvent şi adecvat e exclus - şi, în fond, urmărim în primul rând să informăm cititorii, nu să fim originali cu orice preţ.
Aşadar, avem o cameră video de amatori, şi nimic altceva decât înregistrarea din ea, orientată iniţial spre petrecerea unor tineri, pentru ca apoi să urmărească haosul ce se dezlănţuie în jur când un crocobaur gigantic şi diform începe să facă prăpăd prin Manhattan. Ajunge să ai fie şi doar un sfert de creier, ca să intuieşti potenţialul acestei combinaţii între mini şi maxi: pe de o parte, simplitatea, sărăcia şi stângăcia (aparente, desigur, dar excelent simulate) ale aparaturii de filmare, şi pe de altă parte, grandoarea superproducţiei care combină elemente de film-catastrofă, S.F., horror şi thriller - iar producţia lui J.J. Abrams, Bryan Burk, Sherryl Clark şi Guy Riedel valorifică admirabil formula, obţinând un film care-ţi strecoară nişte fiori reci veritabili pe şira spinării, oricât de târnosit ai fi în acest ev al blazării cinematografice.
Aşadar, scenariul lui Drew Goddard, desfăşurat pe coordonatele simple expuse mai sus, urmăreşte cu deliberare strict construirea unei structuri de thriller în cel mai pur sens al cuvântului. Personajele sunt schiţate economic (fără a fi schematice) şi menite exclusiv să ne angajeze în poveste la cel mai imediat nivel. Acţiunea conturează nu atât o evoluţie dramaturgică ortodoxă, cât o naraţiune aptă de a potenţa elementele de teroare, panică şi spaimă viscerală, speculate în condiţiile perspectivei de tip "genunchiul broaştei". E o formulă riscantă şi, categoric, nu prea repetabilă - dar aici funcţionează perfect.
Aceleaşi virtuţi se relevă şi din partea regiei lui Matt Reeves, căreia îi revine sarcina de a menţine echilibrul precar între "minimalismul" imediat şi factorii "macro" din fundal, plus provocarea suplimentară de a ţine seama că tot filmul depinde de un cameraman amator terorizat şi aflat el însuşi în pericol de moarte. Ca atare, obligatoriile inabilităţi ale imaginii frizează mereu limita obositorului şi a exasperării (nu numai că se filmează din mână, dar se mai şi aleargă mult, se caţără, se cade, prăbuşeşte, rostogoleşte, se iau lovituri în cap, etc.), reuşind totuşi să rămână mai mult angoasante decât agasante. Poate tocmai de aceea, realizatorii au preferat să restrângă durata acţiunii la doar şaptezeci de minute, simţind că orice alte prelungiri ar fi făcut filmul tot mai greu suportabil. Ce-i drept, mai urmează încă vreo zece minute de generic final, unde putem auzi şi singura partitură muzicală - firesc; peste imaginea filmată din mână n-avea ce să caute - pe care vă recomand să le urmăriţi cu răbdare, şi nu numai din respect pentru laborioasa echipă tehnică şi de efecte speciale care curge pe tambur; în finalul finalului, veţi mai avea o mică surpriză.
Evident, n-are rost să ne aşteptăm la nici un fel de explicaţii privind originea sau natura monstrului - cine să le poată da, unor cetăţeni care fug prin haosul dezlănţuit în oraş? - ceea ce e cu atât mai bine, din moment ce filmul nu-şi propune nimic altceva decât să ne sperie cinstit şi curat, fără alte farafastâcuri - cam la fel ca Hitchcock cu celebrele sale Păsări. Mai puţin bine e că, până la urmă, Reeves tot nu se poate abţine să nu ne arate aproape clar matabazbâza ucigaşă, prilej cu care spulberă o mare parte din tot misterul clădit până atunci cu atâta caznă; măgăoaia arată urât, dar nu şi credibil - şi nici măcar cine ştie ce original. De-ar fi să căutăm soluţii, aş propune ca, dacă tot o voia în plan întreg, măcar să fi făcut să se deregleze camera, şi să se vadă unsharff. Ar fi fost o ironie în ton cu tot aerul duplicitar (în sens bun) al întregului film.
Din distribuţie nu merită să cităm pe nimeni - şi nu fiindcă n-ar fi jucat bine, ci pentru că au fost aleşi cu deliberare actori necunoscuţi, aşa cum se şi cuvenea în condiţiile laturii minimaliste a concepţiei artistice. Restul factorilor de creaţie îşi fac datoria la fel de lăudabil - în schimb, alte aspecte ale filmului (în sine şi ca fenomen) mi se par demne de atenţie.
Pe de o parte, oricât ar părea de surprinzător, Cloverfield este totuşi şi ceva mai mult decât pare. Analizat eminamente la nivelul imageriei, filmul foloseşte explicit numeroase trimiteri la 9/11 - în special în planurile de ansamblu, unde personajele văd de la mare distanţă ce se întâmplă (perspectivă preluată şi pe celebrul poster cu Lady Liberty decapitată), şi în cadrele de stradă, compuse sub toate aspectele la fel ca imaginile document din timpul prăbuşirii turnurilor gemene. Cum spunea cineva, "dacă Godzilla devastând Tokyo era o metaforă a efectelor bombei atomice asupra japonezilor, Cloverfield face acelaşi lucru pornind de la impactul lui 11 Septembrie pentru newyorkezi".
Este unul dintre motivele fulminantului succes de public al acestui flick (în fond, la nivel profesional, nu e mult mai mult decât atât - dar ce mai flick!), care de altfel a şi dus la anunţarea sechelei (altminteri, amorsată şi prin acel cârlig de după genericul final, care însă avea propriile lui măsuri de precauţie - mai mult nu spun, căci chiar nu merită să vă stric surpriza). Relevantă aici e o altă problemă - elementară: cum să sechelizezi Cloverfield, fără a-ţi bate joc de el la un nivel letal (ca de obicei)? Evident, cea mai sinucigaşă soluţie ar fi transformarea lui într-un biet action/thriller/monster/disaster movie, alături de celelalte câteva zeci de milioane deja existente. O formulă tot sinucigaşă, dar mai blândă (barbiturice pe lângă defenestrare, să zicem), ar fi auto-pastişarea: din nou un "film în film", tot cu cameră de amatori, sau cu altfel de cameră. Pentru supravieţuirea onorabilă a francizei, însă, ar fi nevoie de cu totul altceva - un truc la fel de ingenios ca blairwitchismul de-aici, dar inedit. Mă duc cu gândul la un "fals documentar", precum Clara B. de Alecu Solomon; sau, eventual, la un "film dezbatere", à la Twelve Angry Men: comisia de apărare care discută confidenţial "cazul Cloverfield"; nici chiar un "talk-show movie" (gen A fost sau n-a fost?...un monstru real?...sau doar o diversiune, ca teroriştii lui Iliescu?...sau o combinaţie?) n-ar fi rău. Dar... cum de Cloverfield II se vor ocupa alţi tovarăşi, nu ne rămâne decât să aşteptăm... cu o undă de teamă.
24 ianuarie, 2008
Bucureşti, România
N-aş fi folosit formula cu Godzilla şi The Blair Witch Project, deja prezentă în 75% din comentariile filmului, dar un subtitlu mai elocvent şi adecvat e exclus - şi, în fond, urmărim în primul rând să informăm cititorii, nu să fim originali cu orice preţ.
Aşadar, avem o cameră video de amatori, şi nimic altceva decât înregistrarea din ea, orientată iniţial spre petrecerea unor tineri, pentru ca apoi să urmărească haosul ce se dezlănţuie în jur când un crocobaur gigantic şi diform începe să facă prăpăd prin Manhattan. Ajunge să ai fie şi doar un sfert de creier, ca să intuieşti potenţialul acestei combinaţii între mini şi maxi: pe de o parte, simplitatea, sărăcia şi stângăcia (aparente, desigur, dar excelent simulate) ale aparaturii de filmare, şi pe de altă parte, grandoarea superproducţiei care combină elemente de film-catastrofă, S.F., horror şi thriller - iar producţia lui J.J. Abrams, Bryan Burk, Sherryl Clark şi Guy Riedel valorifică admirabil formula, obţinând un film care-ţi strecoară nişte fiori reci veritabili pe şira spinării, oricât de târnosit ai fi în acest ev al blazării cinematografice.
Aşadar, scenariul lui Drew Goddard, desfăşurat pe coordonatele simple expuse mai sus, urmăreşte cu deliberare strict construirea unei structuri de thriller în cel mai pur sens al cuvântului. Personajele sunt schiţate economic (fără a fi schematice) şi menite exclusiv să ne angajeze în poveste la cel mai imediat nivel. Acţiunea conturează nu atât o evoluţie dramaturgică ortodoxă, cât o naraţiune aptă de a potenţa elementele de teroare, panică şi spaimă viscerală, speculate în condiţiile perspectivei de tip "genunchiul broaştei". E o formulă riscantă şi, categoric, nu prea repetabilă - dar aici funcţionează perfect.
Aceleaşi virtuţi se relevă şi din partea regiei lui Matt Reeves, căreia îi revine sarcina de a menţine echilibrul precar între "minimalismul" imediat şi factorii "macro" din fundal, plus provocarea suplimentară de a ţine seama că tot filmul depinde de un cameraman amator terorizat şi aflat el însuşi în pericol de moarte. Ca atare, obligatoriile inabilităţi ale imaginii frizează mereu limita obositorului şi a exasperării (nu numai că se filmează din mână, dar se mai şi aleargă mult, se caţără, se cade, prăbuşeşte, rostogoleşte, se iau lovituri în cap, etc.), reuşind totuşi să rămână mai mult angoasante decât agasante. Poate tocmai de aceea, realizatorii au preferat să restrângă durata acţiunii la doar şaptezeci de minute, simţind că orice alte prelungiri ar fi făcut filmul tot mai greu suportabil. Ce-i drept, mai urmează încă vreo zece minute de generic final, unde putem auzi şi singura partitură muzicală - firesc; peste imaginea filmată din mână n-avea ce să caute - pe care vă recomand să le urmăriţi cu răbdare, şi nu numai din respect pentru laborioasa echipă tehnică şi de efecte speciale care curge pe tambur; în finalul finalului, veţi mai avea o mică surpriză.
Evident, n-are rost să ne aşteptăm la nici un fel de explicaţii privind originea sau natura monstrului - cine să le poată da, unor cetăţeni care fug prin haosul dezlănţuit în oraş? - ceea ce e cu atât mai bine, din moment ce filmul nu-şi propune nimic altceva decât să ne sperie cinstit şi curat, fără alte farafastâcuri - cam la fel ca Hitchcock cu celebrele sale Păsări. Mai puţin bine e că, până la urmă, Reeves tot nu se poate abţine să nu ne arate aproape clar matabazbâza ucigaşă, prilej cu care spulberă o mare parte din tot misterul clădit până atunci cu atâta caznă; măgăoaia arată urât, dar nu şi credibil - şi nici măcar cine ştie ce original. De-ar fi să căutăm soluţii, aş propune ca, dacă tot o voia în plan întreg, măcar să fi făcut să se deregleze camera, şi să se vadă unsharff. Ar fi fost o ironie în ton cu tot aerul duplicitar (în sens bun) al întregului film.
Din distribuţie nu merită să cităm pe nimeni - şi nu fiindcă n-ar fi jucat bine, ci pentru că au fost aleşi cu deliberare actori necunoscuţi, aşa cum se şi cuvenea în condiţiile laturii minimaliste a concepţiei artistice. Restul factorilor de creaţie îşi fac datoria la fel de lăudabil - în schimb, alte aspecte ale filmului (în sine şi ca fenomen) mi se par demne de atenţie.
Pe de o parte, oricât ar părea de surprinzător, Cloverfield este totuşi şi ceva mai mult decât pare. Analizat eminamente la nivelul imageriei, filmul foloseşte explicit numeroase trimiteri la 9/11 - în special în planurile de ansamblu, unde personajele văd de la mare distanţă ce se întâmplă (perspectivă preluată şi pe celebrul poster cu Lady Liberty decapitată), şi în cadrele de stradă, compuse sub toate aspectele la fel ca imaginile document din timpul prăbuşirii turnurilor gemene. Cum spunea cineva, "dacă Godzilla devastând Tokyo era o metaforă a efectelor bombei atomice asupra japonezilor, Cloverfield face acelaşi lucru pornind de la impactul lui 11 Septembrie pentru newyorkezi".
Este unul dintre motivele fulminantului succes de public al acestui flick (în fond, la nivel profesional, nu e mult mai mult decât atât - dar ce mai flick!), care de altfel a şi dus la anunţarea sechelei (altminteri, amorsată şi prin acel cârlig de după genericul final, care însă avea propriile lui măsuri de precauţie - mai mult nu spun, căci chiar nu merită să vă stric surpriza). Relevantă aici e o altă problemă - elementară: cum să sechelizezi Cloverfield, fără a-ţi bate joc de el la un nivel letal (ca de obicei)? Evident, cea mai sinucigaşă soluţie ar fi transformarea lui într-un biet action/thriller/monster/disaster movie, alături de celelalte câteva zeci de milioane deja existente. O formulă tot sinucigaşă, dar mai blândă (barbiturice pe lângă defenestrare, să zicem), ar fi auto-pastişarea: din nou un "film în film", tot cu cameră de amatori, sau cu altfel de cameră. Pentru supravieţuirea onorabilă a francizei, însă, ar fi nevoie de cu totul altceva - un truc la fel de ingenios ca blairwitchismul de-aici, dar inedit. Mă duc cu gândul la un "fals documentar", precum Clara B. de Alecu Solomon; sau, eventual, la un "film dezbatere", à la Twelve Angry Men: comisia de apărare care discută confidenţial "cazul Cloverfield"; nici chiar un "talk-show movie" (gen A fost sau n-a fost?...un monstru real?...sau doar o diversiune, ca teroriştii lui Iliescu?...sau o combinaţie?) n-ar fi rău. Dar... cum de Cloverfield II se vor ocupa alţi tovarăşi, nu ne rămâne decât să aşteptăm... cu o undă de teamă.
24 ianuarie, 2008
Bucureşti, România
